luni, 31 ianuarie 2011

Sfânta simplitate!



Un preot de la ţară, mergând cu treburi spre satul vecin, a văzut o femeie din parohia sa spălându-şi rufele în râu şi, apropiindu-se, a întrebat-o:

- Duminică, la slujbă, am văzut că nu m-au ascultat toţi cu atenţie. Poate am vorbit lucruri prea savante şi mă gândesc, duminica asta, să vorbesc mai pe înţelesul oamenilor. Spune-mi, dumneata ce-ai înţeles din ce-am spus eu la predică?
- Părinte, i-a răspuns cu smerenie femeia, eu n-am multă carte, dar aş vrea să vă întreb şi eu ceva: vedeţi pânzele ce le spăl eu acuma? Apa trece prin ele şi le curăţă. Credeţi că au ele habar de cum le-a curăţat apa? Şi cu toate astea, devin albe şi fru­moase. Nu înţeleg eu, în biserică, tot cuvântul sfinţiei tale, dar simt în suflet căl­dura Duhului Sfânt, Care mă curăţeşte de păcat, aşa cum apa aceasta curăţă pânzele mele.
Tare mulţumit a plecat preotul văzând un om care nu e doar cu gândul la cele sfinte, ci şi cu sufletul.

“La Dumnezeu ajungem printr-un anume mod de viaţă, nu numai printr-un anume fel de a gândi.”

Sursa: http://sfantatreimebc.org/pictura/?p=3015


Demn de laudă pentru România?!? Nu prea cred...

Primul divorţ pe cale civilă din România s-a pronunţat ieri, la Blaj


Primul divorţ pe cale administrativă din România s-a pronunţat ieri, în judeţul nostru, la Primăria municipiului Blaj, ne-a informat Lucian Barboş, directorul executiv al Direcţiei Publice Comunitare de Evidenţă a Persoanelor Alba.
Din 27 decembrie 2010 a intrat în vigoare legea care permite cetăţenilor să solicite desfacerea căsătoriei şi la oficiile de stare civilă unde s-au căsătorit sau pe raza căruia cei doi soţi au locuinţa comună. Pentru că abia în aceste zile au început să se dezbată taxele pentru divorţul administrativ în şedinţele unor consilii locale, cei care au solicitat desfacerea căsătoriei până acum nu au plătit nimic.Oricum, nu sunt foarte multe cereri: 3 la Alba Iulia şi 2 la Blaj, din care una a fost deja soluţionată. Astfel, fostul cuplu din Blaj are certificatul de divorţ nr. 1 din România. Taxa pentru divorţul administrativ la Blaj va fi votată abia în şedinţa din 31 ianuarie 2011. Deci, divorţul a fost… gratuit!
Nicoleta IDITA-TOMUŢA

Sursa: http://www.ziarulunirea.ro/2011/01/primul-divort-pe-cale-civila-din-romania-s-a-pronuntat-ieri-la-blaj/

Stați și meditați! Ar trebui să ne rugăm mai mult pentru ca familii să fie unite...

Copiii, nu plângeți, Dumnezeu este Tatăl vostru de azi!!!

Cardinalul Camillo Ruini despre beatificarea lui Papei Ioan Paul al II-lea

Cardinalul Camillo Ruini

Papa Ioan Paul al II-lea va fi proclamat Fericit pe 1 mai 2011. Papa Benedict al XVI-lea a autorizat Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor să promulge decretul de recunoaştere a miracolului atribuit mijlocirii Papei Ioan Paul al II-lea. Beatificarea va coincide cu Duminica Albă sau “in albis”, Duminică a Doua după Paşte. Radio Vatican aminteşte că tocmai Papa Ioan Paul al II-lea a instituit Duminica Divinei Milostiviri în această Duminică a Doua după Paşte. Cardinalul Camillo Ruini, Vicar general emerit pentru Dieceza de Roma, intervievat de redacţia centrală a Radio Vatican, a declarat: “A fost pentru mine o bucurie mare dar şi foarte personală. O bucurie după mulţi ani în care am avut de la Dumnezeu harul de a putea colabora îndeaproape cu Papa Ioan Paul al II-lea, cu o persoană pe care acum şi Biserica o recunoaşte în mod oficial ca Fericit, şi acesta este primul pas spre recunoaşterea sfinţeniei.

Cardinalul Camillo Ruini şi-a început strânsa colaborare cu Papa Ioan Paul al II-lea în 1984. Din personalitatea acestui Papă “ceea ce impresiona cel mai mult era tocmai sfinţenia sa, profunditatea şi spontaneitatea relaţiei lui cu Dumnezeu. Apoi, modul lui de a se ruga… Era capabil să se cufunde imediat în rugăciune şi aceasta era o atitudine constantă a sa, de aceea orice făcea sau orice spunea era în cheia raportului său cu Dumnezeu”. Trăsătura caracteristică a pontificatului său a fost “în primul rând cea a evanghelizării. Să ne amintim cuvintele pronunţate la începutul pontificatului: ‘Nu vă fie teamă! Deschideţi larg porţile lui Cristos!’ De asemenea, prezenţa lui Dumnezeu, prezenţa lui Isus Cristos, relansarea credinţei: a fost un mare evanghelizator în prima persoană, de la parohiile din Roma la toate ţările lumii. A fost de asemenea un mare promotor al forţelor capabile de evanghelizare în Biserică… Această evanghelizare privea omul concret, aşadar solicitudinea faţă de persoane, pentru care a venit Isus Mântuitorul omului”.

“Există o altă frază binecunoscută: omul este calea Bisericii şi pe calea care conduce de la Cristos la om Biserica nu poate fi oprită de nimeni. Cu această perspectivă a reuşit să influenţeze în mod profund şi cursul istoriei: într-un anumit sens a schimbat lumea”. Potrivit Cardinalului, “Papa Benedict al XVI-lea, aşa cum a fost primul colaborator al Papei Ioan Paul al II-lea, este şi continuatorul pontificatului său. Între cei doi pontifi există o profundă continuitate. Desigur, este decisivă diversitatea dintre cele două personalităţi”. Despre cum se pregătesc credincioşii pentru 1 mai, ziua în care va fi beatificat Papa Ioan Paul al II-lea, şi despre atmosfera care se respiră în aceste zile, Cardinalul Camillo Ruini a declarat: “Cred că aşteptarea este enormă, nu doar la Roma, ci şi în Italia şi în întreaga lume, şi vor trebui găsite formele cele mai oportune pentru ca toţi cei care doresc să poată veni pentru a lua parte, aşa cum a fost în zilele înmormântării Papei Ioan Paul al II-lea sau în alte experienţe precum Zilele Mondiale ale Tineretului”.

Sursa: http://www.catholica.ro/2011/01/27/cardinalul-camillo-ruini-despre-beatificarea-lui-papei-ioan-paul-al-ii-lea/

duminică, 30 ianuarie 2011

Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile, Grigorie şi Ioan

Aşa cum cei trei crai de la răsărit au bătătorit drumurile întortocheate ale Orientului ca să ajungă la peştera Bethleemului, la fel cei trei mari luminători ai Ortodoxiei din veacul al IV-lea, Grigorie, Vasile şi Ioan au străbătut anevoiosul drum al istoriei bisericii universale, pentru ca învăţăturile cele mai curate, cele mai complete definiţii şi cele mai adânci taine ale fondului doctrinar creştin să ajungă neştirbite până în vremurile noastre. Gaşpar, Melchior şi Baltazar, cei trei magi, i-au dus pruncului Iisus din iesle, aur, smirnă şi tămâie, elemente ce însoţeau ungerea împăraţilor şi regilor la instalarea lor pe tron, iar Sfinţii Grigorie, Vasile şi Ioan i-au oferit cele mai vaste şi complete opere teologice din întreaga literatură patristică. După cum farmaciştii de vocaţie îşi probează eficacitatea produselor pe propriul lor organism, tot aşa Sfinţii Trei Ierarhi şi-au testat preceptele expuse în scris – fie dogmatice, morale sau sociale – prin propriul lor mod de viaţă.
Din punct de vedere social, Sfântul Vasile, spirit practic şi bun gospodar, înfiinţează primele aşezăminte de ocrotire socială pentru creştinii de toate vârstele: şcoli pentru tineri fără posibilităţi de întreţinere; cămine pentru orfani; azile şi spitale pentru bătrâni. Tot el pune bazele unui monahism creştin organizat, scriind normele de convieţuire pentru călugări şi călugăriţe numite Reguli mari şi mici.
Sfântul Grigorie de Naziaz era neîntrecut în înţelepciune şi în tâlcuirea tainelor lui Dumnezeu. Se spune că, la înălţarea sa pe scaunul patriarhal, în marea cetate a Constantinopolului, nu exista decât o biserică creştină, toate celelalte fiind eretice sau păgâne, iar la săvârşirea sa din viaţă, toate bisericile erau creştine, doar una singură mai rămânând în folosul ereticilor.
Despre Sfântul Ioan Gură de Aur, maestru în frumuseţea vorbirii, citim în “Vieţile Sfinţilor”, că “atât de bine a tâlcuit dumnezeiasca Scriptură şi a săvârşit evangheliceasca propovăduire, încât dacă n-ar fi fost sfântul acesta, ar fi fost de trebuinţă să mai vină încă o dată pe pământ Stăpânul Hristos”.
Datorită neîntrecutei prestaţii exercitate pe multiple planuri, epoca lor (sec. IV), s-a numit “veacul de aur al creştinismului”. Şi alte epoci istorice au fost marcate de prezenţa unor mari personalităţi, dar parcă niciodată timpurile n-au fost atât de generoase, încât simultan să nască o troiţă de valori spiritual-morale, total dedicate slujirii lui Dumnezeu şi oamenilor.
Împreună prăznuirea lor la 30 ianuarie se datorează unor dezbinări apărute între credincioşi, care au început să nutrească sentimente mai pioase pentru unul sau altul dintre cei trei sfinţi. Spre a preîntâmpina pericolul dezbinării bisericii, în timpul împărăţiei lui Alexie Comnenul (1081-1118), cei trei sfinţi s-au arătat nu în vis, ci în realitate, Mitropolitului Ioan al Cetăţii Evhaitenilor şi într-un glas i-au zis: “Noi, precum vezi, una suntem la Dumnezeu şi nu este între noi nici o sfadă sau împotrivire, ci fiecare în vremea sa, pornindu-se de dumnezeiescul Duh, am scris învăţăturile spre mântuirea cea de obşte şi folosul oamenilor; şi acelea pe care le-am învăţat noi înşine le-am dat şi altora spre înmulţirea talantului nostru şi nu este între noi vreunul întâi sau al doilea, ci dacă veţi vorbi de unul, şi cei doi urmează”. După această arătare, cei trei sfinţi s-au făcut nevăzuţi întorcându-se de-a dreapta tronului ceresc, aproape de Hristos pe care l-au slujit fără odihnă de la un capăt la altul al vieţii lor pământeşti.
Preot Petru PINCA, Blaj

Sursa: http://www.ziarulunirea.ro/2011/01/sfintii-trei-ierarhi-vasile-grigorie-si-ioan/

Predica de Duminică!!!

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a XXXII-a după Rusalii

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a XXXII-a după Rusalii
Pocăinţa - o binefacere pentru individ şi pentru societate

Evanghelia Duminicii a XXXII-a după Rusalii (a lui Zaheu)

În vremea aceea trecea Iisus prin Ierihon şi iată un om bogat, cu numele Zaheu, care era mai mare peste vameşi, căuta să vadă cine este Iisus; dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură. Atunci, alergând înainte, s-a suit într-un dud, ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Dar când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, l-a văzut şi a zis către el: Zaheu, grăbeşte-te şi dă-te jos, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta. Şi el, grăbindu-se, s-a coborât şi L-a primit cu bucurie. Când au văzut aceasta, toţi cârteau şi ziceau: a intrat să găzduiască la un păcătos. Dar Zaheu, stând în faţa Domnului, I-a spus: iată jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Iar Iisus a grăit către el: astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi el este fiul lui Avraam. Fiindcă Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

În Sfânta Evanghelie care se citeşte la Liturghia din Duminica a XXXII-a după Rusalii vedem cum schimbarea modului de a fi al unui bogat poate să-i aducă mântuirea, atunci când din lacom devine milostiv, arătând pocăinţă şi fapte de pocăinţă, cu efect personal, familial şi social.

Pacea, bucuria şi fericirea nu se dobândesc doar prin acumulare de bunuri materiale

Zaheu vameşul este singurul bogat, dintre cei prezentaţi de Sfântul Evanghelist Luca, care se mântuieşte, chiar dacă înainte de întâlnirea cu Mântuitorul Iisus Hristos era preocupat doar de îmbogăţire, asuprind mulţi oameni şi răpind avutul lor.

În vremea Mântuitorului, vameşii, adică acei oameni desemnaţi de regimul roman de ocupaţie să adune taxele pentru Imperiu, erau în general dornici de îmbogăţire, colectând cu lăcomie de la populaţie mai multe biruri decât se cuvenea ori decât permitea legea.

Unul din aceştia, Zaheu, mai-marele vameşilor din Ierihon şi împrejurimi, era un om urât de popor pentru lăcomia lui şi invidiat pentru bogăţia pe care o adunase. El se îmbogăţise repede, dar în mod necinstit sau nedrept.

La un moment dat însă, în viaţa vameşului Zaheu s-a trezit un dor de schimbare. El şi-a dat seama că nu era atât de fericit pe cât spera să fie când luase hotărârea de a aduna multe averi, indiferent de mijloace. Bogăţiile adunate de el nu-l mulţumeau sufleteşte. Simţea că omul este mai mult decât materie, că pacea, bucuria şi fericirea nu vin numai din acumulare de bunuri materiale în jurul omului, ci, mai ales, prin sporirea bunătăţii spirituale din interiorul omului, din sufletul său.

Astfel, în sufletul lacom şi nedrept al lui Zaheu vameşul apare o dorinţă de schimbare. De aceea, el, un om bogat, dar mic de statură, se urcă într-un dud, pentru a reuşi să-L vadă pe Iisus din Nazaret Cel ce schimbase vieţile atâtor oameni. Deşi fapta lui Zaheu ar părea, mai degrabă, inspirată de curiozitate, totuşi, în adâncul său, acesta simţea şi credea că Mântuitorul Iisus Hristos poate să-l elibereze de patima lăcomiei de averi şi să-i dăruiască o nouă cale vieţii sale, calea mântuirii. Dovada că Zaheu era mânat de o căutare sinceră şi de o tainică dorinţă de schimbare a vieţii constă tocmai în faptul că Mântuitorul Hristos, cunoscătorul sufletelor oamenilor, din mare mulţime de oameni, l-a chemat numai pe el pe nume şi i-a spus că doreşte să fie primit în casa lui.

Mântuitorul Iisus Hristos nu judecă pe nimeni în mod pripit, după aparenţe, cum face opinia publică superficială

Drumul pe care îl deschide Iisus este calea mântuirii. Cine-L caută şi-L întâlneşte pe El simte cum Dumnezeu îi schimbă viaţa. Hristos oferă întotdeauna o nouă şansă celor care Îl caută şi le răspunde acestora într-un mod foarte adesea nou, surprinzător şi neaşteptat. Aşa s-a întâmplat cu Zaheu, mai-marele vameşilor, un om bogat, lacom şi mândru, un om nedrept şi asupritor al semenilor săi.

Trecând prin Ierihon, Mântuitorul Hristos este atent la mulţimea care îi iese în cale, îi vede nu numai pe cei de aproape sau pe cei din faţa Lui, ci şi pe cei de departe sau de pe marginea drumului. Privind spre Zaheu, Mântuitorul Iisus Hristos nu a văzut în el doar un om mic de statură şi un curios urcat într-un pom, ci şi un suflet în căutare şi dornic de schimbare spirituală. De aceea, Iisus i-a spus: 'Zaheu, grăbeşte-te şi dă-te jos, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta'. O invitaţie neaşteptată adresată unui vameş, spre mirarea tuturor celor care-l cunoşteau pe Zaheu ca fiind un om rău şi lacom. Aşadar, Mântuitorul Hristos exprimă în văzul şi auzul tuturor dorinţa Sa de-a intra în casa cuiva care n-ar fi îndrăznit niciodată să-I adreseze o astfel de invitaţie.

Prin urmare, Evanghelia ne spune că această atitudine a lui Iisus a provocat imediat mirare şi murmur în mulţime. Cum am spune astăzi, opinia publică a reacţionat negativ la gestul neaşteptat al Mântuitorului Iisus Hristos. Poate că toţi cei care cunoşteau faptele rele ale vameşului Zaheu erau îndreptăţiţi să se mire că Iisus 'a intrat să găzduiască la un păcătos'. Totuşi, Mântuitorul Iisus Hristos nu judecă pe oameni ca şi opinia publică, pentru că El a venit în lume să-i ajute pe oameni înainte de a-i judeca, a venit să-i vindece de patimi şi să-i ridice din păcate, după cum spune El Însuşi: 'n-am venit să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea' (cf. Ioan 12, 47).

Bunătatea lui Hristos a pătruns dincolo de răutatea lui Zaheu

Evanghelia ne arată, în continuare, cum şi-a înnoit sufletul Zaheu vameşul, după ce Mântuitorul Hristos a intrat în casa lui. Vedem că acest vameş lacom devine darnic, se schimbă radical, dar nu pentru că a fost mustrat cu asprime, ci pentru că a fost onorat cu o cinste neaşteptată. Prezenţa lui Iisus în casa sa l-a copleşit. De ce? Pentru că i s-a acordat o onoare sau o preţuire pe care ştia că nu o merită. Hristos l-a cinstit pe un păcătos care nu merita cinstire din partea oamenilor, întrucât era necinstit în relaţiile cu ei. Totuşi, milostivirea sau copleşitoarea bunătate a lui Hristos a pătruns atât de puternic dincolo de întunericul sau răutatea păcatului lăcomiei care stăpânea sufletul acestui vameş, încât a răscolit în el dramul de bunătate care-i mai rămăsese şi a reaprins în el cărbunele omeniei, acoperit de cenuşa şi zgura păcatului. Când acest aproape stins cărbune al bunătăţii a fost aprins de focul iubirii milostive şi salvatoare a lui Hristos, din el a ţâşnit lumina unei vieţi noi pentru Zaheu: 'iată jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit'.

Tăciunele aproape stins din cauza lăcomiei a devenit îndată torţă înflăcărată de dărnicie!
Vedem aici marea înţelepciune a Mântuitorului Iisus Hristos sau dumnezeiasca Lui bunătate de Mare Duhovnic, singurul duhovnic desăvârşit, Care vindecă şi eliberează sufletele păcătoşilor, recuperează pe cel pierdut, eliberează pe cel împătimit şi ridică pe cel căzut.

Zaheu, lacomul şi zgârcitul, devine milostiv, deoarece a căutat şi a întâlnit milostivirea nesfârşită a lui Dumnezeu. Omul rău a devenit om bun, pentru că s-a întâlnit cu bunătatea lui Dumnezeu. Omul nemilos a devenit om milostiv faţă de săraci, pentru că s-a întâlnit cu Dumnezeu Preamilostivul.

Văzând această schimbare în viaţa lui Zaheu, Mântuitorul Hristos a cuprins în această stare nouă de viaţă şi familia acestuia, arătând astfel cum o familie poate fi părtaşă la binecuvântarea lui Dumnezeu dăruită unui membru al acesteia.

'Iar Iisus a grăit către el: astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi el (Zaheu) este fiul lui Avraam.' De ce a mai adăugat, oare, Mântuitorul şi cuvintele: 'pentru că şi el este fiul lui Avraam'? Nu era suficient să spună: 'Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia'?

Aceste cuvinte ale Mântuitorului ne descoperă explicaţia autoinvitării Sale în casa lui Zaheu. A fi numit fiul lui Avraam înseamnă a avea credinţă. Aşadar, în ciuda păcătoşeniei sale, când Zaheu s-a căţărat în dud (sicomor), el a urcat acolo având credinţa că Iisus îl poate ierta şi îi poate schimba viaţa. Această credinţă, pe care numai Dumnezeu-Omul a putut-o citi în adâncul sufletului lui Zaheu, ca fiind o deschidere a acestuia pentru o relaţie nouă, sfântă, a lui cu Dumnezeu, a atras atenţia Mântuitorului Hristos. Aşadar, întrucât harul lui Iisus Hristos a atins tainic mai întâi sufletul lui Zaheu, a dorit apoi Hristos să intre şi în casa lui Zaheu, pentru a împlini şi proclama mântuirea şi vindecarea sufletului acestuia.

Bunătatea milostivă a lui Dumnezeu eliberează pe oameni de lăcomie

În Evanghelia din 'Duminica lui Zaheu' vedem că Dumnezeu schimbă inimile oamenilor, nu atât prin pedepse, boală, necazuri ori mustrări, cât mai ales printr-o copleşitoare bunătate care se arată oamenilor păcătoşi, adesea, în mod neaşteptat şi nemeritat. Însă milostivirea şi bunătatea lui Dumnezeu se arată foarte adesea peste cei mai mari păcătoşi, nu doar pentru convertirea acestora, ci şi ca un îndemn pentru toţi oamenii, care trebuie să devină cât mai buni, mai milostivi, să caute asemănarea cu Dumnezeu Multmilostivul.

Pe de altă parte, pocăinţa care se arată prin schimbarea spirituală a lui Zaheu vameşul nu este o pocăinţă care se manifestă doar ca regret pentru relele săvârşite, ci şi o schimbare în bine a modului de a gândi, de a simţi şi de a făptui. Nici Hristos Domnul nu l-a mustrat pe Zaheu, nici Zaheu nu a mai rostit cuvinte de pocăinţă sau cerere de iertare, ci, copleşit de iubirea milostivă a lui Iisus, păcătosul a trecut direct la faptele pocăinţei şi ale îndreptării, adică la faptele bune pe care le săvârşeşte cineva când îşi schimbă viaţa în bine şi dobândeşte un suflet bun. Pocăinţa individuală a lui Zaheu devine o binefacere şi o binecuvântare nu numai pentru sine, ci şi pentru toată casa lui şi pentru comunitate sau societate. Casa lăcomiei în care s-au adunat averi nemeritate şi necinstite, bazate pe nedreptate, răpire şi umilire, devine acum casă a milosteniei şi dărniciei faţă de săraci, dar şi a reparaţiei morale şi a restabilirii dreptăţii pentru cei nedreptăţiţi şi umiliţi de vameşii lacomi şi neomenoşi ai lui Zaheu mai-marele vameşilor. Deci, atât patima lăcomiei, cât şi vindecarea ei prin pocăinţă nu sunt niciodată numai o problemă personală, ci şi una socială.

Din episodul întâlnirii Mântuitorului Hristos cu vameşul Zaheu învăţăm şi noi că putem să ne schimbăm viaţa în bine din proprie iniţiativă, nu aşteptând să fim pedepsiţi, nici certaţi cu boală, cu suferinţă ori cu mustrări, ci cugetând la multa bunătate a lui Dumnezeu şi la dorinţa Lui de a intra în casa sufletului nostru. Cum şi când ne putem noi schimba în bine? În foarte multe chipuri şi în orice moment. De pildă, când vedem un om mai credincios decât noi, să nu-l invidiem, ci să ne hotărâm să avem şi noi credinţă mai puternică; când vedem un om mai harnic şi mai darnic decât noi, să ne hotărâm să fim şi noi mai harnici şi mai darnici; când vedem că un om are o viaţă mai curată decât noi, că trăieşte în sfinţenie, să ne hotărâm să ne curăţim şi noi viaţa de păcate. Făcând aşa, auzim şi noi cum răsună tainic în sufletele noastre cuvintele lui Hristos-Domnul: 'Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi acesta este fiul credinţei'!

Iisus Mântuitorul ne caută necontenit pe fiecare dintre noi, ca şi noi să-L căutăm pe El, Izvorul vieţii fericite

Evanghelia acestei duminici este plină de învăţături duhovniceşti, iar concluzia ei, exprimată prin cuvintele Mântuitorului: 'Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut', este un motiv de nădejde şi încurajare pentru noi toţi.

Orice om care rămâne în păcat este un om pierdut, dacă nu se pocăieşte. Pocăinţa, însă, înseamnă o schimbare a vieţii, o trecere de pe calea pierzării pe drumul mântuirii, de la fapte rele la fapte bune.

Evanghelia de astăzi ne arată cum un mare păcătos s-a pocăit sau convertit numai pentru că i s-a arătat o bunătate sau o cinste nemeritată. Ea ne ajută să înţelegem că multa blândeţe şi multa bunătate a lui Dumnezeu sunt un îndemn tainic la pocăinţă, la schimbare în bine. Mulţi oameni, deşi mai păcătoşi decât alţii, primesc multe daruri de la Dumnezeu. Deşi sunt răi, totuşi le merge bine, iar unii se întreabă: cum de le merge bine acestor oameni atât de răi sau de lacomi?

Răspunsul poate fi că Mântuitorul Iisus Hristos aşteaptă ca bunătatea, milostivirea şi dărnicia Lui să-i determine într-o zi pe cei mai păcătoşi să-şi schimbe viaţa, să se convertească, nu din cauza fricii sau a temei de pedeapsă, ci datorită bunătăţii lui Dumnezeu, Care iubeşte pe orice om şi doreşte ca nimeni să nu piară, ci să se mântuiască, adică să vină la El, în mod liber, cu dorinţa de mântuire, de viaţă veşnică fericită, în iubirea Preasfintei Treimi.

Ne rugăm Domnului Iisus Hristos să ne ajute ca să ne schimbăm şi noi viaţa nu numai când trecem prin necazuri, ci şi când primim daruri şi binecuvântări nemeritate de la Dumnezeu. Să devenim buni şi să săvârşim fapte bune ca roade ale bunătăţii Lui lucrătoare în noi, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin.

Sursa: http://www.basilica.ro/ro/stiri-patriarhie/predica_preafericitului_parinte_patriarh_daniel_la_duminica_a_xxxii_a_dupa_rusalii_3118.html

Dies Domini - partea 8

Poporul aflat în pelerinaj

37. În perspectiva drumului parcurs de Biserică de-a lungul timpului, amintirea învierii lui Cristos şi ritmul săptămânal al acestei rememorări solemne servesc la a arăta că poporul lui Dumnezeu este în pelerinaj şi are o dimensiune eshatologică. Într-adevăr, de la o duminică la alta, Biserica înaintează spre ultima "zi a Domnului", duminica veşnică. În realitate, aşteptarea venirii lui Cristos face parte integrantă din însuşi misterul Bisericii[55] şi este exprimată în fiecare celebrare euharistică. Însă ziua Domnului, cu memorialul specific al slavei lui Cristos înviat, aminteşte totodată cu şi mai mare tărie slava viitoarei lui "reveniri". Aceasta face ca duminica să fie ziua în care Biserica, manifestându-şi mai clar caracterul "sponsal", anticipează oarecum realitatea eshatologică a Ierusalimului ceresc. Reunindu-şi fiii în adunarea euharistică şi învăţându-i să-l aştepte pe "Mirele divin", Biserica face oarecum un "exerciţiu al dorinţei",[56] în care gustă anticipat bucuria cerului nou şi al pământului nou, când cetatea sfântă, noul Ierusalim, va coborî din cer, de la Dumnezeu, "frumoasă, ca o tânără mireasă gătită pentru mirele ei" (Ap 21,2).

Ziua speranţei

38. Din acest punct de vedere, dacă duminica este ziua credinţei, ea nu este mai puţin ziua speranţei creştine. Participarea la "Cina Domnului" este, într-adevăr, o anticipare a ospăţului eshatologic al "nunţii Mielului" (Ap 19,9). Celebrând memorialul lui Cristos înviat şi înălţat la cer, comunitatea creştină ia parte la "speranţa fericită şi venirea Mântuitorului nostru Isus Cristos".[57] Trăită şi hrănită în acest intens ritm săptămânal, speranţa creştină devine ferment şi lumină pentru orice speranţă omenească. De aceea, în rugăciunea "universală", nu sunt formulate doar nevoile comunităţii creştine, ci şi cele ale întregii omeniri; Biserica, adunată pentru celebrarea euharistică, aduce lumii mărturia că ea îşi însuşeşte "bucuriile şi speranţele, necazurile şi grijile oamenilor din zilele noastre, ale celor săraci şi ale tuturor celor care suferă".[58] Încununând prin jertfa euharistică duminicală mărturia pe care fiii ei, deşi absorbiţi de munca şi de diferitele preocupări ale vieţii, se străduiesc să o dea în toate zilele săptămânii prin vestirea Evangheliei şi prin trăirea practică a iubirii, Biserica manifestă în cel mai evident mod că ea este "într-un fel, sacramentul, adică semnul şi instrumentul unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc".[59]

Masa Cuvântului

39. În adunarea duminicală, ca de altfel în oricare celebrare euharistică, întâlnirea cu Cel Înviat are loc prin participarea la cele două mese, a Cuvântului şi a Pâinii vieţii. Cea dintâi continuă să ofere înţelegerea istoriei mântuirii şi, în mod deosebit, a misterului pascal, pe care Isus înviat l-a dezvăluit El însuşi ucenicilor lui. El este cel care vorbeşte, căci este prezent în Cuvântul său "în timp ce se citeşte, în Biserică, Sfânta Scriptură".[60] La cea de-a doua masă este realizată prezenţa reală, substanţială şi durabilă a Domnului înviat, prin memorialul pătimirii şi învierii lui, şi este oferită Pâinea vieţii, care este garanţia slavei viitoare. Conciliul Vatican II a reamintit că "liturgia Cuvântului şi liturgia euharistică sunt atât de strâns legate între ele încât alcătuiesc un singur act de cult".[61] Acelaşi Conciliu a hotărât deasemeni ca "pentru a le oferi din belşug credincioşilor hrana Cuvântului lui Dumnezeu, să se deschidă mai larg comorile Bibliei".[62] Apoi a solicitat ca, la Liturghiile duminicale, precum şi la cele din sărbătorile de poruncă, omiliile să nu lipsească decât din motive serioase.[63] Aceste dispoziţii binevenite şi-au găsit aplicarea fidelă în reforma liturgică, în legătură cu care Paul al VI-lea, comentând abundenţa lecturilor biblice din timpul duminicilor şi al sărbătorilor, scria: "Totul a fost astfel orientat încât să le mărească credincioşilor "foamea după Cuvântul lui Dumnezeu" (Am 8,11) datorită căreia, sub imboldul Duhului Sfânt, poporul Noului Legământ pare împins către unitatea desăvârşită a Bisericii".[64]

40. Acum, la mai bine de treizeci de ani de la Conciliu, reflectând asupra Liturghiei duminicale, este necesar să verificăm modul în care Cuvântul lui Dumnezeu este proclamat, precum şi progresul efectiv al poporului lui Dumnezeu în privinţa cunoaşterii şi iubirii faţă de Sfânta Scriptură.[65] Ambele aspecte, cel al celebrării şi cel al experienţei trăite, se află în strânsă legătură. Pe de o parte, posibilitatea oferită de Conciliu de a proclama Cuvântul lui Dumnezeu în limba comunităţii prezente trebuie să ne ducă la recunoaşterea unei "noi responsabilităţi" faţă de acest Cuvânt, pentru a face să strălucească "până şi în felul în care se citeşte sau se cântă, caracterul deosebit al textului sacru".[66] Pe de altă parte, se cuvine ca ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu care este proclamat să fie bine pregătită, în inimile credincioşilor, printr-o cunoaştere temeinică a Scripturii şi, atunci când este posibil, prin iniţiative specifice de aprofundare a textelor biblice, în special a celor de la Liturghiile festive. Într-adevăr, dacă citirea textului sacru, făcută în spirit de rugăciune şi cu fidelitate faţă de interpretarea Bisericii,[67] nu ar însufleţi în mod obişnuit viaţa persoanelor şi familiilor creştine, ar fi dificil ca doar proclamarea liturgică a Cuvântului lui Dumnezeu să aducă roadele sperate. Se cuvine aşadar să fie din plin lăudate iniţiativele prin care comunităţile parohiale, implicându-i pe toţi cei care participă la Euharistie ! preoţi, ministranţi şi credincioşi ![68] pregătesc liturghia duminicală deja din timpul săptămânii, reflectând cu anticipaţie asupra Cuvântului lui Dumnezeu care va fi proclamat. Obiectivul care trebuie avut în vedere este ca orice celebrare, rugăciune, ascultare, cântec, şi nu doar omilia, să exprime într-un anume fel mesajul liturghiei duminicale, pentru a-i putea atinge cât mai eficient pe participanţi. Evident, multe lucruri sunt încredinţate responsabilităţii celor care exercită slujirea Cuvântului. Aceştia au datoria de a pregăti cu o deosebită grijă, prin studierea textului sacru şi în rugăciune, comentariul Cuvântului Domnului, exprimându-i fidel conţinutul şi actualizându-l în funcţie de problemele şi de viaţa oamenilor timpului nostru.

41. Nu trebuie să se uite, de altfel, că proclamarea liturgică a cuvântului lui Dumnezeu, mai ales în cadrul adunării euharistice, este mai puţin un moment de meditaţie şi de cateheză şi mai mult dialogul dintre Dumnezeu şi poporul lui, dialog în care sunt proclamate minunile mântuirii şi sunt prezentate în mod continuu exigenţele Legământului. În ceea ce-l priveşte, poporul lui Dumnezeu se simte chemat să răspundă acestui dialog de iubire înălţând rugăciuni de mulţumire şi de preamărire şi, în acelaşi timp, supunându-şi fidelitatea efortului unei constante "convertiri". Astfel, adunarea duminicală se angajează la reînnoirea interioară a făgăduinţelor de la botez, care sunt într-un fel implicite în recitarea Crezului, şi pe care liturgia o prevede în mod expres în cazul celebrării vigiliei pascale sau atunci când se administrează botezul în timpul Liturghiei. În acest cadru, proclamarea Cuvântului în timpul celebrării euharistice duminicale capătă tonul solemn pe care Vechiul Testament îl întrevedea deja pentru vremurile reînnoirii Legământului, atunci când era proclamată Legea şi comunitatea lui Israel era îndemnată, la fel ca poporul din deşert, la poalele muntelui Sinai (cf. Ex 19,7-8; 24,3.7), să-şi exprime din nou "da"-ul, reînnoindu-şi opţiunea de a-i fi credincios lui Dumnezeu şi de a-i primi poruncile. Într-adevăr, comunicându-şi propriul Cuvânt, Dumnezeu aşteaptă răspunsul nostru, răspuns pe care Cristos l-a dat deja pentru noi prin al său "Amin" (cf. 2 Cor 1,20-22) şi pe care Duhul Sfânt îl face să răsune în noi în aşa fel încât ceea ce auzim ne angajează profund viaţa.[69]

Masa Trupului lui Cristos

42. Masa Cuvântului duce în mod firesc la masa Pâinii euharistice şi pregăteşte comunitatea să-i trăiască multiplele dimensiuni, care capătă un caracter deosebit de solemn în Euharistia duminicală. Datorită caracterului festiv al adunării întregii comunităţi, în "ziua Domnului", Euharistia apare, într-o manieră mult mai vizibilă decât în celelalte zile, ca marea "rugăciune de mulţumire" prin care Biserica, locuită de Duhul Sfânt, se îndreaptă către Tatăl, unindu-se cu Cristos şi făcându-se vocea întregii omeniri. Ritmul săptămânal cheamă la revenirea asupra evenimentelor din zilele precedente într-un spirit de recunoştinţă, pentru a fi recitite în lumina lui Dumnezeu şi pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru nenumăratele daruri, preamărindu-l "prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos, în unire cu Duhul Sfânt". Comunitatea creştină îşi împrospătează astfel conştiinţa faptului că toate au fost create de Cristos (cf. Col 1,16; In 1,3) şi că în El, care a venit ca slujitor pentru a împărtăşi şi pentru a răscumpăra condiţia noastră umană, toate au fost iarăşi adunate (cf. Ef 1,10), pentru a fi oferite lui Dumnezeu Tatăl, de la care toate îşi au izvorul şi viaţa. În sfârşit, aderând prin propriul "Amin!" la doxologia euharistică, Poporul lui Dumnezeu este proiectat, în credinţă şi speranţă, spre finalul eshatologic, când Cristos "va preda Împărăţia lui Dumnezeu Tatăl, [...] pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi" (1 Cor 15,24.28).

43. Această mişcare "ascendentă" este prezentă în oricare celebrare euharistică şi face din aceasta un eveniment plin de bucurie, de recunoştinţă şi de speranţă. Însă, în liturghia duminicală este scoasă în relief datorită legăturii speciale cu amintirea învierii. Pe de altă parte, bucuria "euharistică", ce ne face să ne înălţăm "sus inimile", este rodul "mişcării descendente" pe care a săvârşit-o Dumnezeu înspre noi şi care rămâne prezentă în permanenţă în natura de jertfă a Euharistiei, supremă exprimare şi celebrare a misterului acelei kenosis, înjosirea prin care Cristos "s-a smerit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, şi încă moartea pe cruce" (Fil 2,8).

Liturghia este, într-adevăr, reprezentarea vie a jertfei de pe Cruce. Sub speciile pâinii şi vinului, asupra cărora a fost invocată revărsarea Duhului Sfânt, care acţionează cu o eficienţă cu totul unică în cuvintele consacrării, Cristos se oferă Tatălui prin acelaşi gest de sacrificare prin care s-a oferit pe cruce. "În această jertfă divină care se împlineşte la Liturghie, este cuprins şi jertfit într-un mod nesângeros acelaşi Cristos care s-a oferit pe sine o dată pentru totdeauna în mod sângeros pe altarul crucii".[70] Cristos asociază jertfei sale pe cea a Bisericii: "În Euharistie, jertfa lui Cristos devine şi jertfa mădularelor trupului lui. Vieţile credincioşilor, laudele lor, suferinţele lor, munca lor, sunt unite cu Cristos şi cu jertfa lui deplină, şi dobândesc astfel o nouă valoare".[71] Această participare a întregii comunităţi devine în mod deosebit evidentă în adunarea duminicală, care permite să fie adusă la altar săptămâna care s-a scurs, cu toată încărcătura umană ce a marcat-o.


Note


[55] Cf. Conc. Ecum. Vat. II, Lumen Gentium, nn. 48-51.

[56] "Haec est vita nostra, ut desiderando exerceamur": Sf. Augustin, In prima Ioan. tract. 4,6: SC 75, p. 232.

[57] Misalul roman, embolism, după Tatăl nostru.

[58] Conc. Ecum. vat II, Const. past. despre Biserică Gaudium et spes, n. 1.

[59] Conc. Ecum. Vat. II, Lumen Gentium, n. 1; cf. Ioan Paul al II-lea, Enciclica Dominum et vivificantem (18 mai 1986), nn. 61-64.

[60] Conc. Ecum. Vat. II, Sacrosanctum concilium, n. 7; cf. n. 33.

[61] Ibid., n. 56; cf. Ordo lectionum Missae, Praenotanda, n. 10.

[62] Const. despre liturgie Sacrosanctum concilium, n. 51.

[63] Cf. Ibid, n. 52; Codul de Drept canonic, can. 767, ' 2; Codul Canonic pentru Bisericile orientale, can 614.

[64] Const. apost. Missale Romanum (3 aprilie 1969).

[65] În Constituţia conciliară Sacrosanctum concilium, n. 24, se vorbeşte de "suavis et vivus Sacrae Scripturae affectus".

[66]Ioan Paul al II-lea, Srisoarea Dominicae Cenae (24 februarie 1980), n. 10: AAS 72 (1980), p. 135.

[67] Cf. Conc. Ecum. Vat. II, Const. dogm. despre revelaţia divină Dei Verbum, n. 25.

[68] cf. Ordo lectionum Missae, Praenotanda, cap. III.

[69] Cf. Ordo lectionum Missae, Praenotanda, cap. I, n. 6.

[70] Conc. Ecum. Tridentin, Sesiunea a XXII-a, Doctrina şi canonul cu privire la preasfânta Liturghie, II: DS, 1743; cf. Catehismul Bisericii Catolice, n. 1366.

[71] Catehismul Bisericii Catolice, n. 1368.



© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti
www.arcb.ro


Statistica avortului în România, 1958-2008: O realitate înfricoşătoare


Rubrica “Statistici” de pe sait-ul provitabucuresti.ro găzduieşte la capitolul “date despre România” un tabel sinoptic a cărui sumarizare este de natură să terifieze pe oricine, indiferent care i-ar fi poziţia sau opinia despre avort. Oficial, în România, între 1958 şi 2008 (perioada pentru care deţinem date) peste 21 de milioane de copii (21.330.519, spune statistica) au pierit, victime ale chiuretei, aspiratorului, pilulei de avort sau altei metode din cele tot mai sofisticate de curmare a vieţii.

Aşadar, încă o dată populaţia actuală (scriptică) a României n-a apucat să vadă lumina zilei! Plastic vorbind, fiecare dintre cetăţenii români duce în spinare câte un mort.

Sursele datelor sunt chiar publicaţiile Ministerului Sănătăţii, compilate de arhiva electronică Johnston’s Archive şi selectate de noi dintr-o multitudine de alţi indicatori socio-demografici.

Dincolo de calculele reci, se impun precizări şi concluzii care nu pot decât să sporească angoasa:

1. Cifrele, deşi copleşitoare, sunt mai mici decât realitatea, întrucât datele sunt subraportate. Subraportarea este cauzată de lipsa comunicării sau de comunicarea incompletă a datelor de către mediul sanitar privat, cu o pondere în creştere în ultimii ani, dar şi de tendinţa de ocultare permanentă, observată de noi în procesul de documentare. Metodele sunt felurite, de la îngreunarea accesului până la răspunsul în bătaie de joc la întrebări adresate pe baza legii liberului acces la informaţiile de interes public.

2. Perioada de aşa-zisă “prohibiţie” dintre 1967 şi 1989, a totalizat peste 6 milioane de avorturi. A fost sau n-a fost, deci, prohibiţie? Am solicitat Ministerului Sănătăţii detalii; oricum ar fi însă, cu avorturi legale sau nu, cifra indică păstrarea mentalităţii proavortiste ca foarte populară şi în acei ani, după ce perioada 1958-1966 marcase o explozie a avorturilor (în dreptul anului 1966, unul “de vârf” ni se indică 1,15 milioane de avorturi, cu 8 sarcini din 10 terminate prin avort şi cu 4 avorturi la o naştere!)

Este remarcabil şi că majoritatea întreruperilor de sarcină s-au realizat, totuşi, în perioada comunistă, ceea ce arată cât de uşor manipulabilă este opinia publică din moment ce aceasta crede încă în echivalenţa restricţie a avortului = sistem totalitar (cu reversul său, democraţia egal acces liber la avort).

3. În ciuda scăderii continue după 1990, avortul rămâne o practică foarte răspândită în România, considerată de unii la fel de banală ca extracţia dentară – şi cam la fel de accesibilă, din păcate. Un alt tabel disponibil la provitabucuresti.ro şi care ia în considerare datele din 2008 clasează România pe locurile 3-4 în lume ca procentaj de sarcini încheiate prin avort (36/100), după Rusia şi Cuba, aşadar pe locul doi în Europa şi pe locul 1 în UE. Raportul între avorturi şi sarcinile duse la capăt (576/1000 născuţi vii) este şi el dezolant, constituind, împreuna cu mortalitatea şi migraţia, expresia matematică a scăderii continue şi îmbătrânirii populaţiei României – cu consecinţele pe care până şi cei mai nepăsători încep să le întrevadă.

O cauză a vigorii cu care mentalitatea avortivă se menţine în ţara noastră sunt expuse în volumul “O viziune asupra vieţii”, apărut la Editura Provita Media în 2003 (carte care s-ar impune reeditată):

În spaţiul ţărilor din Centrul şi Estul Europei, la începutul anilor ’90, România, la capitolul avort, a fost un caz singular. Situaţia ei poate fi comparată cu cea din Federaţia Rusă. În aceste două locuri s-au prefigurat cele mai dramatice situaţii din întreg spaţiul fost comunist. [...] Deşi înainte de 1989, România a avut o legislaţie restrictivă, situaţia ei seamănă cu cea a ţărilor din fosta URSS. Fapt care ne face să credem că mentalităţile societăţii corupte (economic, social şi moral), de tip comunist, şi-au pus amprenta în mod dramatic asupra oamenilor.

Cartea poate fi descărcată, prin bunăvoinţa autorilor, de aici.

4. Aceeaşi lucrare citează un studiu din anul 2000 conform căruia în proporţie de 78%, femeile susţin în continuare că au dreptul la avort, iar un procent de 70% ar apela la avort dacă fătul ar avea malformaţii. Nu cunoaştem date mai recente, însă nu avem motive, în lipsa oricărei dezbateri publice despre avort, să sperăm într-o schimbare semnificativ pozitivă. Cum se pot însă împăca astfel de opinii şi datele menţionate cu situarea constantă a poporului român pe unul din primele locuri în clasamentul celor mai religioase popoare din Europa, în condiţiile în care “dintotdeauna şi în tot locul” Biserica s-a pronunţat împotriva avortului ca fiind unul din cele mai grave păcate? Şi care poate fi, în toată această realitate înfricoşătoare, explicaţia tăcerii cvasitotale a ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române pe acest subiect, în ultimii 20 de ani? Ca să vorbim doar de cultul majoritar, nici celelalte nepărând mai interesate de subiect.

În aceste condiţii de nepăsare, complicitate şi făţărnicie, e oare prea mult exerciţiul de imaginaţie în care mortul din spinare, de care vorbeam mai sus, ne va acuza atunci când va fi să ne înfăţişăm înaintea scaunului Dreptului Judecător? Lăsăm răspunsul pe seama unora mai pricepuţi în teologie.

Descarcă un material interesant de aici: http://provitabucuresti.ro/docs/biblio/ProVita%20Media%20-%20O%20viziune%20asupra%20vietii.pdf

sau

http://provitabucuresti.ro/resurse/aparitii-editoriale/106-o-viziune-asupra-vietii

Sursa: http://www.culturavietii.ro/2011/01/27/statistica-avortului-in-romania-1958-2008-o-realitate-infricosatoare/

sâmbătă, 29 ianuarie 2011

Timpul schimbării

La un bătrân călugăr, a venit într-o zi un tânăr pentru a se spovedi si a-i cere sfat. Din vorbă în vorbă, tânărul îi spuse:
-Părinte, sunt un om destul de rău. As vrea să mă schimb, dar nu pot. Am încercat să mă schimb dar nu am putut. Totusi eu sper că după ce voi mai creste, voi putea să mă schimb, nu-i asa?
-Nu, i-a răspuns bătrânul. Vino cu mine!
L-a dus pe tânăr în spatele chiliei, unde începea pădurea, si i-a spus:



-Vezi acest vlăstar?

-Da, părinte!
-Smulge-l!
Tânărul a scos brădutul imediat. Mergând mai departe, călugărul s-a oprit lângă un brădut ceva mai înalt, aproape cât un om.
-Acum scoate-l pe acesta.
S-a muncit băiatul cu pomisorul acela, dar cu putin efort a reusit până la urmă să-l scoată. Arătându-i un brad ceva mai mare, călugărul i-a spus:
-Smulge-l acum pe acela.
-Dar e destul de mare, nu pot singur.
- Du-te si mai cheamă pe cineva.
Întorcându-se cu încă 2 prieteni, au tras ce au tras de pom si, cu multă greutate, au reusit, în sfârsit, să-l scoată.
-Acum scoate-ti bradul cel falnic de acolo, le spuse călugărul.
-Părinte, dar acela e un copac mare si bătrân, cu rădăcini adânc înfipte în pământ. Nu am putea nicioadată să-l smulgem, chiar de-am fi si 100 de oameni.
-Acum vezi, fiule? Si apucăturile rele din suflet sunt la fel! Orice păcat pare la început inofensiv si fără mare importantă, dar, cu timpul, prinde rădăcini în fiinta omului, creste si pune stăpânire din ce în ce mai mult pe sufletul tău. Cât este încă mic, îl poti scoate si singur. Mai târziu vei avea nevoie de ajutor, dar fereste-te să lasi răul să ti se cuibărească adânc în suflet, căci atunci nimeni nu va mai putea să ti-l scoată. Nu amâna niciodată să-ti faci curătenie în viată mai târziu va fi mult mai greu.

“Degeaba tăiem crengile păcatului în afara noastră dacă în noi rămân rădăcinile. Acestea vor creste din nou.”(Sf.Grigorie Dialogul)

Sursa: http://sfantatreimebc.org/pictura/?cat=32&paged=9

vineri, 28 ianuarie 2011

Omul milostiv



Intr-o scoala de la tara, la ora de religie, un copil l-a intrebat pe preot, care le vorbea despre mila, ca despre prima virtute pe care trebuie sa o avem neaparat ca sa ne mantuim:

- Parinte, dar eu, care sunt sarac si nu am ce darui, cum sa fac eu milostenie ? Daca as avea si eu mai multi bani, as da cu draga inima, dar asa…
- Fiule, nu asta inseamna mila. Uite, de exemplu, ieri dimineata, plecand cu treburi, am vazut-o peste drum pe mama ta, iesind din curte si ajutand pana acasa o batrana, ce se ostenea cu o legatura de lemne. Mai tarziu, am zarit-o iarasi indrumand un calator ce se ratacise si, chiar daca nu l-a putut ospata, un sfat bun si o cana cu apa rece s-au gasit si pentru el. Cand vecina de alaturi a plecat in targ cu treburi, i-a lasat in grija copilul cel mic. Spre seara, cand doi sateni se certau in drum, a iesit si, cu vorbe frumoase, i-a impacat. Vezi tu, acum, ce este mila ? Chiar daca nu ai bani sa dai si celorlalti, nimic nu te impiedica sa-i ajuti cu atat cat poti. Nu trebuie sa dai din buzunar, ci din suflet.

“Cu un banut daruit, poti cumpara cerul. Nu fiindca cerul ar fi atat de ieftin, ci fiindca Dumnezeu este atat de plin de iubire. Daca n-ai nici macar acel banut, atunci da un pahar cu apa rece!”


Sursa: http://sfantatreimebc.org/pictura/?cat=32&paged=10

Memoriile unei foste gărzi personale a lui Ioan Paul al II-lea de Edward Pentin

Timp de 12 ani, căpitanul din Garda Elveţiană ieşit la pensie Roman Fringeli a fost format şi pregătit pentru a-şi da viaţa pentru Papa.

Între 1987-1999, l-a apărat pe viitorul fericit Ioan Paul al II-lea ca una din cele cinci gărzi personale în călătoriile papale - o perioadă care a avut 15 călătorii apostolice în Asia, Europa, Africa şi Americi.

Timp de trei ani şi jumătate, în perioada aceea, Fringeli a condus contingentul Gărzii Elveţiene când Pontiful mergea în străinătate. "Dacă împrejurările ar cere, m-aş sacrifica pe mine însumi pentru Papa", aminteşte el. "Gândul meu în timpul călătoriilor a fost mereu acesta".

Originar din Basel, în nordul Elveţiei, Fingeli a lăsat vechea armată pontificală în urmă cu peste 10 ani, însă entuziasmul său rămâne acelaşi, şi este nerăbdător să împărtăşească experienţele lui fericite - şi uneori dureroase - referitoare la acele vizite fundamentale.

Fringeli îşi aminteşte perfect eforturile pentru a ţine în spate mulţimea la Nairobi, strigătele la militari în Mozambic pentru a evita ca o mare masă de oameni să ajungă prea aproape de Papa şi misiunea dificilă de a-l apăra pe Pontif în faţa unui milion de credincioşi la Seul.

"Îmi amintesc că în Ruanda, în timpul Liturghiei, am primit avertismentul despre un atac terorist aerian", a afirmat el. "Vă imaginaţi? Şi a fost cu numai patru ani înainte de genocidul care a avut loc în ţară".

Într-o altă călătorie era cu Ioan Paul al II-lea într-un avion vechi care a încercat de trei ori să aterizeze în Lesotho, nereuşind din cauza ceţii. După ce a deviat îndreptându-se spre Johannesburg, grupul a trebuit să conducă timp de cinci ore până în Lesotho numai pentru a sosi la sunetul unei bătălii cu focuri de armă în timp ce forţele speciale eliberau un grup de ostatici. Papa, care a mers în capitala Maseru pentru a-l beatifica pe preotul misionar Joseph Gérard, a vizitat apoi pe câţiva dintre răniţi în spital. "A fost o călătorie specială, teribilă", a amintit Fringeli. "Ioan Paul al II-lea voia să ofere un mesaj de pace şi se afla în faţa unui asemenea lucru".

Totuşi, vizita cea mai neliniştitoare a fost probabil cea la Berlin în anul 1996. Anarhicii au protestat puternic, lansând proiectile împotriva papamobilului în timp ce alţii defilau goi în timp ce trecea Papa. "Dintr-o dată, acei nebuni au început să arunce mingi mici roşii pline de vopsea pe ferestrele papamobilului", a amintit Fringeli, care încerca să-i ţină departe pe asaltatori. "Mi-a fost ruşine de Germania pentru ceea ce s-a întâmplat. Poliţia a permis mulţimii să ajungă prea aproape de papamobil, şi eu am spus să o îndepărteze".

Benedict al XVI-lea va vizita Berlinul în septembrie, şi unii se tem că se poate repeta acelaşi scenariu. "La Berlin nu se ştie niciodată", a spus Fringeli. "Se pot aştepta la nebuni, [însă] Papa este german, ceea ce ar putea ajuta, şi probabil poliţia va face o muncă mai bună în controlarea mulţimii".

Fringeli spune că a fost surprins de faptul că poliţia germană părea să se teamă să-i oprească pe oameni. "Poliţiştii nu voiau să atingă persoanele, mai ales la Paderborn [etapa care a precedat Berlinul în călătoria papală]. În Africa se foloseau bastoane pentru a-i ţine departe pe oameni".

Însă în continentul african, siguranţa era dură după părerea lui. În călătoria lui Ioan Paul al II-lea la Yaoundé (Camerun) în anul 1995, Fringeli îşi aminteşte că a văzut un om instabil din punct de vedere mintal care se plimba prin faţa papamobilului. Poliţia l-a prins de picioare, făcându-l să cadă la pământ "ca un sac de cartofi", şi apoi l-au aruncat prin mulţime. Fringeli este încă tulburat de asta şi defineşte întâmplarea "teribilă", "un scandal".

Nici arme, nici veste antiglonţ

Apărarea vaticană a Papei în timpul călătoriilor este în mod tradiţional asigurată de două Gărzi Elveţiene în civil, un căpitan şi un caporal major, şi de trei agenţi ai Poliţiei vaticane. Restul protecţiei revine autorităţilor locale, care în general pun o maşină la dispoziţia echipei de securitate vaticană.

Când era la post, Fringeli nu îmbrăca o vestă antiglonţ - ar fi fost prea grea şi "protecţia mea era corpul meu", a spus el. Nu avea nici arme. "Ce se poate face cu o armă şi o mulţime?", a întrebat el. "S-ar ucide multe persoane, şi acelaşi discurs este valabil în Bazilica Sfântul Petru sau în timpul unei audienţe".

Se încredea mai mult pe vederea lui şi pe forma lui fizică. Fosta Gardă Elveţiană mi-a arătat o fotografie în care era îmbrăcat cu o haină închisă la culoare şi mergea lângă Ioan Paul al II-lea în timpul unei vizite în România, analizând mulţimea din jur cu ochii lui antrenaţi. "Priveam mereu în jur, căutând o mişcare rapidă, pe vreunul care aleargă sau sare peste bariere", a spus el. "Asta era misiunea mea".

L-am întrebat ce credea despre "breşa" în sistemul de securitate în Bazilica Sfântul Petru în timpul Liturghiei de la miezul nopţii din anul 2009, când o femeie a sărit peste barieră, a prins haina Papei şi l-a făcut să cadă la pământ, implicând alte persoane din procesiune.

"Trebuie înţeles că se întâmplă totul într-o fracţiune de secundă", a declarat el. "În general, responsabilitatea este a persoanei care stă de acea parte a Papei, dar s-a întâmplat prea rapid". Fringeli a spus că nu vrea să-i înveţi pe alţii ceea ce trebuie făcut, dar că în loc să se arunce asupra femeii, el ar fi încercat s-o blocheze şi s-o îndepărteze. "Este o eroare a te arunca asupra unei persoane, pentru că există riscul de a-l lua pe Papa jos cu tine, aşa cum s-a întâmplat". În orice caz, a subliniat că securitatea vaticană este "foarte bună" şi mai pregătită faţă de timpul când el presta serviciu.

Fringeli are desigur multe amintiri despre Pontiful răposat şi este fericit pentru vestea beatificării lui. "Pentru mine Ioan Paul al II-lea a fost un Papă sfânt, ca toţi Papii din ultimele două sau trei secole", a explicat el, subliniind că Papa Wojtyla spune mereu că este ocrotit de Sfânta Fecioară Maria şi că atribuia mijlocirii ei faptul că a supravieţuit atentatului din anul 1981.

"Era un mesager al păcii", a adăugat el. "Unii au spus că ar fi fost mai bine dacă ar fi rămas mai mult timp în Vatican, fără a călători aşa de mult, însă pentru Papa nu erau călătorii de plăcere. Toate prevedeau un program intens [care] angaja toată ziua". Fringeli a amintit şi că unii au mers pe jos din Zambia până în Zimbabwe numai pentru a-l vedea. Cele 104 călătorii ale lui Ioan Paul al II-lea în afara Italiei, a spus el, era şi pentru acele persoane, mai ales în ţările sărace, care nu ar fi putut merge niciodată la Roma.

Apoi a amintit că Ioan Paul al II-lea, la sfârşitul fiecărei călătorii, se preocupa mereu să mulţumească staff-ului care se îngrijea de siguranţa lui. Totuşi, atunci când era mai tânăr, tendinţa lui de a face băi de mulţime spontane nu-i permitea mereu să fie prea iubit de gărzile sale personale. "Nu era uşor de călători cu Papa, pentru că nu se ştia ce vrea să facă în afara programului", a mărturisit fosta Gardă Elveţiană. "Dar experienţa ajută mult".

În pofida exigenţelor călătoriilor papale, Fringeli a revelat că le-a simţit mereu în mod profund satisfăcătoare, şi că entuziasmul lui n-a dispărut niciodată. "În timpul unei călătorii era oboseală, dar la sfârşit mă gândeam mereu: 'Care ar putea să fie următoarea?'. Era ca un drog".

Fringeli a adus omagiu şi pentru două figuri legate de călătoriile apostolice: Cardinalul Roberto Tucci, mult timp organizator al vizitelor, pe care l-a definit "un mare, mare om", şi Camillo Cibin, gardă personală din Poliţia vaticană, răposat, care a continuat să-l protejeze pe Pontif până când a avut vârsta de 80 de ani.

"Fără ei doi", a încheiat el, "Papa n-ar fi putut să facă o călătorie".

(După Zenit, 21 ianuarie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20110179

joi, 27 ianuarie 2011

Paradoxul zilelor noastre




“Paradoxul vremurilor noastre în istorie este ca avem: cladiri mai mari, dar suflete mai mici; autostrazi mai largi, dar minti mai înguste.

Cheltuim mai mult, dar avem mai putin; cumparam mai mult, dar ne bucuram mai putin.

Avem case mai mari, dar familii mai mici, avem mai multe accesorii, dar mai putin timp; avem mai multe functii, dar mai putina minte, mai multe cunostinte, dar mai putina judecata; mai multi experti si totusi mai multe probleme, mai multa medicina, dar mai putina sanatate.

Bem prea mult, fumam prea mult, cheltuim prea nesabuit, râdem prea putin, conducem prea repede, ne enervam prea tare, ne culcam prea târziu, ne sculam prea obositi, citim prea putin, ne uitam prea mult la televizor si ne rugam prea rar.

Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile.

Vorbim prea mult, iubim prea rar si urâm prea des.

Am învatat cum sa ne câstigam existenta, dar nu cum sa ne facem o viata.

Am adaugat ani vietii si nu viata anilor.

Am ajuns pâna la luna si înapoi, dar avem probleme când trebuie sa traversam strada sa facem cunostinta cu un vecin.

Am cucerit spatiul cosmic, dar nu si pe cel interior.

Am facut lucruri mai mari, dar nu si mai bune.

Am curatat aerul, dar am poluat solul.

Am cucerit atomul, dar nu si prejudecatile noastre.

Scriem mai mult, dar învatam mai putin.

Planuim mai multe, dar realizam mai putine.

Am învatat sa ne grabim, dar nu si sa asteptam.

Am construit mai multe calculatoare: sa detina mai multe informatii, sa produca mai multe copii ca niciodata, dar comunicam din ce în ce mai putin.

Acestea sunt vremurile fast-food-urilor si digestiei încete; oamenilor mari si caracterelor meschine; profiturilor rapide si relatiilor superficiale.

Acestea sunt vremurile în care avem doua venituri, dar mai multe divorturi, case mai frumoase, dar camine destramate.

Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide, scutece de unica folosinta, moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte, corpuri supraponderale si pastile care îti induc orice stare, de la bucurie, la liniste si la moarte.

Sunt niste vremuri în care sunt prea multe vitrine, dar nimic în interior.

Vremuri în care tehnologia îti poate aduce aceasta scrisoare si în care poti decide fie sa împartasesti acest punct de vedere, fie sa stergi aceste randuri.

Aminteste-ti sa-ti petreci timp cu persoanele iubite, pentru ca nu vor fi lânga tine o eternitate.

Aminteste-ti sa spui o vorba buna copilului care te veneraza, pentru ca acel copil va creste curând si va pleca de lânga tine.

Aminteste-ti sa-l îmbratisezi cu dragoste pe cel de lânga tine pentru ca aceasta este singura comoara pe care o poti oferi cu inima si nu te costa nimic.

Aminteste-ti sa spui ‘TE IUBESC’ partenerului si persoanelor pe care le îndragesti, dar mai ales sa o spui din inima.

O sarutare si o îmbratisare vor alina durerea atunci când sunt sincere.

Aminteste-ti sa-i tii pe cei dragi de mâna si sa pretuiesti acel moment pentru ca într-o zi acea persoana nu va mai fi lânga tine.

Fa-ti timp sa împartasesti gândurile pretioase pe care le ai, fa-ti timp sa iubesti, fa-ti timp sa vorbesti.”

(Octavian Paler)


Sursa: http://sfantatreimebc.org/pictura/?cat=32&paged=10

Pentru Catedrala catolică ar trebui făcut mai mult de toţi creştinii

26.01.2011, Bucureşti (Catholica) - PS Varlaam Ploieşteanul, Episcop-Vicar Patriarhal al Bisericii Ortodoxe Române, în cadrul cuvântului de învăţătură de la ora de rugăciune pentru unitate de la încheierea Octavei Mondiale de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor din Catedrala romano-catolică “Sf. Iosif”, a afirmat că pentru salvarea Catedralei s-ar fi putut face mai mult de către toţi creştinii, nu numai de către cei romano-catolici, informează ARCB.ro.

Vorbind despre partea practică a realizării împăcării, Episcopul ortodox a subliniat necesitatea lucrării împreună a creştinilor pentru răspândirea cuvântului lui Cristos şi a operei caritative a Bisericii lui Cristos. A exemplificat această lucrare-împreună printr-un eveniment petrecut cu mulţi ani în urmă la Iaşi, când un tânăr ortodox a fost ajutat într-o problemă foarte gravă medicală de o operă comună a PS Petru Gherghel, Episcop romano-catolic de Iaşi, şi, pe atunci, a IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei. Apoi PS Varlaam a vorbit despre situaţia Catedralei “Sf. Iosif” care este pusă în pericol de construcţia ilegală de lângă ea.

“Un lucru asemănător s-a întâmplat oarecum, dar s-ar fi putut face mai mult. Ne aflăm într-o Catedrală ameninţată de un mastodont care o poate pune în pericol în orice moment. Sigur că au existat comunităţi creştine, în afară de cea romano-catolică, şi Patriarhia Ortodoxă a făcut-o de mai multe ori, s-au luat poziţii în favoarea Catedralei, dar creştinii de diferite confesiuni cred că ar fi putut manifesta într-un mod mai unitar şi cu o prezenţă mai impresionantă, convingătoare, pentru ca această nedreptate care se face Catedralei catolice să nu ajungă la final pentru că există riscul ca mâine, poimâine, o altă biserică, aparţinându-i unei alte confesiuni să traverseze o tragedie asemănătoare.”

Sursa: http://www.catholica.ro/2011/01/26/pentru-catedrala-catolica-ar-trebui-facut-mai-mult-de-toti-crestinii/

miercuri, 26 ianuarie 2011

Am învățat!

Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le impartasesc si voua!

Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca, tot ce poti face este sa fii o persoana iubita; restul … depinde de ceilalti.

Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie, altora s-ar putea sa nu le pese.

Am invatat ca dureaza ani sa castigi increderea si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi.

Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata ci PE CINE ai.

Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul cca 15 minute, dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.

Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa faca, ci cu ceea ce poti tu sa faci.

Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor, ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva.

Am invatat ca oricum ai taia, orice lucru are doua fete.

Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde, pentru ca s-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi.

Am invatat ca poti continua inca mult timp dupa ce ai spus ca nu mai poti.

Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie, cand trebuie, indiferent de consecinte.

Am invatat ca sunt oameni care te iubesc, dar nu stiu s-o arate.

Am invatat ca atunci cand sunt suparat am DREPTUL sa fiu suparat, dar nu am dreptul sa fiu si rau.

Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe chiar si la distanta, iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata.

Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea tu, nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.

Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un prieten, oricum te va rani din cand in cand, iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.

Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fi iertat de altii; cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti.

Am invatat ca indiferent cat de mult suferi, lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.

Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea influenta personalitatea, dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii.

Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna ca nu se iubesc si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se iubesc.

Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc si nu faptele sale.

Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru si pot vedea ceva total diferit.

Am invatat ca indiferent de consecinte, cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe in viata.

Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore de catre oameni care nici nu te cunosc.

Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat, cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l ajuta.

Am invatat ca scrisul, ca si vorbitul, poate linisti durerile sufletesti.

Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult iti sunt luati prea repede.

Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani oamenii si a-ti sustine parerile.

Am invatat sa iubesc ca sa pot sa fiu iubit.

Am invatat…

(Octavian Paler)


Sursa: http://sfantatreimebc.org/pictura/?cat=32&paged=10

marți, 25 ianuarie 2011

Ecoul vieţii




Aflandu-se in excursie pe munte, o tanara familie a poposit intr-o cabana de la marginea unei vai. Baiatul cel mic, suparat pe fratele sau, s-a dus in spatele cabanei si a strigat de ciuda: “Te urasc!” Dar, imediat, un glas puternic i-a raspuns: “Te urasc, te urasc …!”.

Speriat, copilul a alergat in casa si i-a povestit tatalui toata patania, spunandu-i ca, afara, cineva striga la el ca-l uraste. Au mers impreuna la locul cu pricina, unde tatal i-a spus fiului sau:
- Aici erai cand ai auzit ca cineva te uraste ?
- Da!
- Ia spune-i ca-l iubesti!
- Te iubesc! – a strigat copilul si, de indata, vaile i-au raspuns: “Te iubesc, te iubesc! …”
- Tine minte, i-a mai zis tatal, asa este si in viata: daca esti om rau, numai rautate vei intalni, dar daca esti om bun si te porti frumos cu ceilalti, atunci doar dragoste vei gasi, la tot pasul. Si, chiar daca nu vei fi iubit totdeauna de catre oameni, in schimb dragostea Domnului va fi mereu cu tine. Sa nu uiti asta!

“Cand un strain bate, caritatea ii deschide usa ospitalitatii; odata intrat, il intampina bucuria; odata primit, il gazduieste omenia. Pe cel flamand, il hraneste bunatatea; pe cel deznadajduit, il calauzeste credinta, iar pe cel tulburat, dragostea.”


Sursa: http://sfantatreimebc.org/pictura/?cat=32&paged=10

O exemplară lecţie de eroism la Iaşi de CRISTINEL C. POPA

Astăzi când s-ar părea că ne-am pierdut pentru totdeauna reperele, când modelele par să vină doar din zona manelelor, a kitschului, a egoismului şi a lipsei de umanitate, când lipsa de compasiune a inundat nu numai casele, ci şi înaltele foruri politice naţionale, o tânără moldoveancă a oferit ţării o pilduitoare lecţie de viaţă.

De două zile, un altar închinat unei tinere eroine a luat fiinţă lângă ruina unui club din campusul studenţesc ieşean Tudor Vladimirescu. Acolo, o studentă de doar 21 de ani şi-a jertfit viaţa pentru a salva o necunoscută. Sorina Mihaela Ferari, cum se numea eroina, a intervenit acolo unde nimeni nu îndrăznea s-o facă, deşi zeci de oameni priveau cum arde ca o torţă un local din inima campusului.

Deşi doar trecea pe acolo, fata de 21 de ani a sărit imediat în ajutorul unei alte tinere care cerea ajutorul pentru a stinge un incendiu ce abia izbucnise. Au intrat amândouă în încăperea plină de fum, pentru a căuta extinctoare. Alexandra Chelaru, de 21 de ani, n-a mai rezistat şi a reuşit să se apropie de uşă, de unde a fost scoasă afară de câţiva bărbaţi. Sorina însă n-a mai găsit calea, poate şi pentru că nu ştia cum arată interiorul, şi a rămas pradă flăcărilor. Câteva minute mai târziu, pompierii i-au găsit trupul carbonizat.

Acum, flăcările continuă să pâlpâie lângă clubul Pub 75. Dar nu pentru a mistui în continuare localul, ci în memoria Sorinei Ferari. Nu doar studenţi, ci şi ieşeni din toate colţurile oraşului trec pe acolo pentru a-i arăta tinerei că gestul ei a însemnat ceva. Iar printre lumânările pe care nici zăpada nu le-a putut stinge se află şi cele ale mamei şi fratelui ei, care au venit să vadă locul în care s-a stins fiinţa bună pe care o iubeau.

Sorina Mihaela Ferari era o tânără căreia viitorul i se arăta luminos. Din Gura Humorului de ori­gine, studia la Universitatea "Petre Andrei" din Iaşi şi era la Drept. "Era în anul II, integralistă şi bursieră. Sorina ne-a dat tuturor o lecţie de eroism cu un final atât de dramatic, încât orice comentariu pare inutil şi golit de sens. Nu putem spune decât că va rămâne pentru totdeauna în inimile noastre, ale profesorilor şi ale colegilor", a spus rectorul UPA din Iasi, prof. univ. dr Doru Tompea, care a precizat că universitatea va suporta cheltuielile cu înmormântarea.

Joi, pe 20 ianuarie, Sorina tocmai se întorsese la Iaşi de la Gura Humorului, unde locuia doar cu fratele său, pentru că mama lor este plecată la muncă în Italia, iar de tată nu mai ştia prea multe, pentru că părinţii sunt despărţiţi. A mers apoi în Tudor Vladimirescu să mănânce împreună cu două colege şi aşa s-a aflat acolo atunci când i s-a cerut ajutorul.

Nenorocirea care i-a curmat viaţa Sorinei a avut loc seara joi seara. La ora 21:30, când în Pub 75 nu mai era nici un client, cei trei angajaţi au zărit cum ies flăcări şi fum dintr-un tablou electric. În doar câteva secunde, mirarea s-a transformat în coşmar. După cum au descoperit pompierii, imediat au luat foc toate cablurile electrice de jur împrejurul restaurantului, care s-a umplut de fum. A urmat panica, iar toţi s-au înghesuit spre ieşire, fără a avea curaj să intervină pentru a stinge focul. Poate tocmai acesta a fost norocul lor...

Ajunsă afară alături de ceilalţi, Alexandra Chelaru, o angajată la negru, s-a temut, probabil, ca vina pentru incendiu să nu cadă pe ea, aşa că a început să se roage de cei care priveau nenorocirea s-o ajute să caute un extinctor şi să încerce să facă ceva până la venirea pompierilor. Însă toţi au privit-o neputincioşi. Sorina, care doar trecea pe acolo, a fost singura care a răspunse apelului. "Eu pe fata aceea nu am văzut-o niciodată. Era pe stradă, trecea pe acolo. Eu i-am zis unui băiat de pe acolo să vină să mă ajute, dar el a zis: «Eu nu intru, că mi-e frică». Si ea a zis: «Lasă, că intru eu»", şi-a amintit Alexandra Chelaru. Împreună, fetele au intrat în club. Era plin de fum, după cum povesteşte Alexandra, cea care a supravieţuit şi care, în ciuda şocului, este acum în afara pericolului. Au început să caute extinctoare. La un moment dat, s-a auzit zgomot de sticlă, pentru că cei de afară, vrând să le ajute după ce au văzut curajul Sorinei, au spart geamurile ca să iasă fumul. Atunci, însă, a fost cumplit: curentul de aer a ajutat focul, care deodată s-a transformat în vâlvătaie. Nemaiputând să respire şi să vadă nimic, Alexandra s-a apropiat de ieşire, iar câţiva tineri au zărit-o şi au ajutat-o să iasă. Au încercat s-o zărească şi pe Sorina, dar se pare că tânăra n-a mai nimerit calea către uşă şi a rămas pradă flăcărilor. Mai târziu, un coleg a identificat trupul ars în totalitate doar datorită lănţişorului pe care îl purta la gât...

După ce s-a aflat de fapta de eroism, la intrarea în clădirea Universităţii "Petre Andrei" din Iaşi a fost pusă poza Sorinei cu doliu deasupra, iar colegii şi oficialii instituţiei au aprins mai multe lumânări.

În plus, conducerea Universităţii se gândeşte la înfiinţarea unei burse care să poarte numele Sorinei Ferari. "Gestul pe care Sorina l-a făcut este un act de implicare socială. Ne gândim ca printr-o decizie a Biroului Senat să înfiinţăm o astfel de bursă la Universitate", a spus Sorin Bocancea, preşedintele Universităţii "Petre Andrei".

Şi colegii Sorinei consideră gestul ei ca fiind unul eroic. "Era într-adevăr omul care îşi dădea haina de pe el ca să te ajute dacă simţea că ai nevoie de ajutor. Foarte sociabilă, se implica în tot ce făcea. Nu exagerăm cu nimic când spunem că ceea ce a facut ea este un act de eroism", a afirmat Viorel Huţanu, preşedinte al Ligii Studenţilor de la Universitatea "Petre Andrei" din Iaşi şi coleg de an cu Sorina.

Poliţiştii au deschis dosar penal în cazul tragediei de joi seara. "A fost întocmit dosar penal pentru moarte suspectă. În momentul în care se vor finaliza cercetările se va înainta la Parchet, iar procurorul va decide soluţia. Pe lângă activităţile care ţin strict de munca Poliţiei în astfel de cazuri, mai sunt şi alte instituţii care fac verificări şi aşteptăm rapoartele lor de control pentru a fi depuse la dosar", a spus comisarul-şef Ioan Scripniciuc, comandantul IJP Iaşi.

Sursa: http://www.jurnalul.ro/special/special/o-exemplara-lectie-de-eroism-la-iasi-565815.html