luni, 28 februarie 2011

7 tone de rozarii pentru ZMT


Au fost realizate într-o fabrică din Ecuador ce oferă un loc de muncă pentru 150 de familii.

Într-o mică fabrică din Quito, capitala Ecuadorului, un grup de 150 de femei realizează o comanda specială. Unul după altul ies din mâinile lor rozariile ce vor fi puse în rucsacul pelerinului la Ziua Mondială a Tineretului (ZMT n.n.). Acestea vor fi folosite de sute de mii de tineri ce şi-au dat întâlnire în luna august la Madrid pentru a celebra împreună ZMT.

Lună după lună, aceste femei necunoscute au produs 7 tone de rozarii, ce se vor trimite spre Madrid. Majoritatea dintre ele sunt casnice, având venituri modeste. Au realizat aceste rozarii pentru a aduce un plus de bani în casă, pentru a-şi asigura subzistenţa.

Toate aceste rozarii sunt o donaţie a unei asociaţii internaţionale cu sediul în Statele Unite – Apostolatul Rozariului în Familie. Această asociaţie a fost fondată de Servul lui Dumnezeu Părintele Patrick Peyton, a cărui misiune principală a fost aceea de a încuraja recitarea rugăciunii rozariului, în special în familie.


Transportul unui “colet” atât de voluminos nu e misiune uşoară. Fundaţia SEUR îşi va asuma aceasta responsabilitate, ca parte a colaborării cu Ziua Mondială a Tineretului. Acest acord va permite acoperirea tuturor necesităţilor de transport, logistică şi depozitare din cadrul ZMT.

Rozariul, şcoala Mariei

Părintele Phalan, responsabil cu acest proiect, a explicat de ce este atât de entuziasmat în ceea ce face: “Iubitul nostru Papa Ioan Paul al II-lea, ne-a învăţat că Rozariul este Şcoala Mariei, pentru care contemplăm chipul lui Isus împreună cu Maria. Ştim că mii şi mii de tineri îl vor căuta pe Isus la Madrid. Dorim să îi ajutăm şi noi! Mulţi tineri sunt în căutarea a ceva ce nu găsesc. Rozariul este un instrument simplu, dar profund şi verificat pentru a duce la Dumnezeu.”

Pe scurt… ei doresc să facă ca Rozariul să fie arma spirituală a creştinilor, prin care se poate obţine totul de la Sfânta Fecioară. Pentru aceasta s-a creat o pagină web: www.infinitum.cc. pe care s-au creat diferite secţiuni precum un spaţiu unde oricine poate să lase intenţiile personale de rugăciune sau un spaţiu unde îţi poţi alege intenţii de rugăciune pentru fiecare zi.

SEUR şi Fundaţia SEUR

SEUR este o companie de importantă pe piaţa transportului de urgenţă în Spania şi Portugalia şi se bazează pe o capacitate operativă la nivel internaţional care îi permite să realizeze livrări în 230 de ţări. Compania de curierat are nu mai puţin de 7100 angajaţi în întreaga lume.

Fundaţia SEUR s-a înfiinţat 2004 ca şi organizaţie non-profit ce îşi desfăşoară activitatea pe 4 direcţii: protecţia copilului, susţinerea angajaţilor din reţeaua SEUR, logistică “solidară” şi colaborarea cu alte companii/fundaţii pentru atingerea unui obiectiv comun, fiecare parte contribuind cu rezultatul activităţii sale de business.

Sursa: http://www.zmtromania.ro/7-tone-de-rozarii-pentru-rucsacii-pelerinului

Film „Demascarea”

Marţi, 22 februarie, ora 18:30, la Librăria Sophia (Str. Bibescu Vodă nr. 19, Bucureşti), va avea loc lansarea filmului “Demascarea”, în regia lui Nicolae Mărgineanu, după un scenariu de Alin Mureşan.



La eveniment vor participa istoricul Alin Mureşan, regizorul Nicolae Mărgineanu şi fostul deţinut politic, Iulian Constantin, unul dintre supravieţuitorii Piteştiului. Filmul are la bază relatările a 8 victime ale torturilor din închisoarea Piteşti, care povestesc etapele şi torturile prin care erau forţaţi să treacă, mărturii pline de emoţie, dure, dar lipsite de ură şi patimă.
Filmul este o coproducţie a Fundaţiei Arsenie Boca, AGER Film şi a IICCMER, cu sprijinul Konrad Adenauer Stiftung, şi a fost realizat în intervalul 2009-2010.
Sursa: http://www.observatorcultural.ro/Demascarea*eventID_1814-agenda.html

Documentarul „Demascarea” este disponibil pe DVD de marţi, 18 ianuarie. Pentru cei din Bucureşti, el poate fi achiziţionat la preţul de numai 10 RON direct de la producător: Fundaţia Creştină Părintele Arsenie Boca (Str. Barbu Delavrancea nr. 3, ap. 2, interfon 2, de luni până vineri între 10-18; lângă Muzeul Ţăranului Român). De asemenea, filmul a fost preluat de către librăriile Sophia (Str. Bibescu Vodă nr. 19, lângă Patriarhia Română), Eminescu (Bd. Regina Elisabeta nr. 16, lângă Universitate) şi în reţeaua de librării Cărtureşti.
Pentru cei din ţară, filmul poate fi comandat la 12 RON (+taxele poştale) de la Fundaţia Creştină Părintele Arsenie Boca prin e-mail: birou@fundatiaarsenieboca.ro sau telefon: 021 223.24.96; 0724 029.150 de luni până vineri între 10-18. Librăriile şi distribuitorii din ţară care doresc să îl pună în vânzare pot contacta Fundaţia la aceleaşi adrese. Mai multe detalii despre film aici.

Urmăriţi clipurile de promovare a documentarului „Demascarea” (2010), în regia lui Nicolae Mărgineanu, după un scenariu de Alin Mureşan. Filmul este o coproducţie a Fundaţiei Arsenie Boca, AGER Film şi a IICCMER, cu sprijinul Konrad Adenauer Stiftung, şi a fost realizat în intervalul 2009-2010. Pe lângă film, DVD-ul conţine un capitol bonus de 7 minute intitulat „Despre iertare” şi cele două trailere oficiale. Toate materialele sunt subtitrate în limbile română, engleză, franceză, germană şi spaniolă.

Filmul se întemeiază pe îmbinarea relatărilor a 8 victime ale torturilor din închisoarea Piteşti (vezi aici un scurt istoric al „fenomenului Piteşti”), care povestesc etapele şi torturile prin care erau forţaţi să treacă, stările sufleteşti pe care le-au cunoscut şi ne oferă consideraţiile lor generale despre scopul şi efectele acţiunii. Mărturii pline de emoţie, dure, dar lipsite de ură şi patimă.

Tortură neîntreruptă, blasfemie, umilinţă, prăbuşire sufletească, iertare – acesta este drumul pe care au fost împinşi 600 dintre cei mai buni studenţi români în închisoarea Piteşti între 1949 şi 1951. Unică prin complexitatea şi caracterul ei macabru, acţiunea îmbina cele mai diverse şi violente metode de tortură fizică cu violentarea psihică şi obligarea victimelor de a se transforma în agresori. 60 de ani mai târziu, victimele vorbesc despre una din cele mai inumane acţiuni represive ale modernităţii.

„Sunt lucruri care nu se pot povesti. Nu că sunt jenante, nu că sunt umilitoare, dar te desfiinţezi ca gândire sufletească, ca om. Aveai impresia că e sfârşitul vieţii, al pământului!” – Gheorghe Stănică, victimă a torturilor

„Dar ca o constatare personală: nu simţeam durere niciodată când mă bătea un prieten. Aveam această intuiţie, că nu primeam lovitura aceea cu ură” – Emil Sebeşan, victimă a torturilor

„Şi întrebarea a fost veşnică: Mai crezi în Dumnezeu? Pentru că acest Dumnezeu era pentru ei opreliştea care nu ne lăsa pe noi să ne transformăm” – Nicolae Purcărea, victimă a torturilor

Vezi și site-ul oficial:
http://www.fenomenulpitesti.ro

Evenimente


Seria evenimentelor dedicate proiectului „Fenomenul Piteşti” continuă în ţară. Luni, 28 februarie, de la ora 17.30 clujenii sunt invitaţi la Biblioteca Centrală Universitară (Str. Clinicilor nr. 2) la lansarea filmului „Demascarea”, a cărţii „Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate” (ediţia a II-a) şi a site-ului www.fenomenulpitesti.ro, în prezenţa regizorului Nicolae Mărgineanu şi a istoricului Alin Mureşan. La eveniment vor mai participa scriitorul Ruxandra Cesereanu şi istoricii Ovidiu Pecican şi Virgiliu Ţârău. În cadrul evenimentului, vor fi proiectate imagini de pe site şi un montaj de 10 minute din documentarul „Demascarea”. Cei interesaţi vor putea achiziţiona de la faţa locului atât filmul, cât şi cartea la oferte speciale.
Sperăm ca în scurtă vreme să putem anunţa şi o proiecţie publică a documentarului „Demascarea” în Bucureşti, în prezenţa supravieţuitorilor şi a autorilor filmului. De asemenea, suntem în negocieri pentru lansări în Cluj Napoca, Timişoara, Oradea, Iaşi, Bacău, Constanţa şi Piteşti. Toate noutăţile vor fi anunţate din timp pe www.fenomenulpitesti.ro.

Calendar evenimente:

28.02.2011, ora 17.30 – Cluj Napoca, Biblioteca Centrală Universitară (Str. Clinicilor nr. 2)
10.03.2011, ora 13 – Bacău
16.03.2011, ora 18 – Timişoara, Muzeul de Artă (Piaţa Unirii nr. 1)
17.03.2011, ora 17 – Oradea, Biblioteca Judeţeană „Gheorghe Şincai” (Str. Armatei Române nr. 1/A)

Sursa: http://www.fenomenulpitesti.ro/evenimente


Pitesti. Cronica unei sinucideri asistate

„Fenomenul Piteşti”, una dintre cele mai inumane acţiuni represive din istoria modernităţii, este reconstituit pas cu pas, de la începuturile sale lipsite de violenţă (în închisorile Suceava şi Târgşor) până la dezvoltarea tuturor mecanismelor ei şi utilizarea torturilor fără limite la Piteşti, Gherla, Târgu Ocna şi Canalul Dunăre-Marea Neagră. Evenimentele sunt urmărite cronologic, în capitole distincte dedicate fiecărui penitenciar, şi sunt relatate pe baza surselor documentare, a volumelor de memorialistică şi a mărturiilor supravieţuitorilor. Cele trei procese regizate de regimul comunist în legătură cu „fenomenul Piteşti” sunt şi ele povestite pe baza documentelor de arhivă, iar biografiile principalelor personaje implicate în „reeducare” sunt prezentate în două secţiuni speciale ale cărţii, dedicate victimelor, respectiv ofiţerilor din Securitate şi din Ministerul de Interne. Volumul oferă în final un capitol în care sunt inventariate metodele de tortură folosite şi unele dintre cele mai dure momente din desfăşurarea evenimentelor, precum şi câteva consideraţii generale asupra scopurilor acţiunii, rolul lui Eugen Ţurcanu şi a primei echipe de agresori, inventatorilor sistemului şi a metodelor de tortură.


Ce este nou în ediţia a II-a?
- 80 de pagini în plus
- circa 30 de poze cu victime şi agresori din Piteşti şi Gherla (inclusiv Eugen Ţurcanu, Alexandru Popa „Ţanu”, Nuti Pătrăşcanu, Vasile Puşcaşu, Eugen Munteanu, Titus Leonida)
- un capitol bonus despre ofiţerii însărcinaţi cu implementarea „fenomenului Piteşti” în închisori
- dezvoltarea capitolului „Procesele”, pe baza documentelor din cele trei procese regizate de regimul comunist („Eugen Ţurcanu”, „Tudor Sepeanu” şi „Valeriu Negulescu”)
- descrierea detaliată a felului în care Securitatea urmărea ceea ce se întâmpla la Piteşti şi în celelalte închisori
- o nouă ipoteză privind motivele opririi torturilor
- date biografice cuprinzătoare despre deţinuţii prezentaţi în capitolul „Personajele”
- listă nominală a tuturor deţinuţilor identificaţi în Piteşti pe baza documentelor şi mărturiilor.

Sursa: http://www.fenomenulpitesti.ro/pitesti-cronica-unei-sinucideri-asistat

Dragostea Domnului


Se spune ca odata, un om mergea printr-un desert. Nu mai putea de oboseala; nu mancase nimic de mai multe zile, apa nu mai avea, iar soarele puternic il topea cu razele sale de foc. In afara de intinderea nesfarsita de nisip dogoritor, nu se vedeau decat urmele omului, urmele pasilor sai.

Deodata, insa, omul a observat ca alaturi de el au aparut si alte urme, ca si cand mai era cineva, o persoana ce mergea odata cu el si ale carei urme le putea vedea alaturi de ale sale. Speriat, a strigat:
- De ce sunt patru urme in nisip, cand eu sunt singur? Cine esti si de ce nu te vad?
Dar o voce i-a raspuns:
- Sunt Dumnezeu! Nu esti singur, fiindca Eu merg alaturi de tine. Astfel, vei fi ocrotit de orice rau si vei ajunge cu bine la capat!

Omul a cazut in genunchi si i-a multumit Domnului ca S-a indurat de el, dupa care si-a continuat drumul, convins ca acum va reusi. Si a mers, a mers, pana cand intr-un final a simtit ca nu mai poate face un pas macar. Cazut in genunchi, a privit in spate si … ce i-a fost dat sa vada ? Pe nisip, nu se vedeau decat urmele pasilor sai.
- Doamne – a spus omul indurerat – de ce m-ai parasit, de ce nu sunt decat doua urme in nisip?!
Dar, aceeasi voce i-a raspuns cu blandete:
- Pentru ca, pana acum, Eu te-am dus in brate.
Deodata, omul nostru a simtit ceva rece, rece, si a deschis ochii. Visase. Toropit de oboseala, incins de lumina soarelui, cazuse in nisip, ajuns la capatul puterilor. Dar, in timpul somnului, fusese gasit de o caravana. Cativa negustori il ridicasera si il stropisera cu apa. Atunci cand a simtit apa rece pe fata s-a trezit, amintindu-si de visul sau.
- Binecuvantat sa fie Domnul! – a strigat omul. Cum de m-ati gasit?
- Am vazut niste urme in nisip si ne-am dat seama ca cineva s-a ratacit. Erau, intr-adevar, urmele tale.
- Voi credeti ca urmele mele v-au adus aici ? Nu, Dumnezeu, Care S-a indurat de suferinta mea, El v-a calauzit pasii spre mine, altfel as fi murit.

Sunt unii oameni care nu vad ca Dumnezeu se ingrijeste de ei. Nu vad ca Domnul, din iubire, cauta mereu sa ii ajute. Ei uita de cele sfinte si de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu uita niciodata de ei. Ferice de aceia care vad ca toate – sanatatea, puterea de munca, fericirea – tin de Dumnezeu si ca doar prin puterea Lui putem fi mantuiti. Ferice de aceia care au mereu incredere in ajutorul Domnului.

“Chiar daca noi ne indepartam uneori de Dumnezeu, Dumnezeu ramane mereu aproape de noi.”



Sursa: http://sfantatreimebc.org/pictura/?cat=32&paged=6

duminică, 27 februarie 2011

Predica de Duminică!!!

DUMINICA LĂSATULUI DE CARNE

Precum în zilele dinaintea potopului, aşa şi astăzi oamenii mănâncă, beau, se însoară şi se mărită, adună comori, cumpără şi vând, se veselesc şi joacă, fără să mai cugete că într-o bună zi, asemenea unui fulger ar putea să apară Fiul Omului pe norii cerului, ca să cheme lumea la înfricoşatul scaun de judecată. În goana ei nebună după tot ce e lumesc, omenirea nu vede că trăim vremuri care cer o purtare hotărâtă. Trăim vremuri care ne cer să slujim la un singur domn. Viaţa a devenit o luptă, iar lupta se dă între fierbinţi şi reci, între credincioşi şi necredincioşi, între fiii luminii şi fiii întunericului, între fiii lui Dumnezeu şi fiii satanei. Căldicel nu se mai poate fi: ori eşti fierbinte ori rece. Ori eşti cu Dumnezeu, ori împotriva Lui.
Vremurile de azi ne poruncesc să ne dăm cărţile pe faţă, ne poruncesc să spunem sus şi tare cărei lumi dorim să ne închinăm viaţa. Sunt numai două tabere: a lui Dumnezeu şi a satanei. Ori în una ori în cealaltă, la mijloc sau pe margine nu se poate fi .
Vrei să fii frate cu dracul? E uşor. Nu-ţi cere nimic. Doar să te lepezi de Dumnezeu. Pe urmă fulgerător ajungi şi tu un drac, uneori mai periculos decât cel veritabil.
Dimpotrivă, pentru a fi părtaş în tabăra lui Dumnezeu, e nevoie să te lepezi de ai tăi şi de tine însuţi. E nevoie să primeşti şi să porţi cu credinţă şi cu dragoste crucea rânduită ţie de Dumnezeu. E nevoie să-ţi pui în serviciul cauzei sfinte, în serviciul îndumnezeirii lumii fiinţa ta întreagă oriunde şi oricând. Comunitatea creştină e alcătuită din oameni întregi, jumătăţi nu se primesc. În creştinism nu se poate intra decât dăruindu-te lui Dumnezeu cu toată puterea ta, cu toată virtutea şi cu tot sufletul tău.
În creştinism nu-ţi dă dreptul să intri nici numai certificatul de botez, nici numai achitarea la timp a dării de cult, nici numai cercetarea regulată a bisericii, nici numai ţinerea pustnicească a posturilor, nici numai repetarea zilnică a rugăciunilor. Ci în creştinism îţi dă dreptul să intri trăirea frăţească, continuă şi fierbinte în Hristos şi cu Hristos.
Creştinismul înseamnă viaţă, e trăire lucrătoare e dragoste clocotitoare, e totală jertfelnicie, e ascultare desăvârşită de Dumnezeu de înfrăţire cu oamenii.
E sărăcie de păcate şi bogăţie de fapte bune. Creştinismul e moarte pentru satana şi viaţă pentru Dumnezeu. Creştinismul e voia lui Dumnezeu tradusă în faptă cu credinţă şi cu dragoste. Creştinismul e “precum în cer aşa şi pe pământ”. Creştinism e a trăi nu spre slava ta ci pentru slava lui Dumnezeu. Nu e creştinism numai a sătura pe cel flămând, a-i da să bea celui însetat, a cerceta pe cel bolnav, ci creştinism e a flămânzi cu cel flămând, a înseta cu cel însetat, şi a suferi cu cel bolnav.
Numai acela este cu adevărat creştin care îşi trăieşte legea. Şi numai acelea sunt fapte cu adevărat creştineşti care izvorăsc din această dumnezeiască trăire. În această credinţă ne-au adormit şi strămoşii şi părinţii. Ea ne-a dat apostolii, evangheliştii, proorocii, predicatorii, mărturisitorii, patriarhii, pustnicii şi pe toţi sfinţii lui Dumnezeu. Creştinism e ceea ce ni se cere să credem şi să facem aici pe pământ, pentru ca la judecata de apoi să fim trecuţi în ceata celor de-a dreapta.
Să luam aminte! Tot omul e chemat să răspundă pentru faptele sale şi înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu. Pentru aceea e bine să nu uităm că tot răul pe care îl facem semenilor noştri, lui Dumnezeu îl facem. Dacă aici putem scăpa de judecată, dincolo nimeni nu va scăpa. Dacă aici ţi se poate micşora pedeapsa fără să fii vrednic, dincolo totul merge după vrednicie. Aici vorbesc martori care pot fi mincinoşi, dincolo vorbesc faptele, care niciodată nu mint. Aici judecătorii pot fi cumpăraţi cu bani, dincolo nu are preţ decât sufletul curat. Aici pedeapsa e vremelnică, dincolo e veşnică.
Pentru creştinul care va ajunge în ceata de-a stânga, când Mântuitorul va face înfricoşata judecată, era mai bine să nu se fi născut. Doamne Isuse Hristoase, Judecătorul viilor şi al morţilor, Cel ce vei veni ca să răsplăteşti fiecăruia după faptele lui, trezeşte-ne Tu acum din moartea păcatelor şi fă-ne să cunoaştem calea Ta şi să facem voia Ta cea sfântă până nu vine ceasul acela înfricoşat al dreptei Tale judecăţi. Atunci când vei veni Tu să ne aflăm cu toţii curaţi şi pregătiţi ca să ne treci şi pe noi la dreapta Ta şi să ne zici: “Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cerului în vecii vecilor. Amin!
pr. Adrian DOBRIN

Sursa: http://www.ziarulunirea.ro/2011/02/duminica-lasatului-de-carne

O DOCTORIE TONICĂ PENTRU SUFLET: Pomenirea Morţii

“Tot trupul iarbă şi toată slava omului ca floarea ierbii”, zice Sf. Prooroc Isaia.

În cartea Sf. Ioan Scărarul, care se zice Scara (la treapta 7), aflăm următoarea povestire:

Era în Horeb (la muntele Sinai) un monah trândav şi nepăsător, cu numele Isihie. Acesta s-a îmbolnăvit odată greu şi a fost răpit sufletul lui vreme de un ceas. Trupul lui a rămas mort în toată regula. După aceea şi-a revenit în fire, a înviat.

Cum s-a trezit, a strigat ca să iasă afară toţi cari se aflau lângă dânsul. A zidit îndată uşa chiliei cu bolovani şi cu var şi a rămas închis 12 ani de zile. În vremea aceasta n-a vorbit cu nimeni nici un cuvânt şi totdeauna plângea şi se tânguia, cugetând la cele ce văzuse pe lumea cealaltă.

Când au înţeles părinţii din mânăstire că i se apropie sfârşitul, au stricat zidirea uşii şi mergând la dânsul înăuntru, îl rugau ca să le spună un cuvânt de folos. El însă n-a vorbit cu ei nimic, decât numai acestea:

“Cine se gândeşte la moarte şi la răspunsul ce va da la Judecata cea înfricoşată a Domnului, acela nu este cu putinţă ca să păcătuiască niciodată!” Şi zicând acestea a adormit cu pace.

Acestea le povesteşte Sf. Ioan Scărarul, care a fost de faţă în chilia fericitului monah.

***

Sfântul Ierarh Ioan Milostivul, când a ajuns patriarh al cetăţii Alexandriei a poruncit numaidecât ca să-i zidească mormântul, dar să nu-l acopere.

Şi la orice sărbătoare când se îmbrăca în veşminte luminate, avea rânduit un slujitor care trebuia să vină regulat la el în Biserică şi să-i amintească despre mormânt, că adică stă neterminat şi când porunceşte ca să-l termine. Aşa regulat l-a vestit pe sfântul, în auzul celor de faţă, ori de câte ori era la slujbă.

Aceasta o făcea dinadins, ca astfel aducându-şi aminte de ceasul morţii, să nu se mândrească cumva pentru multa cinstire, pe care o avea de la oameni sau pentru podoaba veşmintelor. Căci aleşii lui Dumnezeu nu se tem de nimic în lumea asta, decât numai de slavă deşartă, care vine din uitarea morţii şi când se depărtează darul lui Dumnezeu.

***

Era în vechime obiceiul ca în vremea când se încoronau împăraţii de la Ţarigrad, erau aduse înaintea lor patru soiuri de pietre şi erau întrebaţi din ce fel de piatră doresc să-şi facă mormântul. Aceasta se făcea în Biserică, înaintea norodului. Atunci împăratul trebuia să aleagă o piatră pentru mormânt (din cele 4 aduse de probă). Tocmai când era în culmea slavei, îi aduceau aminte de moarte, ca nu cumva să fie cuprins de îngâmfare şi să uite că este om muritor

Aducerea aminte de moarte a fost preţuită şi de noroadele păgâne, care se închinau la idoli.

Aşa de pildă la vechii egipteni era obiceiul să aşeze pe masa încărcată de mâncăruri şi un chip de mort, cioplit din lemn.

În vremea ospăţului, când toţi se veseleau, stăpânul casei le arăta musafirilor chipul morţii, zicând:

“Mâncaţi şi vă veseliţi, cugetând totodată şi la sfârşitul vostru!” Desigur că la asemenea cuvinte, cei de la masă nu mai îndrăzneau ca să facă ghiduşii necuviincioase ori să se îmbuibe prea mult cu mâncarea şi băutura.

Strămoşii românilor, adică dacii, erau şi ei închinători de idoli, dar credeau în nemurirea sufletului şi în viaţa viitoare.

Când se năştea un prunc din neamul lor, atunci se adunau megieşii cu rudeniile, făcând tânguire cu lacrimi şi cu bocete, pentru cel nou născut. Se tânguiau ca şi la mort pentru naşterea pruncului, iar dacă murea cineva, atunci prăznuiau cu mult veselie (cum fac azi la nuntă şi la cumetrii). Şi aceasta o făceau socotind că cel ce se naşte intră în Valea Plângerii, aşa numeau ei viaţa aceasta plină de necazuri, iar pentru cei cari mureau, erau de părere că s-au terminat chinurile şi merg la fericire.

Pentru asta erau cei mai vestiţi războinici, căci nu se temeau de moarte şi multă vreme n-a putut să-i biruiască Împărăţia Romei.

Pomenirea morţii este mai de nevoie pentru noii călugări, căci după făgăduinţa noastră trebuie să primim moartea în toate zilele pentru Dumnezeu. Găsim la Pateric pe un cuvios, care zicea: “În vremea când lucrez, de câte ori pogor undreaua – mai înainte de a o ridica – mă pogor cu mintea la mormânt”. Tot sfântul acesta mai zicea că: “Omul, care are moartea înaintea ochilor, în tot ceasul biruie împuţinarea de suflet!” După cuvântul Sfinţilor Părinţi, călugărul este sufletul cel cu durere întru neîncetată aducere aminte de moarte. Iar Sf. Vasile cel Mare strigă către noi zicând: “Priviţi ca într-o oglindă cele cereşti totdeauna. Călătorul este viaţa aceasta, călătoriţi drept aceea cu plăcere de Dumnezeu. Nu slăbiţi pe cale, nu vă împuţinaţi, nu pregetaţi, nu vă muiaţi. Strâmtă şi necăjită este calea, dar la răsfăţat loc duce: acolo unde nu este nici scârbă, nici mâhnire, nici întristare, acolo unde este de-a pururea bucurie şi veselie”.

Dar toată uneltirea vrăjmaşului, cu deşertăciunile lumeşti şi cu năravurile trupului celui mofturos, toţi împreună fac tovărăşie ca să ne depărteze de la aducerea aminte de moarte şi de viaţa viitoare. Toţi ne şoptesc mereu ca şi oarecând lui Adam şi Evei, că nu vom muri. Jucăriile lumii de azi izgonesc şi frica lui Dumnezeu din inimă. Mintea omului se înmulţeşte, iar dargostea se răceşte.

Sursa: http://sfioaniacobhozevitul.wordpress.com/partea2_cuprins/p2_085_doctorie_tonica/

Dies Domini - partea 12

63. Cristos a venit să realizeze un nou "exod", să redea libertatea celor aflaţi în robie. El a înfăptuit numeroase vindecări în zi de sabat (cf. Mt 12,9-14 şi paralele), dar nu pentru a încălca ziua Domnului, ci pentru a-i da deplina semnificaţie: "sabatul a fost făcut pentru om, nu omul pentru sabat" (Mc 2,27). Pentru a respinge interpretarea prea legalistă pe care o dădeau unii dintre contemporanii săi şi pentru a dezvălui sensul autentic al sabatului biblic, Isus, "Stăpânul sabatului" (Mc 2,28), restabileşte caracterul eliberator al respectării acestei zile, care a fost instituită pentru a fi respectate deopotrivă drepturile lui Dumnezeu şi ale oamenilor. Se înţelege astfel de ce creştinii, care proclamau eliberarea înfăptuită în sângele lui Cristos, au avut dreptate să se considere autorizaţi să transfere sensul sabatului asupra zilei învierii. Într-adevăr, Paştele lui Cristos l-a eliberat pe om dintr-o robie mult mai radicală decât cea care apăsa un popor subjugat, din robia păcatului care-l îndepărtează pe om de Dumnezeu, de sine însuşi şi de ceilalţi oameni, introducând în istorie seminţele mereu noi ale răutăţii şi violenţei.

Ziua odihnei

64. Timp de câteva secole, creştinii nu au trăit duminica decât ca zi rezervată cultului, fără a-i putea da şi sensul specific odihnei sabatice. Legea civilă a Imperiului Roman nu a recunoscut ritmul săptămânal decât în secolul al IV-lea, astfel încât, "în ziua soarelui", judecătorii, locuitorii cetăţilor şi diferite bresle şi-au încetat activităţile.[107] Creştinii s-au bucurat astfel să vadă înlăturate obstacolele care, până atunci, făcuseră ca respectarea zilei Domnului să fie un act eroic. De acum încolo puteau practica în deplină libertate rugăciunea în comun.[108]

Ar fi deci o greşeală să nu vedem în această legislaţie, care respecta ritmul săptămânal, decât un simplu fapt istoric fără valoare pentru Biserică şi pe care aceasta l-ar putea neglija. Chiar şi după prăbuşirea Imperiului, Conciliile au păstrat în vigoare dispoziţiile privitoare la odihna duminicală. În ţările în care creştinii sunt în număr mic şi în care zilele de sărbătoare din calendar nu corespund cu duminica, zi de sărbătoare şi de bucurie, aceasta rămâne totuşi în continuare ziua Domnului, zi în care credincioşii se reunesc la adunarea euharistică, însă aceasta nu se realizează decât cu preţul unor sacrificii considerabile. Pentru creştini nu este normal ca duminica, zi de sărbătoare şi de bucurie, să nu fie totodată şi zi de odihnă, şi "sfinţirea" duminicii rămâne dificilă atunci când nu se dispune de suficient timp liber pentru aceasta.

65. Pe de altă parte, în societatea civilă, legătura dintre ziua Domnului şi ziua de odihnă are o importanţă şi o semnificaţie care trec dincolo de perspectivele proprii creştinismului. Într-adevăr, alternanţa dintre muncă şi odihnă, înscrisă în natura omenească, este voită de Dumnezeu însuşi, după cum arată relatarea creaţiei în Cartea Genezei (cf. 2,2-3; Ex 20,8-11): odihna este "sfântă", căci îi permite omului să se sustragă ciclului treburilor pământeşti, care îl absoarbe uneori prea tare, şi să recapete conştiinţa faptului că toate sunt lucrarea lui Dumnezeu. Puterea minunată pe care Dumnezeu i-a dat-o omului asupra creaţiei ar risca să-l facă pe acesta din urmă să uite că Dumnezeu este Creatorul de care depind toate. Recunoaşterea acestui fapt este în mod deosebit necesară în epoca noastră, în care ştiinţa şi tehnica au amplificat într-un mod nemaiauzit puterea pe care omul o exercită prin munca sa.

66. În fine, nu trebuie pierdut din vedere faptul că, pentru mulţi, chiar în zilele noastre, munca este o servitute apăsătoare, fie datorită condiţiilor deplorabile în care este prestată şi a programului de lucru pe care-l impune, mai ales în zonele cele mai sărace ale lumii, fie pentru că au mai rămas, chiar şi în societăţile în care economia este dezvoltată în cel mai înalt grad, prea multe cazuri de nedreptate şi de exploatare a omului de către om. Când Biserica a stabilit, de-a lungul secolelor, legi cu privire la odihna duminicală,[109] s-a gândit îndeosebi la munca şerbilor şi a muncitorilor, desigur, nu pentru că munca acestora ar fi fost mai puţin respectabilă decât cerinţele spirituale ale practicii duminicale, ci pentru că era tot mai mult nevoie de o legislaţie care să uşureze această muncă şi să le îngăduie tuturor să sfinţească ziua Domnului. În acest sens, predecesorul meu, Leon al XIII-lea, arăta în enciclica Rerum novarum că odihna duminicală este un drept al celor care muncesc ce trebuie garantat de stat.[110]

În epoca noastră, rămâne necesar să se facă eforturi pentru ca toţi oamenii să poată cunoaşte libertatea, odihna şi destinderea necesare demnităţii lor de oameni, cu obligaţiile religioase, familiale, culturale şi sociale ce sunt legate de ea, şi care cu greu pot fi împlinite dacă nu este rezervată măcar o zi pe săptămână care să le permită oamenilor să se bucure împreună de posibilitatea de a se odihni într-un climat de sărbătoare. Acest drept la odihnă al celor care muncesc presupune, evident, dreptul lor la muncă şi ! rămânând în planul problemelor legate de concepţia creştină privind duminica ! nu putem să nu evocăm cu o profundă solidaritate situaţia dificilă a numeroaselor persoane care, neavând un loc de muncă, sunt constrânse la inactivitate, chiar şi în timpul zilelor lucrătoare.

67. Datorită odihnei duminicale, preocupările şi problemele zilnice îşi pot regăsi adevăratele dimensiuni: cele materiale, pentru care ne agităm, lasă loc valorilor spirituale; persoanele împreună cu care trăim îşi recapătă adevăratul chip, în cadrul întâlnirilor şi dialogurilor mai tihnite. Până şi frumuseţile naturii ! prea des degradate de o logică a dominării care se întoarce împotriva omului ! pot fi redescoperite şi apreciate în profunzime. Zi de împăcare a omului cu Dumnezeu, cu el însuşi şi cu aproapele, duminica devine astfel un timp în care omul este îndemnat să arunce o privire nouă asupra minunilor naturii, lăsându-se cuprins de admirabila şi tainica armonie care, aşa cum spune sfântul Ambrozie, potrivit "unei legi inviolabile a înţelegerii şi a iubirii", uneşte diferitele elemente ale cosmosului printr-o "legătură de unitate şi de pace".[111] Omul devine astfel, după spusele Apostolului, mai conştient de faptul că "tot ce a creat Dumnezeu este bun şi nimic nu este necurat, dacă se ia cu mulţumire, căci se sfinţeşte prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune" (1 Tim 4,4-5). Aşadar, dacă după şase zile de muncă ! pentru mulţi, reduse deja, în realitate, la doar cinci !, omul caută un timp în care să se relaxeze şi să se ocupe mai bine de celelalte aspecte ale vieţii sale, acest fapt răspunde unei nevoi autentice, în acord cu perspectiva mesajului evanghelic. Totuşi, credinciosul trebuie să-şi satisfacă aceste cerinţe fără a prejudicia expresiile importante ale credinţei personale şi comunitare, manifestate prin celebrarea şi sfinţirea zilei Domnului.

De aceea, pentru creştini, este natural să vegheze ca legislaţia civilă să ţină cont de obligaţia lor de a sfinţi duminica, chiar şi în condiţiile deosebite ale timpului nostru. În orice caz, au datoria de conştiinţă de să-şi organizeze odihna duminicală în aşa fel încât să aibă posibilitatea de a participa la Euharistie, abţinându-se de la munci şi ocupaţii incompatibile cu sfinţirea zilei Domnului, cu bucuria care este proprie acestei zile şi cu odihna necesară trupului şi spiritului.[112]

68. Dat fiind că odihna, pentru a nu se risipi în gol sau pentru a nu deveni o sursă de plictiseală, trebuie să aducă cu sine o îmbogăţire spirituală, o mai mare libertate, posibilitatea unei contemplări şi a unei comuniuni frăţeşti, credincioşii vor alege, dintre modalităţile de a se cultiva şi divertismentele oferite de societate, pe cele care sunt în acord cu o viaţă trăită potrivit preceptelor evanghelice. Din această perspectivă, odihna din zilele de duminică şi din zilele de sărbătoare capătă o dimensiune "profetică", întrucât afirmă nu numai primatul absolut al lui Dumnezeu, ci şi primatul şi demnitatea persoanei, care trece deasupra cerinţelor vieţii sociale şi economice, fiind oarecum o anticipare a "cerurilor noi" şi a "pământului nou", când eliberarea din robia nevoilor va fi definitivă şi totală. Pe scurt, ziua Domnului devine totodată, în cel mai autentic mod, şi ziua omului.

Zi de solidaritate

69. Duminica trebuie să le ofere totodată credincioşilor ocazia de a se dedica faptelor de milostenie, de iubire şi de apostolat. Participarea interioară la bucuria lui Cristos înviat trebuie să-i ducă şi la împărtăşirea deplină a iubirii care-i însufleţeşte inima, căci nu există bucurie fără iubire. Isus însuşi explică acest fapt, când pune în legătură "porunca nouă" cu bucuria pe care o dă aceasta: "Dacă păziţi poruncile mele, veţi rămîne în iubirea mea, precum Eu am păzit poruncile Tatălui meu şi rămîn în iubirea lui. Acestea vi le-am spus ca bucuria mea să rămînă în voi şi bucuria voastră să fie deplină. Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu" (In 15,10-12).

Euharistia duminicală nu-i abate pe credincioşi de la îndatoririle lor de iubire, ci, dimpotrivă, îi angajează "la toate faptele de caritate, de pietate, de apostolat, ca să arate prin aceste fapte că, deşi creştinii nu sunt din lumea aceasta, ei sunt totuşi lumina lumii şi că ei dau slavă Tatălui înaintea oamenilor".[113]

70. De fapt, încă din perioada apostolică, adunările duminicale au constituit, pentru creştini, momente de împărtăşire frăţească a bunurilor cu cei mai săraci. "În prima zi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte ceea ce a putut strânge" (1 Cor 16,2). Este vorba aici de colecta pe care a organizat-o Paul pentru Bisericile sărace din Iudeea. În Euharistia duminicală, inima credinciosului se dilată, ajungând la dimensiunile Bisericii. Însă trebuie să descoperim în profunzime îndemnul Apostolului care, departe de a promova o concepţie îngustă a "pomenii", face mai degrabă apel la o cultură exigentă a împărţirii bunurilor, trăită atât între membrii comunităţii cât şi în raport cu întreaga societate.[114] Trebuie să ascultăm din nou, acum mai mult ca oricând, avertismentele severe pe care Paul le adresează comunităţii din Corint, vinovată de umilirea celor săraci cu ocazia agapei frăţeşti ce însoţea "Cina Domnului": "Când vă adunaţi deci laolaltă, nu se mai poate mânca Cina Domnului. Căci, şezând la masă, fiecare se grăbeşte să-şi ia mâncarea sa, încât unuia îi este foame în vreme ce altul se îmbată. N-aveţi, oare, case pentru a mânca şi a bea? Sau dispreţuiţi Biserica lui Dumnezeu, şi vreţi să-i ruşinaţi pe cei care nu au nimic?" (1 Cor 11,20-22). Cuvintele sfântului Iacob sunt la fel de viguroase: "De pildă, dacă intră în adunarea voastră un om cu inele de aur pe degete, în veşmânt strălucitor şi intră şi un sărac, în haină ponosită, iar voi puneţi ochii pe cel cu veşmânt strălucit şi-i spuneţi: "Aşează-te în locul acesta bun!", iar săracului îi spuneţi: "Stai în picioare acolo!" sau "Aşează-te pe jos, la picioarele mele!", oare nu faceţi o judecată în sinea voastră şi nu ajungeţi judecători cu socoteli viclene?" (2,2-4).

Note


[107] Cf. Edictul lui Constantin, 3 iulie 321: Codex Theodosianus II, 8, 1, ed. Th. Mommsen, 12, p. 87; Codex Iustiniani 3, 12,2, ed. P. Krueger, p. 248.

[108] Cf. Eusebiu din Cezareea, Viaţa lui Constantin, 4, 18: PG 20, 1165.

[109] Cel mai vechi document bisericesc privind acest subiect este canonul 29 al Conciliului de la Laodiceea (a doua jumătate a secolului al IV-lea): Mansi, t. II, 569-570. Din secolul al VI-lea până în secolul al IX-lea, numeroase Concilii vor interzice muncile câmpului ("opera ruralia"). Legislaţia cu privire la muncile interzise, întărită prin legi civile, a devenit treptat din ce în ce mai bine precizată.

[110] Cf. Encicl. Rerum novarum (15 mai 1891): Acta Leonis XIII, 11 (1891), pp. 127-128.

[111] Hexameron 2, 1, 1: CSEL 321, p.41.

[112] Cf. Codul de Drept Canonic, can. 1247; Codul Canonic al Bisericilor Orientale, can. 881, '' 1 şi 4.

[113] Conc. Ecum. Vat. II, Const. despre liturgie Sacrosanctum concilium, n. 9.

[114] Cf. şi Sf. Iustin, Apologia I, 67, 6: "Cei care au câte ceva şi vor să dea, dau de bunăvoie ceea ce vor, şi ceea ce se strânge este adus în faţa celui care prezidează şi care îi ajută pe orfani şi pe văduve, pe cei părăsiţi din cauza bolilor sau din alte pricini, pe cei întemniţaţi şi pe străinii care sunt oaspeţi; pe scurt, sunt ajutaţi cei care sunt în nevoi" PG 6, 429.


© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti
www.arcb.ro

sâmbătă, 26 februarie 2011

Căinţa păcătosului


La marginea unui râu, un ţăran rău vroia cu orice chip să scape de câinele sau, deşi acesta era un animal bun şi recunoscător. Luându-l în braţe, l-a aruncat în apă, crezând că animalul se va îneca şi astfel va scăpa de el. Însă bietul câine a înotat cu greu până la mal, după care s-a aşezat cuminte la picioarele stăpânului său. Acesta, supărat că nu reuşise, l-a împins înapoi în apă, dar câinele a ieşit iar. De-a dreptul furios, ţăranul a ridicat din nou animalul în braţe, dar vrând să-l arunce cât mai departe, a alunecat pe malul noroios şi s-a prăvălit cu tot cu câine în apă. Neştiind să înoate, a început să ţipe şi să se zbată. Când să se ducă cu totul la fund, a simţit cum cineva îl apucă de gulerul hainei şi îl trage încet spre mal. Scos din apă mai mult mort decât viu, ud tot şi speriat, omul a înţeles că i-a scăpat viaţa tocmai câinele pe care încercase să îl omoare. Ruşinea i-a cuprins sufletul. I-a mulţumit lui Dumnezeu că au scăpat amândoi cu viaţă, după care şi-a mângâiat cu recunoştinţă câinele atât de credincios şi au plecat împreună spre sat. În sinea sa, omul a jurat să nu mai dorească niciodată răul vreunui suflet.

“Faptele săvârşite de oameni sunt de trei feluri: conform firii, mai prejos de fire şi mai presus de fire. Firească este pacea, împotriva firii este duşmănia şi mai presus de fire, sunt iertarea şi binele dezinteresat. ” (Sfântul Atanasie cel Mare)

Sursa: http://sfantatreimebc.org/pictura/?cat=32&paged=7

Simbolurile religioase, din nou în pericol

Un proiect de lege propus de Ministerul Educaţiei albanez i-ar putea obliga pe tineri să nu mai afişeze simbolurile religioase în cadrul şcolii, precum crucea şi hijabul. După cei cincizeci de ani de deşertificare spirituală, timp în care religia a fost interzisă sub orice manifestare a sa, Albania se află din nou în pericolul de a atenta la propria sa memorie religioasă, recuperată firav după 1992, citim într-un articol publicat astăzi în Ziarul Lumina.

Pentru prima dată, creştinii şi musulmanii sunt puşi acum în postura de a-şi apăra împreună credinţa. În comunism, preoţii au lipsit cu desăvârşire, fiind închişi sau, în unele cazuri, executaţi, iar bisericile, distruse sau transformate în cazemate şi magazii. Oamenii se rugau în gând şi pe ascuns şi tot pe furiş înroşeau ouăle de Paşti, se rugau sau îşi făceau semnul crucii. Instaurarea democraţiei în 1992 a prins Albania doar cu 20 de preoţi ortodocşi care puteau exercita ritualul bisericesc, restul căzând pradă martiriului anticomunist. România însăşi a fost cea care şi-a ajutat sora mai mică din Balcani, construind prima biserică nouă ortodoxă, la Korcea, şi şcolind primii preoţi.

Acum, noul proiect de lege a educaţiei susţine învăţământul laic, independent faţă de confesiunile religioase. Dacă va fi adoptată, legea va interzice purtarea de simboluri religioase în licee, inclusiv a crucii şi a vălului musulman (hijabul). În sens mai general, susţin iniţiatorii actului normativ, această măsură vizează eliminarea oricărei îndoctrinări ideologice sau religioase din şcoli, inclusiv organizarea de partide politice sau activităţi religioase în rândul personalului din şcoli. Afişarea simbolurilor va fi interzisă, se spune, cu excepţia şcolilor în care se predau subiecte religioase. Desigur, atât comunitatea musulmană din Albania, cât şi Biserica Ortodoxă sunt împotriva acestei măsuri.

Este în joc libertatea religiei, au declarat reprezentanţii a peste 70 de moschei din ţară la o conferinţă de presă organizată recent la Tirana, acuzând că legea propusă este discriminatorie. Biserica Ortodoxă a emis un comunicat separat în care declară că articolul 36 – clauza care interzice simbolurile religioase – este o încălcare a constituţiei, precum şi a convenţiilor şi rezoluţiilor internaţionale, recunoscute şi ratificate de statul albanez.


Sursa: http://www.catholica.ro/2011/02/23/simbolurile-religioase-din-nou-in-pericol/

vineri, 25 februarie 2011

Harnicul şi leneşul



Într-o dimineaţă, un băiat s-a dus la bunicul său şi 1-a întrebat:

- Bunicule, mereu spui că trebuie să fugim de păcate, dar cum să mă feresc eu de ispite?
- E, nepoate, ia spune-mi tu mie, dacă un om ar vrea să vâneze o pasăre şi vedea chiar deasupra sa una zburând, iar ceva mai încolo, o alta stând pe creanga uni pom, în care din ele crezi că ar trage cu puşca?
- Bineînţeles, bunicule că vânătorul şi-ar îndrepta arma spre pasărea ce stă creangă. Sunt mai multe şanse să o nimerească pe cea care stă, decât pe cea care ca săgeata prin aer.
- Păi, vezi, băiatul meu …! Tot aşa sunt şi oamenii, asemenea păsărilor: eşti muncitor şi harnic, când eşti mereu preocupat să faci cât mai mult şi mai bine atunci diavolul nu poate să te atingă cu ispitele sale. Dar pe omul leneş şi delăsător diavolul cu uşurinţă îl ispiteşte, iar el cade imediat în păcat.

Omul nu a fost făcut de Dumnezeu ca să stea şi să piardă timpul, la voia întâmplării, ci să caute mereu să muncească cu spor şi cu tragere de inimă, fiindcă doar asa va afla linişte şi bucurie în viaţă.

“Mâinile la muncă, mintea şi inima la Dumnezeu!” (Sfântul Teofan Zăvorâtul)

Sursa: http://sfantatreimebc.org/pictura/?cat=32&paged=7

Anuarul Pontifical 2011: catolicii tot mai mulţi

Numărul botezaţilor catolici la nivel mondial continuă să crească, iar jumătate dintre ei se află în cele două Americi. Numărul preoţilor şi seminariştilor este de asemenea în creştere. Acestea sunt câteva dintre faptele ce pot fi observate din datele Anuarului Pontifica 2011, prezentat Papei Benedict al XVI-lea sâmbătă dimineaţa, de către Cardinalul Tarcisio Bertone, secretar de stat, şi Arhiepiscopul Fernando Filoni, subsecretar pentru afacerile generale.

Datele statistice din anul 2009 oferă o perspectivă asupra principalelor dinamici din Biserica Catolică, cu cele 2.956 de circumscripţii ecleziale din întreaga lume. Astfel, numărul botezaţilor catolici a crescut de la aproape 1,16 miliarde în 2008 la 1,18 miliarde în 2009, adică s-a înregistrat o creştere absolută de 15 milioane de credincioşi. Distribuirea catolicilor pe continente diferă radical de distribuirea populaţiei. Astfel, procentul calculat în raport cu populaţia globului nu s-a modificat în Americi între 2008 şi 2009, rămânând undeva pe la 13,6%. În acelaşi interval, numărul catolicilor din Americi a urcat astfel încât reprezintă 49,4% din populaţia catolică a lumii. În Asia, populaţia catolică a crescut de la 10,6% la 10,7%, în timp ce populaţia totală a Asiei reprezintă 60,7% din populaţia lumii. Populaţia totală a Europei, raportată la populaţia totală a globului, a fost cu trei procente sub cea a Americilor şi a reprezentat 25% din populaţia catolică mondială. Ţările din Africa şi Oceania cumulează 15,2% din populaţia lumii, dar doar 0,8% din populaţia catolică a planetei.

Între 2008 şi 2009, numărul Episcopilor a crescut de la 5.002 la 5.065, o creştere deci de 1,3%. Africa e pe primul loc la capitolul creşteri (cu 1,8%), urmată de Oceania (1,5%), în timp ce Asia şi Americile au fost sub medie, cu 0,8%, respectiv 1,2%. În schimb Europa a fost chiar pe medie, cu 1,3%. Numărul preoţilor continuă tendinţa de creştere moderată începută în 2000. Numărul preoţilor diecezani şi călugări a crescut în ultimul deceniu de la 405.178 în 2000 la 410.593 în 2009. În 2009, numărul de preoţi a crescut cu 0,34% faţă de 2008. Cifrele vin din scăderea cu 0,08% a numărului de preoţi călugări şi din creşterea cu 0,56% a numărului de preoţi diecezani. Preoţii călugări nu au scăzut în Asia şi Africa. Numărul diaconilor permanenţi a crescut cu 2,5% între 2008 şi 2009, de la 37.203 la 38.155. Populaţia totală a persoanelor consacrate de gen feminin a scăzut de la 739.068 în 2008 la 729.371 în 2009, în ciuda creşterilor înregistrate în Africa şi Asia. Numărul candidaţilor la preoţie a urcat la 0,82%, crescând de la 117.024 în 2008 la 117.978 în 2009. O mare parte din creştere se datorează tot Asiei şi Africii, unde creşterile au fost de 2,39%, respectiv 2,2%. Europa şi Americile au înregistrat scăderi de 1,64% şi 0,17%.

Sursa: http://www.catholica.ro/2011/02/20/anuarul-pontifical-2011-catolicii-tot-mai-multi

Prezentarea la Roma a cărţii “Shock Wojtyla. Începutul pontificatului”

“Ce curaj la aceşti Cardinali să aleagă un Papă dintr-o ţară de dincolo de cortina de fier!” Aceasta a fost prima reacţie a secretarului de stat al Sfântului Scaun, Cardinalul Agostino Casaroli, la anunţarea alegerii lui Karol Wojtyla în Piaţa San Pietro. Această amintire a fost evocată de Cardinalul Giovanni Battista Re cu ocazia prezentării la Roma, miercuri, 16 februarie 2011, a cărţii “Shock Wojtyla. Începutul pontificatului”, îngrijită pentru Editura San Paolo de către Marco Impagliazzo, profesor de istorie contemporană la Universitatea pentru străini din Perugia.

A fost un şoc alegerea Papei Ioan Paul al II-lea, un eveniment neprevăzut care o pornit imediat o avalanşă de reacţii. Cartea, prin 15 articole de diferiţi autori, examinează reacţiile la diferit nivel – lumea catolică, opinia publică, mass-media, diplomaţii, raporturi internaţionale – care au avut loc în diferite ţări europene şi din toată lumea după anunţul din ziua de 16 octombrie 1978. Volumul este primul dintr-o serie care, cu colaborarea serviciului naţional pentru proiectul cultural al CEI, vrea să reconstruiască din perspectivă istorică pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea.

“A venit momentul”, a afirmat Andrea Riccardi, fondatorul Comunităţii Sant Egidio şi creator al proiectului, “să se treacă de la patrimoniul de sentimente pe care le-a trezit în noi toţi pontificatul lui Wojtyla, la cercetarea istorică”. Ioan Paul al II-lea, conform lui Riccardi, “a reprezentat nu numai şocul, ci şi terapia faţă de două crize fundamentale ale creştinismului în anul 1978″. Una faţă de “frica inspirată de comunism, care făcea să se considere că Biserica nu mai putea să facă nimic şi unde în schimb Woityla a reprezentat speranţa la care trebuie privit”. Şi una la vest, “unde se afirmase ideea despre o criză de neoprit a creştinismului în faţa secularizării, faţă de care alegerea Papei polonez a demonstrat că vechea instituţie milenară a Bisericii încă avea capacitatea de tinereţe şi fantezie.”

Evenimentul din 16 octombrie 1978 a fost în măsură să schimbe raporturile internaţionale. “Cu siguranţă”, a afirmat Lucio Caracciolo, director al revistei Limes, “a însemnat sfârşitul lui Ostpolotik a Sfântului Scaun”, care, faţă de ţările din est dincolo de cortina de fier, “a devenit mult mai incisiv şi centrat pe figura Papei, care nu accepta status quo-ul şi a avut un impact unic şi probabil irepetabil asupra istoriei”. În timp ce în cancelariile europene “prevala prudenţa în convingerea că URSS avea să dureze mult mai îndelung, Wojtyla privea cu alţi ochi la alte timpuri”. O notă valabilă şi pentru actualitate, conform lui Caracciolo, o reprezintă faptul că “diplomaţiile, în faţa unei schimbări, reacţionează cu o atitudine de conservare, negând că se pot întâmpla lucruri noi”. “Lecţia Papei Ioan Paul al II-lea ne spune în schimb că lucrurile noi se pot întâmpla”.

Puţini pot afirma aceasta cu certitudine asemenea poporului polonez. “Primul şoc”, a amintit Hanna Suchocka, prim ministru polonez sub preşedinţia lui Lech Walesa şi astăzi ambasadoare pe lângă Sfântul Scaun, “a fost imaginea lui Wojtyla în ziua alegerii sale care ieşea din întuneric deschizând braţele pentru a saluta mulţimea din Piaţa San Pietro”. “A fost un şoc şi mai mare pentru autorităţile comuniste. Astăzi ştim aceasta din documentele care se pregăteau pentru a căuta un contact cu Papa care avea să fie ales de către conclav, trecând peste medierea Bisericii poloneze şi mai ales a Arhiepiscopului de Cracovia, Wojtyla…” Au încercat să găsească un element de pozitivitate afirmând “mai bine un Papă îndepărtat decât un primat apropiat”, însă ştiau “cât de periculos era pentru sistem pentru că îi cunoştea punctele slabe şi nu putea fi influenţat”. “Alegerea lui Wojtyla ‘a revelat chipul dublu al societăţii poloneze: teama de comunişti şi sărbătoarea populară de neoprit care a aglomerat pieţele şi nu putea fi controlată’.”

“Papa Ioan Paul al II-lea, împotriva protocolului, a invitat”, a mai spus Suchocka, “să ‘nu ne fie teamă’. Nimeni n-ar fi putut înţelege influenţa profundă a acestor prime cuvinte: tot ceea ce a fost şocul începutului a reprezentat constanta unui pontificat care a schimbat Biserica şi lumea.” De aceeaşi opinie este Cardinalul Re: “nu vă fie teamă, deschideţi porţile lui Cristos. În aceste expresii este conţinută linia întregului pontificat al Papei Ioan Paul al II-lea”, la fel ca fraza pe care a rostit-o la Varşovia cu ocazia primei sale călătorii în Polonia: “Cristos nu poate fi exclus din istorie”. “Tot ceea ce l-a mişcat pe papa Ioan Paul al II-lea a influenţat asupra politicii şi asupra istoriei, dar se năştea din credinţă. [...] Uimea în el încărcătura umană, capacitatea de a vorbi mulţimilor, profunzimea gândirii sale, cunoaşterea lumii graţie ascultării atâtor persoane, fascinaţia exercitată asupra tineretului.” Dar mai ales “uimea intensitatea rugăciunii sale”. “Aşa cum a spus la sanctuarul de la Mentorella”, a conchis Cardinalul Re, “prima misiune a Papei este să se roage. Această afirmaţie corespundea cu convingerea lui cea mai profundă.”

Sursa: http://www.catholica.ro/2011/02/19/prezentarea-la-roma-a-cartii-shock-wojtyla-inceputul-pontificatului/

Prezentarea la Roma a cărţii “Shock Wojtyla. Începutul pontificatului”

“Ce curaj la aceşti Cardinali să aleagă un Papă dintr-o ţară de dincolo de cortina de fier!” Aceasta a fost prima reacţie a secretarului de stat al Sfântului Scaun, Cardinalul Agostino Casaroli, la anunţarea alegerii lui Karol Wojtyla în Piaţa San Pietro. Această amintire a fost evocată de Cardinalul Giovanni Battista Re cu ocazia prezentării la Roma, miercuri, 16 februarie 2011, a cărţii “Shock Wojtyla. Începutul pontificatului”, îngrijită pentru Editura San Paolo de către Marco Impagliazzo, profesor de istorie contemporană la Universitatea pentru străini din Perugia.

A fost un şoc alegerea Papei Ioan Paul al II-lea, un eveniment neprevăzut care o pornit imediat o avalanşă de reacţii. Cartea, prin 15 articole de diferiţi autori, examinează reacţiile la diferit nivel – lumea catolică, opinia publică, mass-media, diplomaţii, raporturi internaţionale – care au avut loc în diferite ţări europene şi din toată lumea după anunţul din ziua de 16 octombrie 1978. Volumul este primul dintr-o serie care, cu colaborarea serviciului naţional pentru proiectul cultural al CEI, vrea să reconstruiască din perspectivă istorică pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea.

“A venit momentul”, a afirmat Andrea Riccardi, fondatorul Comunităţii Sant Egidio şi creator al proiectului, “să se treacă de la patrimoniul de sentimente pe care le-a trezit în noi toţi pontificatul lui Wojtyla, la cercetarea istorică”. Ioan Paul al II-lea, conform lui Riccardi, “a reprezentat nu numai şocul, ci şi terapia faţă de două crize fundamentale ale creştinismului în anul 1978″. Una faţă de “frica inspirată de comunism, care făcea să se considere că Biserica nu mai putea să facă nimic şi unde în schimb Woityla a reprezentat speranţa la care trebuie privit”. Şi una la vest, “unde se afirmase ideea despre o criză de neoprit a creştinismului în faţa secularizării, faţă de care alegerea Papei polonez a demonstrat că vechea instituţie milenară a Bisericii încă avea capacitatea de tinereţe şi fantezie.”

Evenimentul din 16 octombrie 1978 a fost în măsură să schimbe raporturile internaţionale. “Cu siguranţă”, a afirmat Lucio Caracciolo, director al revistei Limes, “a însemnat sfârşitul lui Ostpolotik a Sfântului Scaun”, care, faţă de ţările din est dincolo de cortina de fier, “a devenit mult mai incisiv şi centrat pe figura Papei, care nu accepta status quo-ul şi a avut un impact unic şi probabil irepetabil asupra istoriei”. În timp ce în cancelariile europene “prevala prudenţa în convingerea că URSS avea să dureze mult mai îndelung, Wojtyla privea cu alţi ochi la alte timpuri”. O notă valabilă şi pentru actualitate, conform lui Caracciolo, o reprezintă faptul că “diplomaţiile, în faţa unei schimbări, reacţionează cu o atitudine de conservare, negând că se pot întâmpla lucruri noi”. “Lecţia Papei Ioan Paul al II-lea ne spune în schimb că lucrurile noi se pot întâmpla”.

Puţini pot afirma aceasta cu certitudine asemenea poporului polonez. “Primul şoc”, a amintit Hanna Suchocka, prim ministru polonez sub preşedinţia lui Lech Walesa şi astăzi ambasadoare pe lângă Sfântul Scaun, “a fost imaginea lui Wojtyla în ziua alegerii sale care ieşea din întuneric deschizând braţele pentru a saluta mulţimea din Piaţa San Pietro”. “A fost un şoc şi mai mare pentru autorităţile comuniste. Astăzi ştim aceasta din documentele care se pregăteau pentru a căuta un contact cu Papa care avea să fie ales de către conclav, trecând peste medierea Bisericii poloneze şi mai ales a Arhiepiscopului de Cracovia, Wojtyla…” Au încercat să găsească un element de pozitivitate afirmând “mai bine un Papă îndepărtat decât un primat apropiat”, însă ştiau “cât de periculos era pentru sistem pentru că îi cunoştea punctele slabe şi nu putea fi influenţat”. “Alegerea lui Wojtyla ‘a revelat chipul dublu al societăţii poloneze: teama de comunişti şi sărbătoarea populară de neoprit care a aglomerat pieţele şi nu putea fi controlată’.”

“Papa Ioan Paul al II-lea, împotriva protocolului, a invitat”, a mai spus Suchocka, “să ‘nu ne fie teamă’. Nimeni n-ar fi putut înţelege influenţa profundă a acestor prime cuvinte: tot ceea ce a fost şocul începutului a reprezentat constanta unui pontificat care a schimbat Biserica şi lumea.” De aceeaşi opinie este Cardinalul Re: “nu vă fie teamă, deschideţi porţile lui Cristos. În aceste expresii este conţinută linia întregului pontificat al Papei Ioan Paul al II-lea”, la fel ca fraza pe care a rostit-o la Varşovia cu ocazia primei sale călătorii în Polonia: “Cristos nu poate fi exclus din istorie”. “Tot ceea ce l-a mişcat pe papa Ioan Paul al II-lea a influenţat asupra politicii şi asupra istoriei, dar se năştea din credinţă. [...] Uimea în el încărcătura umană, capacitatea de a vorbi mulţimilor, profunzimea gândirii sale, cunoaşterea lumii graţie ascultării atâtor persoane, fascinaţia exercitată asupra tineretului.” Dar mai ales “uimea intensitatea rugăciunii sale”. “Aşa cum a spus la sanctuarul de la Mentorella”, a conchis Cardinalul Re, “prima misiune a Papei este să se roage. Această afirmaţie corespundea cu convingerea lui cea mai profundă.”

Sursa: http://www.catholica.ro/2011/02/19/prezentarea-la-roma-a-cartii-shock-wojtyla-inceputul-pontificatului/

Războiul şi Sf. Josemaría Escrivá în viziunea regizorului Roland Joffé

Charlie Cox in rolul Sf. Josemaria

Charlie Cox in rolul Sf. Josemaria

Filmul care este o interpretare liberă a vieţii Sfântului Josemaría Escrivá, singurul personaj istoric din această ecranizare, va avea premiera în 25 martie 2011, în Spania, a anunţat compania producătoare Mount Santa Fe. Cea mai recentă realizare a regizorului britanic premiat cu Oscar, Roland Joffé (The Mission, Killing Fields), “Veţi găsi dragoni” este o dramă epică, ce se axează pe cercetările lui Robert (Dougray Scott), un jurnalist spaniol, asupra unor evoluţii din timpul războiului spaniol din 1936-1939, şi care îi are ca protagonişti pe tatăl său şi pe tânărul preot Josemaría Escrivá de Balaguer (Charlie Cox).

Pornind de la viaţa tatălui său, Robert va descoperi o poveste teribilă cu trădări, gelozie şi moarte, dar şi cu răscumpărare şi iertare, pe fundalul teribil al războiului. În această superproducţie sunt implicaţi actorii Charlie Cox (Pulbere de stele, Casanova), Wes Bentley (American Beauty), Dougray Scott (Hitman, Misiune Imposibilă 2), Olga Kurylenko (Centurion, Quantum of Solace), Rodrigo Santoro (Che, 300) , Ana Torrent (Cealaltă moştenitoare Boleyn, Teza), Ugalde Unax (Bon Appetit, Dragostea în vremea holerei), Jordi Molla (Elizabeth: Epoca de aur). La începutul anului 2011, când s-au împlinit 75 de ani de la izbucnirea războiului civil din Spania, Joffé a dorit să împărtăşească publicului viziunea lui despre acest eveniment sângeros.

- La ce se referă titlul filmului “There Be Dragons”, “Veţi găsi dragoni”?

- În hărţile medievale, teritoriile necunoscute erau marcate cu expresia “Hic sunt dracones”, “Aici există dragoni.” Când am început cercetarea asupra subiectului, întrucât nu ştiam la ce să mă aştept sau cum se va termina totul, “Veţi găsi dragoni” mi s-a părut un titlu adecvat. Era ca şi cum aş ieşi din harta mea şi aş intra într-un teritoriu necunoscut, pentru a atinge subiecte cum ar fi sfinţenia, religia şi politica secolului XX, trecutul unei alte ţări… Am fost marcat de o expresie a lui Josemaría: “Dumnezeu se găseşte în viaţa obişnuită”, iar viaţa obişnuită, în cazul lui, a fost războiul civil spaniol.

M-am întrebat: cum este posibil să se găsească ceva divin într-un război? Dar aceeaşi întrebare poate fi pusă cu privire la toate provocările cheie ale vieţii, la modul în care le facem faţă: cum răspundem la ură şi respingere, sau la dorinţa de răzbunare şi de dreptate. Toate aceste dileme sunt în creştere în timp de război. Aceste dileme sunt, într-un fel, “dragonii” filmului, momente de cotitură în vieţile noastre, când ne confruntăm cu alegeri decisive. Hotărâri care afectează viitorul nostru. “Veţi găsi dragoni” vorbeşte despre diferitele hotărâri pe care oamenii şi le asumă în momentele de cotitură – ispite, dacă doriţi – şi despre cât de greu – şi necesar – este să scăpăm de ciclurile de ură, resentimente şi violenţă.

- Filmul are loc în contextul războiului civil din Spania, care într-un anumit sens este paradigma violenţei care naşte violenţă, violenţă fără sens. În acest scenariu de violenţă fratricidă, mai există loc pentru speranţă?

- Da, dar este extrem de dificil. Între oameni sunt prea multe fapte josnice, oribile, care par imposibil să fie iertate, să fie răscumpărate, uitate. Dar iertarea este posibilă! Ciclurile de violenţa pot fi oprite, după cum a demonstrat preşedintele Nelson Mandela în Africa de Sud. Iertarea a fost posibilă pentru mulţi eroi în Rwanda, şi a fost oferită şi acceptată de către mulţi israelieni şi palestinieni curajoşi. Josemaría a spus că oamenii normali sunt capabili să fie sfinţi, şi cred că el se referea la acest tip de iertare eroică. Posibilitatea inepuizabilă de iertare lasă loc pentru speranţă. Dar preţul este mare: este nevoie de o înţelegere profundă a ceea ce înseamnă a fi pe deplin om, o înţelegere profundă a compasiunii şi o decizie fermă, şi da, eroică, de a nu fi prins de ura predominantă, ci de a lupta împotriva ei cu o iubire nepieritoare.

O mare parte din povestea filmului se desfăşoară în timpul războiului civil spaniol, dar se mai întinde între acest fundal şi 1982. Există mai multe generaţii implicate în această poveste: trecutul aruncă o umbră asupra prezentului. Cel care le uneşte este Robert, un jurnalist care a fost rugat să facă o anchetă asupra lui Josemaría Escrivá în timpul beatificării sale. Treptat, el descoperă că tatăl lui, Manolo, a fost un prieten din copilărie al lui Josemaría, şi că a fost în seminar cu el, chiar dacă apoi vieţile lor au luat căi total diferite. Robert şi Manolo s-au îndepărtat unul de celălalt, dar filmul îi uneşte după ce li se descoperă adevărul teribil despre trecut. Prin urmare, este de asemenea o poveste despre un tată şi un fiu, şi istoria adevărului care trebuie confruntat pentru a depăşi ceea ce îi desparte. Este în primul rând un film despre dragoste, despre puterea pe care o dă prezenţa ei şi despre lumea stearpă şi înfricoşătoare în care trăim în absenţa ei.

Războaiele civile sunt mult mai teribile, deoarece pune frate împotriva fratelui, familie împotriva familiei. La sfârşitul războiului civil din Spania, au fost o jumătate de milion de morţi. Un război civil este o metaforă puternică despre familie. Ca şi în războaiele civile, membrii familiei iau atitudine şi se despart, resentimentele vechi devin surse de ură. Nu iertăm ceea ce a făcut mătuşa noastră, nu vorbim cu tatăl nostru deoarece a părăsit-o pe mama noastră, nu vorbim cu mama noastră pentru că a plecat cu altul, sau nu vorbim cu fiul nostru pentru că a ales o meserie diferită de ceea ce ne aşteptam. Acestea sunt războaiele civile din viaţa noastră obişnuită. “Veţi găsi dragoni” vorbeşte despre aceste două feluri de războaie civile.

În mod fundamental, noi toţi trebuie să alegem între a ne lăsa învinşi de resentimentele noastre, sau a găsi o modalitate de a le învinge. Putem vedea viaţa ca pe o serie de nedreptăţi, de refuzuri şi de răni, sau ca o serie de oportunităţi, şanse de a învinge aceşti dragoni prin dorinţa puternică de a înlocui ura cu iubire şi unitate. Mulţi adăpostesc în lăuntrul lor această dragoste şi pot face această alegere eroică. Ei îşi dau seama că pot face alegerea de a fi liberi. Au tăria de caracter pentru a înţelege că ura este o închisoare. Nimeni dintre cei care urăsc nu poate fi liber. Nu am văzut oare atât de multe exemple despre acest lucru în anii care au trecut de la primul război mondial? Pe de altă parte, atunci când oamenii aleg să iubească, un observator imparţial poate vedea în ei sentimentul de libertate, compasiune, generozitate. În cele din urmă, toţi ne confruntăm cu aceste opţiuni. Chiar lui Robert, agnostic şi materialist, i se cere să aleagă între dragoste şi ură, într-un anumit sens să înfrunte lumea cu dragoste, sau cum spune Aline, “să îl înfrunte pe Dumnezeu cu dragoste”.

Pentru mine, despre aceasta vorbeşte acest film. Iertarea dezgheaţă ceea ce a fost îngheţat. Atinge ceea ce este uman în lăuntrul celui care a fost iertat, aşa cum atinge ceea ce este uman în interiorul celui care iartă. Dragostea nu este întotdeauna uşoară, nu poate să fie. Nu poate proveni dintr-o atitudine de superioritate, poate veni numai dintr-o atitudine de umilinţă şi de umanitate. Cu toate acestea, frumuseţea ei este puternică. Ne spune: “Da, ieşi din tine însuţi. Crezi că nu poţi ierta?” Ei bine, nu vei şti dacă poţi ierta până când nu ierţi. Şi cum poţi ierta? Pentru a ierta este necesar să te identifici cu celălalt. Ierţi punându-te în locul celuilalt. Trebuie să te opreşti din a-l demoniza, nu poţi spune: “Eu sunt mai bun decât el, eu niciodată nu aş putea face aceasta”. Dimpotrivă, trebuie să te uiţi la persoană şi să îţi spui: “Aş putea fi eu”. Deci da, există spaţiu pentru speranţă, chiar şi în cele mai dureroase, tragice şi teribile împrejurări, în care speranţa pare imposibilă.

- Filmul se adresează credincioşilor sau necredincioşilor?

- În “Veţi găsi dragoni” credinţa este luată în serios, este luată în serios sfinţenia. Dar interesul pentru el merge mult dincolo de un public religios. Întrebarea dumneavoastră presupune o separare care în realitate este falsă. Noi toţi trăim într-o lume tulburată, noi toţi trebuie să ne confruntăm cu durerea ca şi cu bucuria din viaţa obişnuită, şi chiar dacă recurgem la interpretări diferite ale realităţii cu privire la această experienţă, în cele din urmă toţi locuim în aceeaşi lume sfâşiată şi tulburată. Este un film despre credincioşi şi necredincioşi. Am fost profund impresionat de convingerea lui Josemaría Escrivá că toţi suntem sfinţi în potenţial, prin convingerea lui că oricine este în cele din urmă în stare să învingă dragonii lui. Sper ca oamenii care văd filmul să descopere aceasta în luptele lor împotriva propriilor dragoni şi să înţeleagă că nici un sfânt nu a devenit astfel fără luptă.

Filmul vorbeşte, de asemenea, despre multe forme de iubire. Dragostea lui Ildiko pentru Oriol este o formă particulară de iubire. Dragostea lui pasională pentru a construi o lume mai bună este o altă formă de iubire. Dragostea lui Manolo pentru Ildiko este, de asemenea, o altă formă de iubire, deşi este legată de gelozie şi resentimente. Dragostea după care tânjeşte Manolo şi pe care până la urmă o primeşte este, de asemenea, altă formă particulară de iubire. Aceste tipuri diferite de iubire se împletesc ca într-o pânză de păianjen, alcătuită din fire individuale: fiecare fir pare să fie separat, dar apoi realizarea pânzei de păianjen arată că ele fac toate parte dintr-un ansamblu mai mare, că sunt unite cu aceeaşi realitate, că sunt orientate spre acelaşi punct, spre acelaşi centru. În final, toate aceste fire de iubire, care pare atât de diferite, converg într-un punct fundamental: “Oare această dragoste este mai mare decât iubirea de sine?”

Aceasta este o întrebare importantă, şi către ea s-a îndreptat o mare parte din politica de la începutul secolului XX. Oricum, ea propune o altă întrebare de mare complexitate. Dacă această iubire pasională se bazează pe un ideal sau pe o idealizare, dacă constă în acceptarea unui singur model de comportament uman, cum poate să evite să cadă în fanatism sau demonizare? Încă din timpul Iluminismului, aceasta a fost o întrebare fundamentală. În numele iubirii faţă de un bine mai mare, cât de multe acte inumane au fost săvârşite. Cred că numai dacă vom înţelege failibilitatea tragică a tuturor fiinţelor umane şi a tuturor comportamentelor umane vom putea găsi calea înţelegerii şi a unei profunde empatii, acel sentiment de identificare cu celălalt, care eliberează din demonizare şi din spiralele de violenţă fără speranţă.

Nu este un film catolic, dar tratează o temă cheie în teologia creştină şi în toate Bisericile creştine, precum şi în multe alte religii. Toate religiile înţeleg că fiinţele umane, în relaţiile lor unele cu altele, iau decizii ce afectează profund vieţile celorlalţi şi lumea din jurul lor. Această interconectare este fundamentul iubirii: ceea ce facem pentru sau împotriva celorlalţi ne afectează pe noi şi pe ei, deoarece noi toţi suntem uniţi unii cu alţii.

- În ce măsură personajul lui Josemaría Escrivá, care este acum un sfânt al Bisericii Catolice, se bazează pe realitate sau este un produs al ficţiunii?

- Dintre toate personajele din film, Josemaría este singurul care a existat istoric, singurul despre care abundă mărturii şi dovezi. Cred că reprezentarea pe care o arătăm despre sensibilitatea lui Josemaría, despre simţul umorului pe care, fără îndoială, l-a avut, rezultă din evenimentele vieţii sale şi este, într-adevăr, foarte aproape de ceea ce a fost el cu adevărat. Am dorit să găsesc un punct de vedere onest în trasarea profilului său , şi să iau în serios credinţa lui, aşa cum el a făcut-o. Cred că în cazul sfinţilor este ceva tipic să vezi în ei, în opoziţie ciudată cu păcătoasa cu inimă de aur, oameni cu o inimă de plumb, dar aceasta este doar o convenţie comodă. De fapt, istoria lui Josemaría este cea a unui om care a obţinut extraordinara performanţă de a-şi simplifica viaţa în jurul unei iubiri faţă de Dumnezeu reale şi puternice. Această iubire faţă de Dumnezeu devine un principiu de organizare care îl modelează, şi un fel de simplitate şi putere.

Acest lucru însă nu îl face să arate plictisitor sau anost, pentru că această iubire s-a petrecut în lumea reală, şi rodul acestei existenţe în lumea reală şi, adesea, crudă, este în orice om onest neliniştea. Nelinişte în faţa lui Dumnezeu şi nelinişte în faţa bunătăţii. Această nelinişte este extrem de rodnică. Dragostea nu este ceva căzut din cer, ceva care se petrece în mod necesar. Trebuie să luptăm pentru ea. Este ceea ce noi, ca fiinţe umane, trebuie să aducem la masă. Trebuie să găsim această dragoste profundă în noi înşine, înţelegând frumuseţea ascunsă a fragilităţii noastre şi a fragilităţii altora. Este un sentiment profund, care mi se pare că ilustrează istoria lui Cristos. Dacă suntem credincioşi, trebuie să căutăm în continuare această dragoste profundă în noi înşine şi să o oferim lui Dumnezeu şi creaţiei Sale. Dacă nu suntem credincioşi, trebuie să o căutăm în continuare şi să o oferim celorlalţi, indiferent de opinia politică, rasa sau religia lor.

- Aveaţi idee cu privire la modul de a prezenta războiul civil spaniol sau cu privire la unele personaje, cum ar fi Sf. Josemaría Escrivá?

- Nu ştiam prea multe despre Josemaría înainte de a mi se propune să fac filmul. Iată ceea ce s-a întâmplat: într-o zi, unul dintre producători a venit în Olanda pentru a mă convinge să fac filmul. El a adus mai multe cărţi şi materiale, inclusiv un DVD despre Josemaría. Am luat un prânz foarte, foarte bun şi, întorcându-mă acasă pe jos, m-am gândit: “Nu vreau deloc să fac acest film, am un alt proiect despre India, şi am lucrat din greu pentru a-l realiza”. Cu alte cuvinte, m-am gândit că a fost o ofertă foarte, foarte bună, şi am apreciat într-adevăr prânzul, dar aveam de gând să o refuz.

Era o noapte de vară, aşa că am ieşit în grădină, cu un pahar de vin în mână, am pus DVD-ul în unitate şi m-am aşezat la calculator pentru a scrie o scurtă scrisoare care spunea: “Dragă X, vă mulţumesc foarte mult. Apreciez că aţi întreprins această călătorie, dar cred că într-adevăr ar trebui să căutaţi în altă parte”. Între timp, DVD-ul continua să meargă. Mi-a atras atenţia un moment al naraţiunii: Josemaría se adresa unei mulţimi în Chile, probabil, sau în Argentina, nu sunt sigur, şi o tânără a ridicat mâna şi a spus: “Am o întrebare, eu sunt evreică”. Josemaría a răspuns: “Da, spune-mi, te rog”. Ea a adăugat: “Dorinţa mea cea mai mare este de a mă converti la catolicism”. Josemaría: “Da?” Ea a continuat: “Dar sunt minoră şi părinţii mei nu mă lasă”.

Josemaría, fără să clipească, a răspuns: “Eu îţi spun să fii foarte bună cu părinţii tăi, să ai răbdare, să te rogi. Nu arăta nici un semn de neascultare. Înţelegi? Iubeşte-i mult pe părinţii tăi [...] Şi niciodată să nu ai un cuvânt de critică la adresa părinţilor tăi. Trebuie să îi iubeşti din toată inima ta. Şi să o areţi cu fapte. De acord? Vei fi o fiică bună a lui Cristos dacă vei fi o fiică bună a părinţilor tăi”. După ce am văzut această secvenţă, mi-am spus: “Ce moment minunat! Ce moment minunat, neaşteptat, în special provenind de la o organizaţie de la care toată lumea se aştepta să spună contrariul!” Am privit calculatorul şi mi-am spus: “Stai puţin”. Am oprit DVD-ul. M-am oprit din scrisul scrisorii. Mi-am pus şapca de regizor de film şi am scris o scenă în care Josemaría apare cu un om care este pe punctul de a muri, pe care îl cunoştea de mai înainte, care spune că este evreu şi că visul lui este să se convertească.

Am scris scena de la început până la sfârşit, gândindu-mă tot timpul: “Într-adevăr, aş dori să văd acest lucru într-un film. Dar niciodată nu voi vedea aceasta dacă nu voi face filmul. Nu-i aşa ? Sau să includ această scenă într-un alt film?” În loc de prima scrisoare pe care mă pregăteam să o scriu, am scris: “Dragă X, sunt într-adevăr foarte interesat de acest proiect, dacă voi avea toată libertatea de creaţie pentru a face ceea ce doresc, dacă nu contaţi pe mine să urmăresc o anumită direcţie părtinitoare, şi dacă sunteţi de acord cu faptul că eu nu sunt foarte strălucit dar voi încerca să dau ce este mai bun din mine, şi că trebuie să urmăresc propriul meu adevăr. Dacă sunteţi de acord, mi-ar plăcea foarte mult să fac acest proiect.”

Aceasta este aproximativ ceea ce s-a întâmplat. Nu am avut nici o idee preconcepută despre Josemaría, am auzit câte ceva despre el, dar mai ales această secvenţă de pe DVD a fost aceea care mi-a stârnit interesul pentru a face acest film. M-am aflat în faţa istoriei unui om, şi citind-o mi-am dat seama că îl respectam într-adevăr pe acest om. De fapt, mai mult decât simplu respect, am simţit că ea întruchipa întru-câtva lupta pe care o ducea, că ar interpela toate fiinţele umane într-un mod minunat, şi această istorie pe care doream să o relatez este ceea ce vedeţi în film.

Războiul civil spaniol a fost, de asemenea, foarte dificil de abordat. Ar fi fost uşor să mă pun de o anumită parte, dar astfel aş fi trădat atitudinea principală cu care doream să relatez această poveste. Istoria, cum bine se ştie, este părtinitor scrisă de către învingători şi părtinitor rescrisă de către învinşi. Mulţi vor crede pur şi simplu zvonul sau legenda care li se va părea mai atrăgătoare şi sunt convins că va trebui să ne confruntăm cu anumite opinii cu privire la ceea ce este sau a fost Opus Dei, despre cine a fost Josemaría, şi despre ceea ce a fost într-adevăr războiul civil spaniol.

Am dorit să arăt ceea ce s-a întâmplat în Spania în timpul războiului civil, fără spirit partizan. De fapt, Spania a trăit, într-o perioadă de timp foarte condensată, ceea ce Marea Britanie, de exemplu, a experimentat şi absorbit în peste o sută de ani: revoluţie industrială, ideologii şi lupte de clasă, fără a mai menţiona faptul că Spania şi-a pierdut imperiul şi stabilitatea economică. Pentru societatea spaniolă, era foarte uşor să se fractureze şi, în conformitate cu mentalitatea epocii, era foarte uşor să îmbrăţişeze puncte de vedere total opuse şi radicale despre justiţia socială, rolul Bisericii etc. În final, cum se întâmplă natural în aceste tensiuni sociale, poziţiile extreme au început să le marginalizeze pe celelalte. Cu slăbirea centrului, cei doi poli opuşi au început să crească mai puternici. În războiul civil din Spania, cele două părţi au avut propriile idealuri şi propriul simţ al virtuţii. Ca şi în mişcările politice din restul Europei, oamenii de pe fiecare parte a liniei de demarcaţie politică au început să îi demonizeze pe cei de pe partea opusă.

Însă diviziunile care în Europa au devenit diviziuni naţionale, în Spania au fost fratricide şi au lăsat cicatrici psihologice profunde şi greu de vindecat. Ceea ce s-a întâmplat în Spania a fost o rană care a sfâşiat într-adevăr familii în modul cel mai dureros şi cumplit. Fraţii au luat hotărâri diferite, dar acest lucru însemna oare că nu mai sunt fraţi? Dacă acest lucru înseamnă că nu mai sunt fraţi, dacă dorim să îi ucidem pe fraţii noştri din cauza a ceea ce credem, atunci, oare, nu trebuie să ne punem întrebări cu privire la valoarea opţiunilor noastre?

- Realizarea acestui film a influenţat în vreun fel viaţa dumneavoastră personală?

- Permiteţi-mi să vă explic: eu nu sunt foarte religios, dar am fost rugat să scriu despre un om care într-adevăr a fost. A trebuit să dau un pas înapoi şi să spun: “Când scriu despre Josemaría, trebuie să accept ca atare – într-un mod total, onest şi sincer – tot ceea ce Josemaría îmi spune despre ceea ce a fost important pentru el, pentru care şi-a consacrat viaţa şi experienţa lui religioasă. Trebuie să mă documentez cât mai bine posibil asupra experienţei lui religioase, fără prejudecăţi, onest şi să mă las interpelat”.

Am citit foarte mult despre experienţa religioasă. Am experimentat emoţie şi bucurie descoperind cât de mulţi oameni de ştiinţă (mai ales fizicieni) au trăit o experienţă profundă a lui Dumnezeu, şi m-a surprins să văd că separarea între ştiinţă şi religie, care a devenit gândirea dominantă a timpului nostru, este de fapt falsă. Am ajuns să înţeleg că marea descoperire a fizicii moderne este că percepţia noastră asupra realităţii se bazează pe modele produse de creierul nostru şi, prin urmare, există numeroase modele de realitate. Multe sunt insuficiente pentru a explica totul, dar potrivite pentru a explica unele lucruri; ne propun un nou mod de a înţelege ceea ce ar trebui să fie realitatea sau realităţile, şi această înţelegere nu exclude ideea de Dumnezeu sau o dimensiune spirituală a vastului univers în care trăim, ci mai degrabă ne arată că modul în care ştiinţa ne-a făcut să redefinim şi să reinterpretăm realitatea ne oferă o oportunitate pentru a reinterpreta şi a redefini lucrurile spirituale.

Nu ştiu foarte bine în ce măsură, în aceşti ani, m-a influenţat această experienţă. Cred că un lucru profund necesită ceva timp pentru a se dezvălui ceea ce este cu adevărat. Am avut un sentiment deosebit atunci când am filmat “Veţi găsi dragoni”: spre deosebire de o experienţă solitară, aşa cum am crezut, a fost o experienţă foarte interesantă, nicidecum solitară. Posibilitatea de a gândi, dintr-o dată: “Lasă deoparte răspunsurile tale uşoare şi trăieşte pur şi simplu cu întrebarea” a fost pentru mine minunat de convingătoare şi mi-a permis să mă simt foarte, foarte aproape de acest itinerariu de viaţă, într-un mod care nu credeam că este posibil. Nici acum nu sunt sigur unde mă vor duce toate acestea.

Autor: Jesús Colina
Traducere: pr. Manuel G. Madariaga
Sursa: Zenit, ianuarie 2011

Sursa: http://lumea.catholica.ro/2011/02/razboiul-si-sf-josemaria-escriva-in-viziunea-regizorului-roland-joffe