duminică, 4 februarie 2018

La Sfânta Liturghie nu bârfim despre cum se îmbracă ceilalți

Dialogul dintre Dumnezeu și poporul său a fost în centrul catehezei prezentată de papa Francisc la tradiționala audiență generală de miercuri în Piața Sfântul Petru, cu participarea a mii de pelerini din diferite țări. Pontiful a continuat seria catehezelor dedicată Sfintei Liturghii și s-a oprit de această dată la ”Liturgia Cuvântului”. Papa a criticat bârfele despre vestimentație care se fac uneori în timpul lecturilor, precum și controversatele situații în care Cuvântul lui Dumnezeu este înlocuit cu lecturi din ziare sau, în general, non biblice. Dar mai presus de toate, a insistat Sfântul Părinte, Cuvântul lui Dumnezeu trebuie ascultat cu urechile și cu inima deschisă, pentru ca să ajungă la mâini și la faptele bune. Înainte de cateheză, lectorii au proclamat în diferite limbi începutul Scrisorii către evrei (1,1-2): ”După ce în trecut a vorbit în multe rânduri și în multe moduri părinților noștri prin profeți, Dumnezeu, în aceste zile din urmă ne-a vorbit nouă prin Fiul, pe care l-a pus moștenitor a toate, prin care a făcut și veacurile”.
Vă oferim mai jos, în traducerea noastră de lucru, cateheza Sfântului Părinte:
«Dragi frați și surori, bună ziua! Continuăm astăzi catehezele despre Sf. Liturghie. După ce ne-am oprit la riturile de introducere a Sfintei Liturghii, să considerăm acum Liturgia Cuvântului, o parte constitutivă pentru că ne adunăm tocmai ca să ascultăm ceea ce Dumnezeu a făcut și înțelege să facă mai departe pentru noi. Este o experiență care se desfășoară ”în direct” și nu din auzite, pentru că ”atunci când în Biserică se citește Sfânta Scriptură, Dumnezeu însuși vorbește poporului său și Cristos, prezent în cuvântul său, vestește Evanghelia” (Rânduiala Generală a Liturghierului Roman, 29; cf. Sacrosanctum concilium 7 și 33). De câte ori, în timp ce se citește Cuvântul lui Dumnezeu, se fac comentarii de genul: uită-te la cutare sau la cutare, uite ce pălărie poartă cutare, e ridicolă. Și încep comentariile. Nu e adevărat? E adevărat? Trebuie să facem comentarii în timp ce se citește Cuvântul lui Dumnezeu? Vă întreb pe voi: trebuie să facem? Nu! (din Piață se răspunde: nu). Dacă bârfești cu lumea, nu asculți Cuvântul lui Dumnezeu. Când se citește Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie – prima lectură, a doua lectură, psalmul responsorial și evanghelia – trebuie să ascultăm, să ne deschidem inima pentru că Dumnezeu însuși ne vorbește, nu să ne gândim la alte lucruri sau să vorbim de alte lucruri. Ați înțeles? Nu cred că este bine înțeleasă. Vă voi explica ce se întâmplă la Liturgia Cuvântului.
Paginile Bibliei încetează să fie o scriere pentru a deveni cuvânt viu, rostit de Dumnezeu însuși. Prin cel care citește, Dumnezeu este cel care ne vorbește, ne interpelează pe noi, cei care ascultăm cu credință. Spiritul ”care a vorbit prin profeți” (Crezul) și a inspirat autorii sacri, face în așa fel încât ”cuvântul lui Dumnezeu lucrează cu adevărat în inimi ceea ce face să răsune în urechi” (Lecționar, Introducere, 9). Dar ca să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu, este nevoie să avem și inima deschisă pentru a primi cuvântul în inimă. Dumnezeu vorbește și noi îi acordăm ascultare, pentru ca apoi să punem în practică cele pe care le-am auzit. Este foarte important să ascultăm. Uneori, probabil, nu înțelegem bine de ce sunt unele lecturi un pic dificile. Dar Dumnezeu ne vorbește într-un alt fel: în tăcere. Să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu. Nu uitați de acest lucru. La Sf. Liturghie, când încep lecturile, ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu.
Avem nevoie să-L ascultăm! Este, în realitate, o chestiune de viață, după cum bine ne amintește expresia incisivă potrivit căreia ”nu numai cu pâine trăiește omul, dar și cu tot cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu” (Mt 4,4). Viața pe care ne-o dă Cuvântul lui Dumnezeu. În acest sens, vorbim de Liturgia Cuvântului ca de o ”masă” pe care Domnul o gătește ca să hrănească viața noastră spirituală. Este o masă liturgică bogată, care se alimentează larg din comorile Bibliei (cf. SC 51), atât din Vechiul cât și din Noul Testament, pentru că în acestea Biserica vestește unicul și același mister al lui Cristos (cf. Lecționar, introd., 5). Să ne gândim la bogăția lecturilor biblice oferite de cele trei cicluri duminicale care, în lumina evangheliilor sinoptice, ne însoțesc în decursul anului liturgic, o mare bogăție. Doresc să amintesc aici și importanța Psalmului responsorial, a cărui funcție este să favorizeze meditarea a celor ascultate la prima lectură care îl precedă. Este bine ca Psalmul să fie valorificat prin cântare, cel puțin prin cântarea refrenului (RGLR, 61; Lecționar, introd. 19-22).
Proclamarea liturgică a lecturilor înseși, prin cântări derivate din Sfânta Scriptură, exprimă și favorizează comuniunea bisericească, însoțind drumul tuturor și al fiecăruia. Se înțelege, prin urmare, de ce unele opțiuni subiective, precum omiterea lecturilor sau înlocuirea loc cu texte non biblice, sunt interzise. Unii, am auzit că dacă este o știre, citesc ziarul, pentru că este știrea zilei. Nu! Cuvântul lui Dumnezeu este Cuvântul lui Dumnezeu! Ziarul îl putem citi după aceea. Acolo se citește Cuvântul lui Dumnezeu. Domnul este cel care ne vorbește. A pune în locul acelui Cuvânt alte lucruri face mai săracă și compromite  dialogul dintre Dumnezeu și poporul său în rugăciune. Dimpotrivă, demnitatea amvonului și folosirea Lecționarului, disponibilitatea unor lectori și psalmiști buni. Dar căutați lectori buni, cei care știu să citească, nu cei care citesc și nu se înțelege nimic. Lectori buni. Trebuie să se pregătească și să facă repetiție înainte de Liturghie ca să citească bine. Aceasta creează un climat de tăcere primitoare, favorizează experiența dialogului celebrativ dintre Dumnezeu și comunitatea care crede.
După cum știm, cuvântul Domnului este un ajutor de neînlocuit pentru a nu ne rătăci, cum bine recunoaște psalmistul care, adresându-se Domnului, mărturisește: ”Candelă pentru pașii mei este cuvântul tău, lumină pe drumul meu” (Ps 119, 105). Cum vom putea să înfruntăm pelerinajul nostru pământesc, cu eforturile și încercările lui, fără a fi hrăniți și luminați cu regularitate de Cuvântul lui Dumnezeu care răsună în liturgie?
Desigur, nu e îndeajuns să asculți cu urechile, fără să primești în inimă sămânța Cuvântului dumnezeiesc, dându-i voie să rodească. Să ne amintim de parabola semănătorului și a rezultatelor diferite în funcție de diferitele feluri de teren (cf. Mc 4, 14-20). Lucrarea Spiritului Sfânt, care face ca răspunsul să fie eficace, are nevoie de inimi care să se lase lucrate și cultivate, astfel încât cele ascultate la Sfânta Liturghie să treacă în viața de zi cu zi, după îndemnul apostolului Iacob: ”Căutați să împliniți cuvântul, nu numai să-l ascultați, înșelându-vă pe voi înșivă” (Iac 1,22). Cuvântul lui Dumnezeu străbate un drum înăuntrul nostru. Îl ascultăm cu urechile, trece la inimă, nu rămâne în urechi, trebuie să meargă la inimă și de la inimă ajunge la mâini, la faptele bune. Acesta este parcursul pe care îl face Cuvântul lui Dumnezeu: de la urechi la inimă și la mâini. Să învățăm aceste lucruri. Vă mulțumesc».
La saluturile finale, Sfântul Părinte și-a exprimat bucuria de a-i primi pe directorii naționali ai Operelor pontificale misionare, încurajându-i ”să trăiască misiunea cu autenticitate, spirit de slujire și capacitate de mediere”. Remarcând, de asemenea, comemorarea liturgică a Sf. Ioan Bosco, ”părintele și învățătorul tineretului”, papa Francisc i-a îndemnat pe tineri să vadă în el un ”educator exemplar”, pe cei bolnavi, să-și pună întotdeauna încrederea, după exemplul său, în Cristos cel răstignit, iar pe soții recent căsătoriți, să alerge la mijlocirea lui pentru a-și asuma cu dăruire generoasă ”misiunea conjugală”. Primiți și Binecuvântarea apostolică invocată de papa Francisc la audiența generală, binecuvântare ce ajunge prin mass-media la toți cei care o primesc în spirit de credință.
(rv – A. Dancă)


Sursa:ro.radiovaticana.va

sâmbătă, 3 februarie 2018

Zece sfaturi simple ale Sfântului Ioan Bosco pentru toți părinții

1. Valorizați-vă copilul. Atunci când este respectat și prețuit, tânărul progresează și se maturizează.
2. Credeți în copilul vostru. Chiar și tinerii cei mai „dificili” au bunătate și generozitate în inimile lor.
3. Iubiți-vă și respectați-vă copilul. Arătați-i în mod clar că sunteți alături de el, privindu-l în ochi.
4. Lăudați-vă copilul ori de câte ori aveți ocazia. Fiți onești: căruia dintre noi nu-i place să primească un compliment?
5. Înțelegeți-vă copilul. Lumea de astăzi este complicată și competitivă. Se schimbă în fiecare zi. Încercați să înțelegeți acest lucru. Poate că fiul vostru are nevoie de voi și așteaptă doar un gest din partea voastră.
6. Bucurați-vă împreună cu copilul vostru. La fel ca părinții, tinerii sunt atrași de un zâmbet; bucuria și umorul îi atrag pe copii ca mierea.
7. Apropiați-vă de copilul vostru. Trăiți cu copilul vostru, trăiți în mediul său. Faceți cunoștiință cu prietenii săi. Încercați să cunoașteți încotro se duce și cu cine își petrece timpul. Participați cu prietenie la viața sa.
8. Fiți coerenți cu copilul vostru. Părinții nu au dreptul de a le cere copiilor să aibă atitudini pe care ei nu le au. Cine nu este serios, nu poate să ceară seriozitate. Cine nu respectă, nu poate cere respect. Copilul vede foarte bine toate aceste lucruri, probabil din cauza faptului că își cunoaște părinții mai mult decât îl cunosc ei.
9. Prevenirea este mai bună decât pedepsirea copilului. Persoana fericită nu simte nevoia de a face ceea ce nu este corect. Pedeapsa rănește, durerea și amărăciunea rămân și vă separă de copil. Gândiți-vă de două, de trei, de șapte ori înainte să pedepsiți. Niciodată cu mânie. Niciodată.
10. Rugați-vă împreună cu copilul vostru. La început s-ar putea să vi se pară ciudat, dar credința trebuie alimentată. Cine îl iubește și îl respectă pe Dumnezeu, îl va iubi și îl va respecta și pe aproapele. Când vine vorba de educație, nu puteți pune deoparte credința.

Traducere: Liviu Ursu


Sursa:papaboys.org

vineri, 2 februarie 2018

5 motive pentru care îți convine ca persoana cu care te-ai căsătorit să fie mai îndrăgostită de Dumnezeu decât de tine

Isus ne propune să iubim cu o iubire care cuprinde totul în viața noastră. Ne învață o nouă puruncă și ne dă coordonatele pentru ca legăturile noastre afective să ajungă acolo unde trebuie. Căsătoria nu este la marginea acestei iubiri și a acestor instrucțiuni pe care Domnul le oferă mereu. Să-l iubim pe Dumnezeu este porunca cea mai importantă, și din aceasta derivă, ca o consecință logică, iubirea pentru aproapele.
Să ne iubim soțul, să ne iubim soția ca pe noi înșine este o exigență a iubirii, dar adevărul este că are o mare marjă de eroare. Nu iubim bine, permitem lucruri care nu sunt corecte, suntem egoiști, nerăbdători și nu întotdeauna avem grijă unul de celălalt cum ar trebui. E clar că nimeni nu vrea să facă aceasta propriului soț,propriei soții dar se întâmplă. Isus cunoaște bine această fragilitate umană din cauza cărei suferim toți: amorul propriu. Cunoaște iubirea noastră slabă și vrea să ne ajute oferindu-Se El însuși ca model. Știe că dragostea noastră nu e demnă să fie imitată. Este și va fi întotdeauna mai bine să iubim precum El ne-a iubit (Io 13,34). Iubirea lui transcende complet iubirea noastră, deoarece caracteristica sa principală e că provine de la Dumnezeu.
Dorim să vă lăsăm câteva idei pentru meditat ca să vedeți care sunt prioritățiile sufletului vostru. Dacă Dumnezeu ocupă primul loc, toate celelalte raporturi (cu atât mai mult căsătoria) vor fi sub influența acestei iubiri, și va fi mult mai bine dacă soțul/soția vostru/voastră iubește pe Dumnezeu mai mult decât pe voi, astfel veți fi siguri că și voi veți primi iubirea sa infinită.
  1. O inimă plină dăruie mai multă iubire decât o inimă care e goală.
Nu există bine mai mare decât să știi și să te simți iubit de Dumnezeu. Acest lucru dă vieții o mare siguranță neputându-se reduce doar la faptul că suntem acceptați și valorizați; înseamnă că viața noastră are sens. Cine este plin de acea iubire, cine trăiește din acea iubire este și capabil să o împărtășească, va iubi mai bine.
  1. Cine are fundament solid va putea și să construiască bine.
Referindu-se la viața de cuplu, papa Francisc spune că pentru a trăi împreună este necesar pentru cei doi ca relația lor să aibă fundament solid. Doar cine își construiește viața într-un mod solid și nu face schimbări în fiecare moment, cine este capabil să construiască relații care rămân în timp și cine edifică propria viață în mod planificat și responsabil va putea să construiască și să ducă mai departe o căsătorie solidă și rezistentă la orice. Cine repune sufletul în Dumnezeu are un comportament afectiv mai previzibil, este o persoană de încredere, și e tocmai acest lucru ceea ce căutăm când ne gândim să construim viața noastră alături de o altă persoană.
  1. Dacă știi cui să ceri nu-ți va lipsi niciodată nimic.
Putem să căutăm înlocuitori oriunde: lucruri, emoții, persoane...., lucruri care aparent ne fac fericiți, ne împlinesc, ne dau un sens și ne motivează....dar există doar unul singur care dă ceea ce nu dispare în timp: Dumnezeu. Papa Francisc ne învață că la fel cum zicem în rugăciunea Tatăl Nostru „Dă-ne nouă astăzi pâinea noastră cea de toate zilele”, soții pot să învețe să se roage și așa: „Doamne, dă-ne nouă astăzi iubirea cea de toate zilele”.
  1. Dacă înțelegi ce înseamnă să-L slujești pe Dumnezeu și pui în practică, la fel  va face și familia ta.
Cine-L iubește pe Dumnezeu din tot sufletul pune darurile pe care le-a primit în mâinile Lui și încearcă să facă din propria viață un act plăcut Lui. Dacă această persoană se îndrăgostește și formează o familie, va putea să-și realizeze vocația de a fi biserică domestică colaborând la proiectul lui Dumnezeu în creșterea copiilor printr-o mărturie de fidelitate și de ajutor reciproc. Sfântul Josemaria Escriva explică foarte bine zicând că „soții creștini trebuie să fie conștienți de faptul că sunt chemați să se sfințească sfințind, că sunt cheamați să fie apostoli și că primul lor apostolat se desfășoară în casă. Trebuie să înțeleagă opera supranaturală care implică formarea unei familii, educarea fiilor, exemplul creștin în societate. Din această conștientizare a propriei misiuni depinde în mare parte eficacitatea și succesul vieții lor: fericirea lor”.
  1. Cine știe că e iertat va ști mereu să ierte și să ceară iertare
Cine-L iubește pe Dumnezeu a trebuit să facă pace cu El de mai multe ori. Condiția noastră de fragilitate și de păcat ne face să vedem erorile noastre cu onestitate și să cerem sincer iertare. Acest exercițiu de umilință, de reconciliere și de-a face pace cu Dumnezeu, este baza pentru a ierta și de a cere iertare când soțul nostru/soția noastră nu face lucrurile foarte bine, sau când noi înșine greșim. Papa Francisc se referă la acest aspect cu umor:
„Isus, care ne cunoște bine, ne învață un secret: să nu terminăm niciodată ziua fără să nu ne cerem iertare, fără ca pacea să nu se întoarcă în casa noastră, în familia noastră. Se întâmplă ca soții să se certe, dar mereu este ceva, ne-am certat... Poate ați fost nervoși, poate era nevoie de un anumit fel de mâncare, dar vă rog amintiți-vă aceasta: niciodată să nu terminați ziua fără să faceți pace! Niciodată, niciodată, niciodată!”
Sperăm că te-ai convins că ceea ce contează este ca soțul tău/soția ta să fie mai îndrăgostit/îndrăgostită de Dumnezeu decât de tine. Atenție! Aceasta nu înseamnă că ține mai puțin la tine!
Traducere: AMR


Sursa:it.aleteia.org

duminică, 28 ianuarie 2018

Rugăciunea lui Neagu Djuvara

„Doamne, cu ce aș putea asemui clipa aceea a mea, când mă rugam în acel colț de biserică veche, cu martori doar lumânările tremurânde.

Și te-am rugat să mă ierți,

Și am plâns, și ai venit o clipă de mi-ai poruncit  –  o clipă, dar o clipă fără seamăn, o clipă atât de plină, că încăpeau în ea și tot trecutul meu, și tot pământul  –  incomensurabilă, incomparabilă cu altceva.

Nu din mine putea să fi izvorât asemenea plenitudine, ci din afară, de Undeva…

De atunci știu că ești… „.

Neagu Djuvara

miercuri, 24 ianuarie 2018

Badea Cârțan, un luptător pentru unirea românilor

La 24 ianuarie 1849, se năștea Gheorghe Cârțan, cunoscut sub numele de Badea Cârțan. Cioban simplu, originar din Cârțișoara, județul Sibiu, a rămas în istorie ca un luptător pentru unirea românilor din Transilvania cu cei din România, dedicându-și toată viața acestui scop.

Cel mai cunoscut gest al său este călătoria la Roma, pe jos, pentru a vadea cu propriii săi ochi monumentele care erau mărturii ale istoriei și credinței poporului român, dar și ale originii latine a acestui neam. Ajuns acolo, Badea Cârțan s-a dus mai întâi la Columna lui Traian, a poi a vizitat Bazilica Sfântul Petru și alte obiective cu mare încărcătură istorică și de credință.

În „Monografia satului Cârţişoara”, scrisă de Traian Cânduleţ şi Ilie Costache, se afirmă că Gheorghe Cârțan ajungând la Columna lui Traian, „cum era singur și al nimănui, cum se făcuse seară, s-a așezat pe trotuar și s-a culcat la picioarele Columnei. A doua zi dimineața, trecătorii, polițiștii, ziariștii, au avut o revelație: un țăran din Corjați, un dac la picioarele Columnei lui Traian. Presa din Roma a scris în ziua următoare: „Un dac a coborât de pe Columnă: cu plete, cu cămașă și cușmă, cu ițari și cu opinci”. I s-a publicat fotografia, i s-au luat interviuri.” Se pare că a făcut senzație la Roma, fiind invitat în mediile politice, culturale, jurnalistice din Italia, a fost primit cu simpatie și prietenie.

În lume au fost mulți călători celebri care și-au consacrat viața expedițiilor din dorința de a descoperi noi teritorii, ori pentru a se îmbogăți, Badea Cârțan a călătorit la Roma din dorința de a vedea cu ochii săi strămoșii poporului român.

În anul 1911, la 62 de ani, Badea Cârțan s-a stins din viață, fără a mai apuca să vadă ziua întregirii tuturor românilor, ziua în care Episcopul Greco-Catolic Iuliu Hossu, citind proclamația de unire, afirma: “Astăzi, prin hotărârea noastră, se înfăptuiește România Mare, una și nedespărțită, rostind fericiți, toți românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu Țara-Mamă, România! A biruit dreptatea! Acesta-i ceasul bucuriei noastre, bucuria unui neam întreg pentru suferințele veacurilor, purtate de un neam cu credință în Dumnezeu și cu nădejdea în dreptatea Lui”.


ACC

luni, 1 ianuarie 2018

Rugăciune la începutul noului an

Dumnezeule, încredințez în mâinile Tale anul care a trecut.
Îți mulțumesc, pentru că a fost o oportunitate de a te întâlni
și de a mă realiza ca persoană.
Sunt sigur că vei privi cu îndurare asupra păcatelor mele.
Încredințez în mâinile Tale noul an.
Tu, care depășești timpul și spațiul
vei fi întotdeauna cu mine. Sunt sigur de acest lucru.
Ajută-mă să descopăr prezența Ta pretutindeni.
Sporește-mi credința.
Dă-mi putere și perseverență în încercări.
Sunt sigur că nimic nu mi se va putea întâmpla
și nimic nu mă va putea birui, dacă Tu ești lângă mine.
Dumnezeule, ajută-mă ca în fiecare zi a anului care a început
să fac ceea ce este plăcut Ție
și ceea ce îi face fericiți pe cei care împart viața cu mine.
Amin.

Traducere: Liviu Ursu



Sursa:it.aleteia.org

De ce ne botezăm copiii?

Deși nu există o vârstă indicată pentru a intra în Biserică și a devenit creștin, Biserica Catolică are o lungă tradiție de a boteza copiii în primele săptămâni după naștere. Această practică este uneori contestată de cei care văd în această acțiune impunerea credinței unei persoane care nu își poate manifesta în mod voluntar dorința sau exprima credința.
Am auzit de mai multe ori următorul raționament: "Eu nu-mi botez copiii deoarece nu sunt conștienți. Vor decide ei mai târziu, în cazul în care doresc". Mi se pare un raționament nu tocmai bun din două motive:
1) Înscriem copiii la școală, chiar dacă ei nu ne-au cerut-o, crezând că educația dobândită le va face bine. Îi hrănim de mici chiar dacă ei nu cer de mâncare deoarece știm că astfel vor crește și vor trăi. Ca părinți, trebuie să ne întrebăm de ce nu am aplica același raționament și pentru botez, dacă o facem cu convingerea că prin botez se vor mântui.
2) Unii oameni văd botezul ca ceva ce încheie o etapă. Dar botezul este mai degrabă un punct de intrare în viața lui Cristos și a Bisericii. Niciodată nu este prea devreme pentru a începe. Doar astfel copiii vor avea toată viața lor să-și aprofundeze viața de credință susținuți de harurile baptismale. Botezul fiind „izvorul vieţii celei noi în Cristos, din care curge întreaga viaţă creştină” (CBC 1254).

În cele ce urmează, din dorința de a da mărturie despre credința care ne animă, propun pentru cei interesați câteva citate ale Sfintei Scripturi pe care se bazează practica străveche a Bisericii Catolice de a boteza copiii încă de mici.

Necesitatea botezului
Înainte de toate trebuie amintit că “a boteza (în greacă baptizein)înseamnă "a cufunda, a scufunda"; "cufundarea" în apă simbolizează înmormântarea catehumenului în moartea lui Cristos, de unde iese prin învierea împreună cu El ca făptură nouă" (2 Cor 5, 17; Gal 6, 15). Acest sacrament mai este numit "baia renaşterii şi înnoirii în Spiritul Sfânt" (Tit 3, 5), fiindcă simbolizează şi înfăptuieşte acea naştere din apă şi din Spirit fără de care "nimeni nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu" (In 3, 5)”. (CBC 1214-1215)
Apostolul Pavel afirmă în epistola sa către Romani că:  „printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el”. Dacă citim Biblia în integralitatea sa, vom descoperi că: „nimeni nu e curat de întinăciune, chiar dacă viața lui ar fi o singură zi” (Iov 14, 4) și:„întru fărădelegi m-am zămislit și întru păcate m-a născut maica mea” (Ps. 50,6), precum și: „Ceea ce este născut din trup, trup este” (Ioan 3,6). Fapt pentru care, pe bună dreptate Catehismul Bisericii Catolice afirmă că: “născându-se cu o natură umană decăzută şi întinată de păcatul strămoşesc, copiii au şi ei nevoie de naşterea cea nouă prin Botez ca să fie eliberaţi de puterea întunericului şi să fie strămutaţi în Împărăţia libertăţii fiilor lui Dumnezeu, la care toţi oamenii sunt chemaţi”. (CBC 1250)
În scrisoarea sa către Coloseni, Sfântul Apostol Pavel compară botezul cu circumcizia: „În El aţi şi fost tăiaţi împrejur, cu tăiere împrejur nefăcută de mână, prin dezbrăcarea de trupul cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos. Îngropaţi fiind împreună cu El prin botez, cu El aţi şi înviat prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din morţi. Iar pe voi care eraţi morţi, în fărădelegile şi în netăierea împrejur a trupului vostru, v-a făcut vii, împreună cu Sine, iertându-ne toate greşelile” (Coloseni 2, 11-13). Așa cum circumcizia a fost realizată în a 8-a zi după naștere și a însemnat întrarea în legământ cu Dumnezeu, Botezul prin care se intră în legământ cu Cristos se acordă și copiilor.

Sfânta Scriptură și botezul copiilor
Întâi de toate trebuie menționat că nicăieri în Sfânta Scriptură nu este scris că botezul copiilor ar fi interzis, fapt pentru care cei care interzic acest lucru nu au un fundament biblic. E adevărat că nu sunt nici mențiuni explicite în care un copil e botezat, dar sunt nenumărate exemple de familii întregi, printre care și copii, care primesc Botezul. De aceea Biserica Catolică învață că „orice fiinţă umană încă nebotezată, şi numai ea, este capabilă să primească botezul (CBC 1246)”.
Iată câteva exemple. Petru botează toată casa sutașului Corneliu, fără a se face mențiunea ce apare deseori în Sfânta Scriptură: „în afară de femei și de copii” (Faptele Apostolilor 10, 44-48). Un alt exemplu este cazul Lidiei care s-a botezat în urma predicării lui Pavel împreună cu întreaga sa familie (Faptele Apostolilor 16, 14-15).
Temnicerul care-i păzea pe Pavel și pe Sila la Tiatira s-a botezat împreună cu toată casa lui (Faptele Apostolilor 16, 33); Crispus, mai-marele sinagogii din Corint, împreună cu toată casa sa (Faptele Apostolilor 18, 8); Pavel le scrie corintenilor că a botezat și casa lui Ştefana (1 Corinteni 1,16).
În aceste texte citim cum toți cei din casă sunt botezați. După cum cuvântul "casă" înseamnă o familie sau chiar o realitate puțin mai mare, este mai mult ca sigur că și sugarii au fost botezați.

Condiții premergătoare botezului
În unele pasaje biblice, putem vedea cum credința unui adult este îndeajuns pentru mântuirea întregii sale familii. Temnicerul care-i păzea pe Pavel și pe Sila la Tiatira îi întreabă pe aceștia: „Domnilor, ce trebuie să fac ca să mă mântuiesc? Iar ei au zis: Crede în Domnul Iisus şi te vei mântui tu şi casa ta (...) și s-a botezat el şi toţi ai lui îndată” (Faptele Apostolilor 16, 30-33).  Deci, un copil poate fi botezat (și salvat) prin credința părinților săi, până când el ar putea să înțeleagă. Astfel conştiinţa şi libertatea copilului vor putea, începând cu trezirea lor, să dispună de forţele revărsate în suflet prin harul baptismal.
Credința și pocăința ca și condiții premergătoare botezului se cer numai adulților, nu și copiilor, pentru aceștia putând fi mărturisită de o persoană adultă, de nașii lor. Sfânta Scriptură este presărată de nenumărate exemple de reversibilitate a credinței: pentru credința unora au primit ajutor alții. “Pe când Isus intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L, Şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit. Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca” (Matei 8,5). Femeii cananeence Isus îi îndeplinește cererea de a-i salva fica: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela” (Matei 15, 28).

Gratuitatea harului lui Dumnezeu
Mântuitorul nostru Isus Cristos și-a manifestat intervenția sa salvatoare și față de persoane care nu au cerut sau și-au exprimat credința în prealabil. Un exemplu în acest sens este vindecarea soacrei lui Petru, care primid harul vindecării a început să-i slujească Domnului: „Şi venind Isus în casa lui Petru, a văzut pe soacra acestuia zăcând, prinsă de friguri. Şi S-a atins de mâna ei, şi au lăsat-o frigurile şi s-a sculat şi Îi slujea Lui” (Matei 8,14-15). Acest exemplu de gratuitate a Mântuitorului dă mărturie despre faptul că Isus Cristos nu ne cheamă pentru ceea ce suntem ci pentru ceea ce el vrea să facă din noi.
Apostolul Pavel exprimă gratuitatea harului lui Dumnezeu, care s-a împăcat cu noi din iubire. El ne amintește că „cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotărăște cineva să moară. Dar Dumnezeu Își arată dragostea Lui față de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoși” (Romani 5,7-8). Acel Dumnezeu care în imensa Sa iubire ne-a creat, și care tot din iubire ne-a destinat pentru comuniunea deplină cu El prin Botez.
Pura gratuitate a harului mântuirii se arată în chip deosebit în Botezul copiilor”, învață Catehismul Bisericii Catolice. (CBC 1250) „Înţeleasă astfel, - afirmă Instrucţiunea cu privire la Botezul copiilor, redactat de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei şi aprobat de Papa Ioan Paul al II-lea - practica Botezului copiilor este autentic evanghelică, pentru că are valoare de mărturie; manifestă de fapt iniţiativa lui Dumnezeu cu privire la noi şi gratuitatea iubirii Sale, care cuprinde întreaga noastră viaţă: „Nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci El ne-a iubit… Noi iubim pentru că El ne-a iubit mai întâi” [1In 4,10.19]. Şi în cazul adultului, exigenţele legate de primirea Botezului nu trebuie să ne facă să uităm că Dumnezeu „ne-a mântuit nu prin faptele pe care le-am făcut noi în dreptate, ci după îndurare, prin baia renaşterii şi reînnoirii Spiritului Sfânt” [Tit 3,5]”.

Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi
Părinții creștini sunt invitați să răspundă, fără a se împotrivi în vreun fel, cuvintelor lui Isus din evanghelia de la Matei capitolul 19, 14: "Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor".
Sfinții Părinți ai Bisericii, înțelegând invitația Domnului, ne dau mărturii depre practica bisericii primare în privința botezului copiilor. Astfel, Sfântul Irineu al Lyonului zice: „Isus a venit să mântuiască prin sine pe toți, adică pe cei ce se renasc prin El pentru Dumnezeu: pe copii, pe tineri și pe bătrâni”; Origen afirmă cu tărie: „Biserica a primit de la Apostoli tradiția de a împărtăși și pruncilor botezul”; iar Sfântul Augustin spune că Biserica a administrat totdeauna botezul copiilor. O hotărâre a sinodului de la Cartagina (418) condamnă pe cei care neagă necesitatea botezului copiilor nou născuți.
Iată de ce Biserica Catolică în Catehismul ei învață că: „Biserica şi părinţii l-ar priva pe copil de harul inestimabil de a deveni fiu al lui Dumnezeu dacă nu i-ar conferi Botezul la puțin timp după naştere.
Părinţii creştini vor recunoaşte că această practică este în concordanţă şi cu rolul de hrănitori ai vieţii pe care Dumnezeu le-a încredinţat-o” (CBC 1250-1251).

Părinții buni întotdeauna doresc să comunice copiilor lor marile valori ale vieții, prin Botez copiii primesc însăși Viața; iată de ce ne botezăm copiii.

ACC