sâmbătă, 30 aprilie 2011

Omul şi Pontiful care a fost Papa Ioan Paul al II-lea


Papa Ioan Paul al II-lea

28.04.2011, Vatican (Catholica) - Karol Wojtyla a fost un mare intelectual, un Papă tânăr şi curajos, obişnuit cu dificultăţile îndurate sub un regim totalitar şi care nu căuta să fie “corect din punct de vedere politic”, deşi a fost întotdeauna om al dialogului. A fost şi un Papă care a făcut din acceptarea bolii o cateheză vie, un om care trăia mortificarea voluntară în maniera carmelitană, care s-a luptat împotriva războiului şi împotriva avortului. În partea a doua a acestui interviu acordat Agenţiei Zenit, şi apărut în traducere pe InfoSapientia.ro, Mons. Slawomir Oder, postulatorul cauzei de beatificare a Papei Ioan Paul al II-lea, nu se dă înapoi de la nici o întrebare despre Pontiful polonez, nici măcar de la cele referitoare la problema abuzurilor sexuale din partea clerului, sau la cazul Maciel.

- Din cauza condiţiei sale mistice, era puţin singur faţă de alţii, pentru că era un comunicator…

- Întâlnirea cu Domnul este întotdeauna un drum solitar. Este clar că suntem susţinuţi de Biserică, de fraţii în credinţă, însă apoi fiecare dintre noi trebuie să parcurgă acea cărare singur. Raportul său era personal şi individual, foarte profund. Persoanele care l-au asistat spun adesea că aveau percepţia clară că se află în faţa unui moment, ca să spunem aşa, de răpire mistică, în care el se afla într-un dialog atât de profund cu Domnul încât singurul lucru pe care îl puteai face era să te dai înapoi şi să îl laşi să trăiască acel moment.

- În acest dialog era ceva care să ne poată face să ne gândim la o cruce pentru Papa Ioan Paul al II-lea? Vorbea mult despre suferinţă şi despre solidaritate. Existau lucruri care îl tulburau din acest punct de vedere?

- Un om cu o sensibilitate mare ca a lui nu putea să rămână indiferent în faţa suferinţelor lumii. Şi noi am constatat aceasta; era foarte vigilent, atent la orice lucru se întâmpla în lume. Nu se temea să îşi ridice glasul şi să spună chiar şi lucrurile care nu corespundeau modului obişnuit de a vorbi. Este suficient să citez apelul său din inimă pentru pace în ajunul conflictului din Golf, când spunea: “Eu aparţin generaţiei care cunoaşte războiul”. Au fost cuvinte foarte puternice. Cu siguranţă un gând care nu se conforma cu a fi “corect din punct de vedere politic”… Lucrul pe care l-a avut mereu în inimă ca un mare gând era acel genocid silenţios care are loc cu avortul. Întrebarea cu privire la bogăţia vieţii umane încă de la zămislire, aceasta da, a fost cu siguranţă o cruce şi o durere constantă în viaţa lui…

- Figura Papei Ioan Paul al II-lea într-un fel a “scăpat” autorităţilor poloneze, întregului aparat? Oare nu l-au înţeles? Pentru că dacă ar fi înţeles cine era l-ar fi scos din joc, nu?

- Se temeau de el. De fapt, au existat urme în documentaţia Serviciilor secrete care vorbesc despre periculozitatea lui Karol Wojtyla. Era periculos pentru că era un intelectual sublim, un om al dialogului, din punct de vedere moral era inatacabil. Tocmai pentru aceasta era periculos. Pentru că era un om dintr-o bucată: o bucată de om al lui Dumnezeu, un om deschis, absolut pregătit la nivel intelectual, superior, şi se temeau de el, da. Însă cred că Domnul, ca întotdeauna, este mai mare decât ei. Cel rău îşi făcea calculele sale şi Dumnezeu îşi făcea calculele sale. Karol Wojtyla nu a scăpat de atenţia comuniştilor. Desigur, probabil se temeau mai mult de Cardinalul Wyszynski, pentru că era un om diferit, chiar şi în modul în care se punea în faţa autorităţilor. Şi totuşi Providenţa a dus înainte istoria lui Wojtyla în acest mod.

Îmi amintesc, când a fost ales, de şovăirea jurnaliştilor, care nu ştiau cum să transmită această ştire, vitală însă pentru Polonia. Era una dintre multele informaţii pe care le-au dat în timpul telejurnalului. Dar trebuiau să o dea. Îmi amintesc şi de prima călătorie pe care a făcut-o. Era un lucru tulburător: nu ştiau cum să îl invite, cine trebuia să invite. Era invitat de Biserică, dar era şi oaspetele guvernului. Au găsit un artificiu diplomatic pentru a-l face să meargă, pentru că oricum, ca polonez, se putea întoarce. A dorit să se întoarcă şi s-a întors, aducând într-adevăr plămada revoluţiei spiritului. În acea primă călătorie se vedea că mass-media poloneze erau instrumentalizate. Dacă se privesc reportajele transmisiunilor, se vede numai primul plan al Papei sau vreun bătrân, fără nici o urmă a milioanelor de persoane care îl înconjurau pe Pontif. Nici un chip tânăr, nici o familie.

- Atunci când Papa Ioan Paul al II-lea a urcat în scaunul pontifical, în Biserică existau o serie de probleme care păreau aproape fără ieşire: pe de o parte teologia eliberării, pe de altă parte schisma lefebvristă. Şi până la sfârşitul pontificatului au fost realizaţi foarte mulţi paşi pentru a uni Biserica şi a rezolva aceste probleme…

- Da, cu siguranţă a fost un Papă care în mod providenţial a adus în ministerul său petrin energie, a fost un Papă tânăr. A fost şi un Papă obişnuit să se confrunte cu ostilitatea: Biserica din Polonia în faţa comunismului. Un Papă cu mare pregătire intelectuală şi culturală, ştiinţifică, un Pontif cu mare sensibilitate chiar estetică, atent la atâtea valori. A ştiut să redea prospeţime Bisericii, făcând mereu referinţă la prospeţimea pe care a dat-o Conciliul Vatican II. Este Papa care a actualizat, care a dus înainte gândirea Conciliului. Şi în acest sens a făcut foarte mulţi paşi, a întreprins atâtea activităţi care au putut să întărească puţin barca Bisericii.

- De la începutul până la sfârşitul pontificatului se vede că a existat un enorm pas înainte în acest sens.

- Cu siguranţă o reînnoire a credinţei, a entuziasmului evanghelic.

- “Sunt Papă pentru că sunt Episcop de Roma”. Cum a trăit acest aspect?

- Se simţea mult Episcop de Roma şi repeta des aceasta: “Sunt Papă pentru că sunt Episcop de Roma”. Şi aceasta înseamnă o alegere a lui ca orientare a pontificatului. A menţinut mereu un interes deosebit faţă de Dieceza sa. Semn al acestui interes sunt frecventele vizite pastorale.

- Există două momente în care l-am văzut pe Sfântul Părinte mâniindu-se: la o intervenţie în apărarea familiei şi împotriva mafiei din Sicilia. În ambele cazuri pentru că era în joc viaţa?

- Cu siguranţă, pentru viaţă, dar şi pentru că era în joc adevărul despre om. A fost un Papă care a orientat pontificatul său în cheie foarte umanistă, în sensul evanghelic. Prima lui Enciclică, Redemptor hominis, dă o perspectivă justă asupra modului de a înţelege întocmai centralitatea omului, care are însă în centrul existenţei sale pe Cristos însuşi; aşadar un umanism creştin. Această preocupare a sa pentru viaţa umană în orice dimensiune a ei pornea de la conceptul creştin pe care îl avea despre viaţă, pentru care Mântuitorul şi-a dat propria Sa viaţă.

- Există o sfinţenie şi o paternitate. El a vorbit despre această paternitate. M-am întrebat mereu dacă într-o zi va avea loc beatificarea tatălui lui Wojtyla, pentru că a fost o figură paternă extraordinară care într-adevăr l-a marcat pe fiul său.

- În mod absolut da. Privind această familie, se vede în ce mod a lucrat Domnul. Papa Ioan Paul al II-lea spunea mereu că a fost primul său maestru de spiritualitate, prima călăuză în viaţa spirituală, primul seminar pe care l-a frecventat. Cu siguranţă avea imaginea acestui tată, a acestui militar, soldat, care îngenunchea şi se ruga noaptea în faţa icoanei Preasfintei Fecioare Maria. Sunt lucruri care rămân în inima unui copil. Un om care l-a însoţit pe copilul său de mână în pelerinaj la Czestochowa. L-a iniţiat la rugăciune. Dar a fost şi figura fratelui, pe nume Edmund, şi el o persoană deosebită, care s-a dedicat în totalitate carităţii, plătind apoi personal.

- El este cel care a dorit beatificarea părinţilor Terezei de Lisieux. Avea în familia sa acest simţ că soţii pot să fie beatificaţi…

- Îmi este greu să spun aceasta, dar cu siguranţă avea un exemplu extraordinar în viaţă. În orice caz, a dat semne clare că este cu adevărat convins de adevărul reafirmat de Conciliul Vatican II, adică de chemarea universală la sfinţenie a tuturor creştinilor, şi cu beatificările şi canonizările sale, care îmbracă întregul ţesut al Bisericii, a dat un semn tangibil că sfinţenia este posibilă pentru toţi.

- Cum a trăit spre sfârşitul pontificatului? Pentru că la început nu se ştiau multe despre problema preoţilor pedofili, despre abuzuri… Dacă pentru un creştin este foarte grav, cine ştie cum trebuie să fie pentru un Papă…

- Este suficient să ne gândim la reacţia sa când a ieşit la suprafaţă problema, convocarea Episcopilor americani aici la Roma pentru a trata problema. Când afla direct despre aceste situaţii dureroase era implicat şi hotărât să dea un răspuns adecvat. El a promulgat noile reguli care priveau acest tip de delicte, ca instrument juridic pentru a rezolva aceste situaţii.

- Pentru un Papă trebuie să fie teribil. Era ceva care se întâmpla în propria “casă”. Nu era comunismul, duşmanul extern…

- Chiar dumneavoastră aţi dat răspunsul. Oricum, trebuie să amintim că anumite situaţii, cu gravitatea şi extinderea lor, au fost cunoscute numai cu timpul. Anumite situaţii nici măcar nu le cunoştea, sau cel puţin nu în toată profunzimea şi gravitatea lor. În faţa situaţiilor de o anumită gravitate, care îl vedeau implicat personal pentru necesitatea de a lua decizii şi măsuri, acţiona într-adevăr ca unul care crede: ca preot postea, se ruga şi se mortifica. Acestea sunt instrumentele pe care le avem în faţa situaţiilor care nu depind de noi, dar la care putem răspunde numai mărind binele care se opune realităţii răului.

- Odată ajuns în vârstă au devenit vizibile sacrificiile din viaţa lui, în timp ce sunt mai puţin cunoscute acelea de când era mai tânăr. Ne puteţi spune ceva mai mult despre posturile şi sacrificiile despre care vorbiţi?

- Suferinţa cauzată de boală a fost un aspect care la sfârşitul zilelor sale a devenit aproape o icoană a pontificatului său, dar nu era unica dimensiune a mortificaţiei în viaţa lui. Încă de tânăr a fost iniţiat la spiritualitatea carmelitană. Era fascinat de Carmel, astfel încât atunci când era încă tânăr se gândea că are o vocaţie carmelitană. Rămăsese fascinat de Sfântul Ioan al Crucii, de Sfânta Tereza, de Sfânta Tereza cea Mică, şi atunci şi practicile de pocăinţă personale erau prezente în viaţa lui. Acesta era un aspect pe care nimeni nu îl cunoştea, pe care l-am aflat numai în contextul procesului, şi îmi amintesc că a tulburat pe mulţi atunci când a ieşit la iveală. Şi totuşi da. A fost un semn al credinţei sale profunde, al vieţii sale spirituale.

- În privinţa suferinţei, am aflat recent că deja ca Episcop de Cracovia le scrisese bolnavilor o scrisoare pentru a le încredinţa lor, mijlocirii lor, episcopatul său. Este cu adevărat o cheie a rodniciei acestui pontificat. Papa cel bolnav care nu numai că participă la cruce, dar se şi sprijină pe această comuniune în Biserică.

- În mod absolut da, dar acesta este şi sensul creştin al suferinţei. Nu numai că a încredinţat bolnavilor slujirea sa ca Episcop de Cracovia. În timpul lucrărilor Conciliului Vatican II, cerea bolnavilor sprijinul tocmai pentru buna reuşită a Conciliului. Îi făcea participanţi la acest eveniment extraordinar. Cred că Scrisoarea Salvifici doloris oferă o perspectivă despre viziunea Papei Ioan Paul al II-lea despre sensul creştin al suferinţei, când vorbeşte despre participarea personală la suferinţele lui Cristos, dar şi atunci când vorbeşte despre Evanghelia samariteanului milostiv, care este scrisă practic în jurul acestei realităţi a suferinţei.

- Şi a dorit, întocmai, Fundaţia “Samariteanul milostiv” pentru bolnavii de SIDA…

- Trebuie amintit că, în ceea ce priveşte lumea suferinţei, el a înfiinţat Consiliul Pontifical pentru Pastoraţia Serviciilor de Sănătate.

- A existat o altă problemă dureroasă… s-a aflat întregul caz al pr. Maciel, de la Legionarii lui Cristos. El a aflat. Practic s-a aflat la sfârşitul pontificatului său…

- Am făcut toate investigaţiile care, desigur, aveau ca scop aprofundarea acestui caz foarte dureros pentru Biserică, un caz care efectiv a explodat, practic, după moartea Papei Ioan Paul al II-lea. Însă trebuie amintit că investigaţiile au început în timpul pontificatului său. Şi oricum, din aceste investigaţii pe care le-am desfăşurat pe baza documentaţiei se poate exclude orice implicare personală a Sfântului Părinte în această situaţie, în sensul că, efectiv, cunoaşterea de către el a cazului în momentul morţii sale nu mergea practic dincolo de ceea ce se cunoştea în mod comun.

- A fost puţin un “scandal”, în sensul că într-o lume în care tuturor le este frică să îmbătrânească, să nu fie eficienţi, a dus până la sfârşit boala sa, fără a o ascunde. Şi să vezi apoi miile de persoane care s-au aşezat la rând pe Via della Conciliazione pentru a-l vedea… Care a fost aspectul care v-a uimit cel mai mult la Papa Ioan Paul al II-lea?

- Incapacitatea lui de a vorbi, atunci când a rămas mut, când nu mai putea să spună nimic, ci pur şi simplu persevera, rămânea, exprima apropierea sa, iubirea sa, acel “iată-mă” al său în faţa Domnului, fără a ascunde acest aspect. Acolo probabil, cu adevărat, ne-a oferit exerciţiile spirituale cele mai mari, fără a spune nimic, pur şi simplu ca martor. A fost un mod foarte senin de a duce înainte această realitate care face parte din experienţa umană. Putem să o considerăm o perspectivă a vieţii creştine; şi suferinţa şi moartea fac parte din viaţă, desigur, ca o trecere. Cu această mărturie, cu acest “a nu se ruşina” al său, a redat speranţa şi mai ales demnitatea atâtor persoane care sunt adesea marginalizate închise şi ascunse, aproape ca o ruşine pentru că sunt purtători de boli, de bătrâneţe. Trăim într-o civilizaţie care doreşte, într-un fel, să exorcizeze moartea, ca în Statele Unite, unde există o întreagă industrie pentru a înfrumuseţa moartea, care aproape că nu apare ca moarte. El a mers înainte în pofida semnelor suferinţei, ale morţii care se apropia, făcând să se înţeleagă că este o perioadă a vieţii.

Sursa: vedeţi aici http://www.catholica.ro/2011/04/28/omul-si-pontiful-care-a-fost-papa-ioan-paul-al-ii-lea/

Cuvântul sculptează!

30 Aprilie – Linguşitor

Diogene Cinicul, când a fost întrebat ce animal considera ca fiind cel mai dăunător a spus:

-«Dacă este vorba de animale care muşcă, cel mai rău este cârcotaşul. Însă dacă este vorba de animale domestice, atunci este linguşitorul, adulatorul. Păziţi-vă mai ales de acesta decât de celălalt.»

Cel care cârteşte este un hain, un ticălos, însă cel care linguşeşte, pe lângă faptul că este ticălos, este respingător şi provoacă greaţă.

Este bine să fii pus în gardă. Faţă de cel care dă cu tămâie trebuie să fii precaut. Partea proastă este că pe mulţi tămâia îi ameţeşte, iar în această beţie cu uşurinţă confundă realitatea cu ceea ce le place să audă.

Remediul este mereu acelaşi: sinceritate faţă de sine; a nu căuta mai multe aplauze decât cele din partea lui Dumnezeu şi a propriei conştiinţe.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Ajută la realizarea unui vis!

Numai dăruind vei dobândi! Despre ce este vorba?

O clipită!

Mă numesc Ciprian Vestemean, student teolog la master în anul II (Blaj) și sunt pe punctul de a da la tipar un material ce va prezenta interes atât pentru credincioșii de rând, ca o cateheză, cât și pentru seminariști ori preoți. Acesta va cuprinde informații foarte valoroase pentru suflet împărțite pe câteva capitole în care vorbesc despre Taina Sfintei Preoții, Sfânta Taină a Mărturisirii, voi realiza o mărturie personală despre Părintele Bernard Ștef Ștefan A.A., importanța lui în viața mea ca spiritual (duhovnic), și nu în ultimul rând, tema centrală a cărții și încercarea de a realiza un portret al spiritualului model, capitol în care vorbesc despre calitățile și obligațiile acestuia, despre ucenic, drepturile și obligațiile sale etc.

Pentru mai multe lămuriri de la autor: 0742 217 658 sau prin e-mail: cipriandeblaj@yahoo.com

Cei care pot dărui un ajutor, fie el cât de mic, oricât e binevenit (să ia legătura cu autorul!) și sigur vor fi răsplătiți pentru acesta! Data finală pentru aceasta fiind 10 mai a.c. Vă mulțumesc anticipat!

Ultima zi !!!

vineri, 29 aprilie 2011

Fericitul Ioan Paul al II-lea – o floare la fereastra cerului


“Luna mai, cea mai frumoasă lună a anului, închinată Maicii Domnului, începe anul acesta, 2011, cu o floare aleasă aşezată pe altarul Bisericii, şi anume noua floare înscrisă între celelalte flori cereşti, fericitul Ioan Paul al II-lea”, aminteşte PS Petru Gherghel, Episcop romano-catolic de Iaşi, într-un mesaj adresat credincioşilor Diecezei sale cu această ocazie, publicat pe Ercis.ro. Episcopul readuce în atenţie câteva elemente importante din viaţa marelui Pontif: “Născut într-o familie de credincioşi polonezi din Wadowice, purtat pe braţe de o mamă plină de iubire şi sensibilitate, Emilia, şi crescut în ambientul unei familii tradiţionale, sub protecţia unui tată grijuliu, Karol, precum odinioară într-o casă ca aceea din Nazaret, micuţul Karol creşte şi încet, încet se deschide ca o floare plăcută şi cuceritoare, ce şi-a înfipt rădăcinile chiar în luna mai, cea mai frumoasă şi fermecătoare”.

Preasfinţitul aminteşte şi încercările care au presărat drumul viitorului Pontif roman: “a fost asaltat de ororile războiului, dar nimic nu a fost în stare să îl oprească din dorinţa lui de a-l găsi pe Dumnezeu mai mult, de a ajunge la acele cunoştinţe despre misterul vieţii omului şi de a se oferi să răspândească lumina credinţei şi a iubirii la toţi oamenii. Pierderea timpurie a mamei l-a făcut să descopere o altă mamă, de care s-a legat cu toată fiinţa, mama tuturor creştinilor şi regina popoarelor. Locul gol lăsat de pierderea mamei din inima sa de copil a fost ocupat de Madona din Czestochowa… Micuţul Karol, marele Papă Ioan Paul al II-lea de mai târziu, a iubit luna naşterii sale pe pământ, a cinstit-o pe cea căreia i-a fost dedicat şi tot în aceeaşi lună i-a fost hărăzit ceasul să intre în ceata sfinţilor şi să fie aşezat, printr-un act oficial şi public, lângă tronul Domnului, ca una dintre cele mai frumoase flori”.

“Prima zi a lunii mai 2011 reprezintă pentru întreaga Biserică momentul confirmării sfinţeniei sale, împlinirea profeţiei Cardinalului Joseph Ratzinger, care făcea referinţă, în discursul său din ziua funeraliilor, la prezenţa venerabilului Pontif la fereastra cerului. Milioane de tineri, credincioşi, oameni de toate convingerile nu au contenit, în cei şase ani de la acea clipă, să privească cu ochii credinţei spre fereastra cerului, unde să îl întâlnească pe marele iubitor de Dumnezeu şi cinstitor al Maicii Preacurate. Acum suntem siguri că strigătul ce a răsunat în Piaţa Sfântul Petru, la acea oră de despărţire – ‘Subito santo!’ – a devenit realitate… O floare născută pe pământ s-a transferat în ceruri, făcând astfel coroană, împreună cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii, în jurul tronului lui Dumnezeu, pe care atât de mult l-a iubit şi l-a vestit”.

Ziua beatificării Pontifului polonez va coincide cu Ziua Tineretului din Dieceza de Iaşi, care se va celebra în acest an la Butea, un alt loc dedicat cinstirii Maicii Domnului. “Adunaţi la Butea, împreună cu Episcopul diecezan, cu ceilalţi preoţi şi asistenţii spirituali, şi în sintonie cu Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea, tinerii noştri au o fericită ocazie să îndrepte spre ceruri, susţinuţi de Preacurata Fecioară Maria şi de Sfântul Iosif, un prinos de recunoştinţă pentru viaţa şi mărturia sfântă a noului Fericit Papa Ioan Paul al II-lea, şi să cânte, cu toţi fraţii şi prietenii lor, un imn de preamărire şi cinstire a victoriei marelui lor prieten, Karol cel Mare şi Sfânt: preamărit să fie Dumnezeu în sfinţii săi şi de acum şi în Fericitul Ioan Paul al II-lea. Fericite Karol Wojtyla, Ioan Paul, mijloceşte pentru noi toţi şi mai ales pentru tinerii noştri, adunaţi la Butea, pentru toţi ceilalţi tineri din întreaga Dieceză de Iaşi ca şi din întreaga ţară, România, pe care ai numit-o ‘Grădina Maicii Domnului’”.

Sursa: Ercis.ro http://www.catholica.ro/2011/04/28/fericitul-ioan-paul-al-ii-lea-o-floare-la-fereastra-cerului

Citește și reflectează!

Citește o poveste despre o viață...

http://fabienne.guerrero.free.fr/temoignage_roumanie.htm


Cuvântul sculptează!

29 Aprilie – Confesiune

Un om s-a apropiat plângând de Confucius, filosof chinez mort în anul 479 înainte de Cristos, pentru a-i spune:

-«Maestre, toţi cei cărora le vorbesc despre defectele mele îmi spun că sunt nevrednic de a trăi şi-şi bat joc de mine.»

Înţeleptul Confucius îi spuse:

-«Este bine să-ţi cunoşti propriile tale limite. Însă, de asemenea este important să ştii cui să-i vorbeşti. Dacă este bine să ne confesăm celor care ne mustră pentru tâmpeniile noastre şi ne propun un plan pentru a ne îndrepta, este naiv să le mărturisim celor care nu ne iubesc.»

Să nu-ţi deschizi inima în faţa unui duşman, nici punga în prezenţa hoţilor.

A tăcea, a nu spune ceea ce se petrece cu noi şi ne îngrijorează este un lucru rău. A o spune oricui, poate să fie şi mai rău.

Logic ar fi să căutăm o persoană prudentă şi de încredere care să ne ajute şi să ne susţină pentru a înfrânge propriile erori.

Această persoană ne va da un sfat, însă nu va lupta în locul nostru. Fiecare dintre noi este cel care trebuie să trăiască ceea ce se recomandă. Nimeni nu poate să ne scoată castanele din foc. Ar fi foarte comod, dar nu este posibil.

Cel mai bun povăţuitor şi cel mai bun director spiritual va fi cel pe care îl vom putea admira nu doar pentru ceea ce spune, ci mai ales pentru ceea ce face.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

joi, 28 aprilie 2011

Cuvântul sculptează!

28 Aprilie – Desert variabil

La momentul desertului, un copil de cinci ani îi spune bunicii sale:

-«Bunico, halal felie de tort ţi-ai pus!»

-«Nu este pentru mine, Juanito» – răspunse bunica. «Eu nu vreau tort. Felia aceasta este pentru tine.»

-«Atât de mică!»

Cum se schimbă viziunea noastră despre lucruri în funcţie de cum ne afectează sau încetează de a ne afecta! Pentru aceasta, în chestiunile personale, este atât de greu să vezi în mod corect şi să fii imparţial.

Este foarte înţelept să ceri sfatul cuiva care le vede din afară.

Direcţiunea spirituală nu este doar un mijloc de sfinţire. Este, în primul rând, o dovadă de prudenţă şi de înţelepciune. Merită să profiţi de ea.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

miercuri, 27 aprilie 2011

Cuvântul sculptează!

27 Aprilie – Voci confuze

La sfârşitul predicii, un credincios se apropie de parohul său în sacristie şi îi spuse:

-«Părinte, am ascultat cuvintele sfinţiei voastre referitoare la caritate şi, în timp ce le ascultam, am auzit în sufletul meu glasul negreşit al Duhului Sfânt…»

Vrând preotul să afle ce-i şoptise a treia persoană a Preasfintei Treimi, credinciosul îi spuse:

-«M-a îndemnat să vă cer o mie de euro, de care am mare nevoie.»

Preotul aragonez, care mai fusese până la acel moment în multe alte parohii, surâse şi răspunse:

-«Cred că ai confundat vocile. Duhul Sfânt este Dumnezeu şi, ca atare, ştie toate lucrurile. Printre ele, ştie că eu nu am aceşti bani. Prin urmare nu ţi-a putut sugera să mi-i ceri.»

Suntem predispuşi la a confunda vocile şi a crede că este o sugestie a Duhului Sfânt ceea ce este rodul interesului, apetitului, gustului sau capriciului nostru. De aici reiese necesitatea şi utilitatea direcţiunii spirituale.

Oricât de sincer ai vrea să pari, nu este uşor să fii bun judecător în propria cauză.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

marți, 26 aprilie 2011

Cuvântul sculptează!

26 Aprilie – Eroare de destinatar

La o oră de cateheză pentru Prima Împărtăşanie, preotul îi întrebă pe micuţi câte lucruri sunt necesare pentru a face o spovadă bună. Unul dintre copii, de şapte-opt ani, răspunse foarte hotărât:

-«Cercetarea cugetului, căinţa, propunerea, mărturisirea păcatelor la „profesor” şi pocăinţa.»

Profesorului i se poate, chiar trebuie să i se spună multe lucruri, însă tocmai păcatele nu.

Şi ce păcate trebuie să spunem confesorului, nu profesorului? „Păcatele de moarte şi, de asemenea, păcatele veniale sau lesne iertătoare”, aşa cum spunea vechiul catehism.

Însă nu toate păcatele de moarte pe care le-am făcut, ci doar cele pe care ni le amintim că le-am făcut. Există oameni care se torturează pe sine temându-se că vor uita sau nu-şi vor aminti totul. E mult mai importantă atitudinea inimii, căinţa sinceră, decât amintirea. „Păcat uitat, păcat iertat”. Această tortură fără sens nu poate să fie pe plac Domnului.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează!

26 Aprilie – Eroare de destinatar

La o oră de cateheză pentru Prima Împărtăşanie, preotul îi întrebă pe micuţi câte lucruri sunt necesare pentru a face o spovadă bună. Unul dintre copii, de şapte-opt ani, răspunse foarte hotărât:

-«Cercetarea cugetului, căinţa, propunerea, mărturisirea păcatelor la „profesor” şi pocăinţa.»

Profesorului i se poate, chiar trebuie să i se spună multe lucruri, însă tocmai păcatele nu.

Şi ce păcate trebuie să spunem confesorului, nu profesorului? „Păcatele de moarte şi, de asemenea, păcatele veniale sau lesne iertătoare”, aşa cum spunea vechiul catehism.

Însă nu toate păcatele de moarte pe care le-am făcut, ci doar cele pe care ni le amintim că le-am făcut. Există oameni care se torturează pe sine temându-se că vor uita sau nu-şi vor aminti totul. E mult mai importantă atitudinea inimii, căinţa sinceră, decât amintirea. „Păcat uitat, păcat iertat”. Această tortură fără sens nu poate să fie pe plac Domnului.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

luni, 25 aprilie 2011

  • In capela Scala Santa (Sfânta Scara), amplasata lânga basilica San Giovanni in Laterano din Roma, se pastreaza 28 trepte de marmora (acoperite in prezent cu lemn) aduse de imparateasa Elena (mama imparatului Constantin cel Mare) in sec.4 de la Ierusalim. Acestea ar fi scarile urcate de Isus in fortareata Antonina, spre a fi judecat de procuratorul roman Pilat din Pont.
  • In foarte multe biserici ale lumii se pastreaza fragmente din crucea lui Isus. Crucea ar fi fost redescoperita de Elena, in timpul unei calatorii de pelerinaj la locurile sfinte din Palestina. Fragmente din cruce se pastreaza in Biserica Crucii din Ierusalim si in basilica Santa Croce in Gerusalemme din Roma.
  • Tablita cu inscriptia-acronim INRI (Iesus Nazarenus Rex Iudaerorum = Isus Nazarineanul Regele Iudeilor) s-ar gasi in basilica Santa Croce in Gerusalemme din Roma. Tablita ar fi fost gasita si adusa tot de catre imparateasa Elena.
  • In capela San Zeno a basilicii Santa Prasseda din Roma se pastreaza un fragment din stâlpul de care Isus ar fi fost legat si biciuit in curtea fortaretei Antonina din Ierusalim.
  • Lancea (fara vârf) cu care i s-a strapuns pieptul s-ar afla in pastrare in Domul San Pietro (Vatican), fragmente de lance la Ierusalim si la Istambul.
  • In relicvarele multor biserici din lume (Arras, Bamberg, Carpentras, Colle, Escorial-Madrid, Florenta, Köln, Cracovia, Lagny, Laon, Milano, Monza, Paris, Roma, Spoletto, Torcello, Toul, Trier, Troyes, Venetia) se pastreaza presupuse resturi din cuiele cu care Isus a fost fixat pe cruce.
  • Cununa de spini s-ar afla in relicvarul bisericii Sainte Chapelle din Paris. Regele Ludovic IX cel Sfânt (1214-1270) a obtinut-o pe la mijlocul sec.13 de la varul sau Balduin II de Courtenay, imparat de Bizant. In Domul din Aachen, la Paris si Istambul sunt expuse, deasemenea, alte presupuse fragmente din cununa. Doi spini s-ar afla in Biserica Crucii din Ierusalim.
  • Vestmântul (tunica) lui Isus s-ar gasi din anul 1107 in Domul din Trier. Vestmântul ar fi fost tras la sorti dupa crucificare de catre soldati romani.
  • Multe biserici din Europa sunt convinse ca se afla in posesia unor fragmente ale buretelui cu care i s-ar fi înmuiat buzele lui Isus in timpul rastignirii (biserici din Franta, San Giovanni in Laterano Roma, Santa Maria Maggiore Roma, Santa Maria Trastevere Roma, Domul din Aachen s.a.).
  • Naframa lui Veronica (cu amprenta chipului lui Isus in timpul purtarii crucii pe Via Dolorosa) se gaseste la manastirea din Manopello (30 km vest de Pescara, Italia).
  • Resturi de lemn din masa la care a avut loc Cina cea de Taina in Ierusalim se gasesc in basilica San Giovanni in Laterano din Roma.
  • Doua muzee sustin ca se afla in posesia autenticului Graal (cupa folosita de Isus la Cina cea de Taina, respectiv cupa in care s-ar fi strâns sânge din corpul lui Isus in timpul crucificarii): Muzeul Metropolitan New York si Domul din Valencia (Spania).
  • Cinci scânduri din leaganul lui Isus din Betlehem se pastreaza in basilica Santa Maria Maggiore din Roma.
  • Scutecele lui Isus se gasesc intr-un relicviar de aur in Domul din Aachen (Germania).

Maria

  • In Catedrala din Chartres (Franta) se pastreaza din anul 876 o tunica ce se zice ca ar fi apartinut Sf.Maria. Tot aici s-ar gasi medalionul pe care Maria l-ar fi purtat la gât in ziua nasterii lui Isus.
  • Camasa purtata de Maria la nasterea lui Isus este pastrata in Domul din Aachen (Germania).

Ioan Botezatorul

  • Tot in Domul din Aachen (Germania) este conservata pânza pe care s-ar fi aflat capul lui Ioan Botezatorul dupa decapitare in cetatea Machaerus (Iordania).

Maria Magdalena

  • Osemintele Mariei Magdalena s-ar gasi la manastirea franceza Vezelay (200 km sud-est de Paris).

Cei Trei Crai de la Rasarit

  • Unele legende relateaza despre redescoperirea osemintelor celor Trei Crai de la Rasarit si stramutarea lor de catre imparateasa Elena la Constantinopol in biserica Hagia Sofia. La rugamintea episcopului Eustorgio (343-355), relicvele au fost duse la Milano. La data de 23.07.1164 au fost transportate de catre imparatul Barbarossa (Friedrich I, 1125-1190) la Köln, de unde au fost retrocedate bisericii San Eustorgio din Milano, in anul 1904. Este dovedit insa faptul ca este vorba de osemintele a 3 copii, nu ale celor Trei Crai de la Rasarit.

Apostolul Andrei

  • In anul 356 trupul lui Andrei ar fi fost dus de la Patras la Constantinopol, iar in anul 1208 de la Constantinopol la Amalfi (Italia). Capul, initial ramas la Patras, ar fi fost pastrat la Roma, intre anii 1450-1462, de teama Turcilor. In anul 1964 a fost redat bisericii din Patras (Grecia).

Apostolul Petru

  • Presupusul craniu al apostolului Petru este pastrat in basilica San Giovanni in Laterano din Roma.
  • In basilica San Pietro in Vincoli din Roma se pastreaza in tabernacolul de sub altar presupusele lanturi cu care Petru ar fi fost legat in inchisoarea din Ierusalim si lanturile din Carcera Mamertinica din Roma. Lanturile din Ierusalim ar fi fost aduse la Roma de catre Eudoxia, fiica imparatului roman Theodosius (379-395), sotia co-împaratului Valentianus II (383-392), cu ocazia unui pelerinaj la Ierusalim. Lanturile din Carcera Mamertinica ar fi fost descoperite la inceputul sec. 2 de catre temnicerul roman Quirinus de Neuss.

Apostolul Iacob cel Batrân

  • La ocuparea Palestinei in anul 614 de catre Persi, osemintele lui Iacob cel Batrân ar fi fost luate si duse, spre a fi salvate, fie la manastirea Santa Ecaterina, fie la manastirea Raithiu (ambele in peninsula Sinai-Egipt), fie la manastirea Menas din Alexandria (Egipt). De aici, conform legendei, osemintele ar fi fost duse in Spania. Mormântul sau ar fi fost descoperit in jurul anilor 820-830 la Santiago de Compostela. In sec.11, dupa o serie de viziuni sub forma de stele ale unor copii de pastori in timpul noptii pe o pasune, a fost construita pe acel loc renumita basilica de pelerinaj. Relicvele apostolului Iacob cel Batrân s-ar afla, impreuna cu osemintele sfintilor Athanasie si Theodosius, intr-un tabernacol din cripta acelei basilici.

Apostolul Bartolomeu-Natanael

  • Ramasitele sale pamântesti ar fi ajuns in cursul timpului in Arabia, apoi in Mesopotamia, pe insula Lipari (lânga Sicilia-Italia), la Benevent (50 km nord-est de Napoli-Italia) si, in sfârsit, in anul 983 la Roma (la interventia imparatului Otto I), unde se odihnesc in prezent in basilica San Bartolomeu de pe Isola Tiberiana. In anul 1238, un fragment din craniu a fost dus la Frankfurt (Germania) si depus in relicvarul domului ce-i poarta numele.

Apostolul Toma

  • Relicvele apostolului Toma s-ar gasi in vechiul oras Edessa (azi: Urga - Turcia). Degetul cu care ar fi atins ranile lui Isus s-ar gasi in Biserica Crucii din Ierusalim.

Apostolul Matias

  • Legendele afirma ca osemintele apostolului Matias ar fi fost duse de catre imparateasa Elena in sec.4 la Trier (Germania). Un document din sec.12 afirma ca, cu ocazia unor lucrari de restaurare a bisericii San Eucharius din Trier, ar fi fost redescoperite aceste oseminte. In prezent, mormântul cu presupusele resturi pamântesti ale lui Matias se gaseste in alta biserica din Trier (basilica San Matias).

Apostolul Pavel

  • Presupusul craniu al apostolului Pavel este pastrat in basilica San Giovanni in Laterano din Roma (impreuna cu craniul lui Petru).
Sursa: http://www.ducu.de/rel14.htm

Cuvântul sculptează!

25 Aprilie – Bucurie în Cer

Un preot renumit avea faima de a putea converti chiar şi pe cel mai recalcitrant om, motiv pentru care foarte adesea era solicitat în celulele celor condamnaţi la moarte. Odată, după ce a dat Sfânta Împărtăşanie unuia dintre deţinuţi, acestuia i-au venit remuşcările de conştiinţă motiv pentru care îi spuse preotului:

-«Părinte, nu pare drept ca eu să mă salvez acum, după ce mi-am petrecut toată viaţa comiţând atâtea crime oribile. Ce vor spune cei cărora le-am luat viaţa, sau cei de la care am furat sau le-am făcut rău, când mă vor vedea intrând pe poarta cerului?»

Confesorul, Romano Merigni, răspunse liniştitor:

-«Nu-ţi fă griji, fiule! Aminteşte-ţi că peste o oră ţi se va tăia capul şi, în felul acesta, nu te va mai putea recunoaşte nimeni.»

Isus ne spune: „Mai mare bucurie va fi în Cer pentru un păcătos care se converteşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de convertire” (Luca 15,7).

Iubirea ne face să ne bucurăm pentru binelui celui pe care-l iubim. Iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi şi iubirea celor care sunt cu El, îi face să se bucure pentru căinţa şi întoarcerea noastră pe calea cea bună.

Este încurajator faptul de a ne gândi la bucuria pe care o provocăm în Cer de fiecare dată când ne căim şi ne spovedim: „Mare bucurie este printre îngerii lui Dumnezeu pentru un păcătos care se converteşte” (Luca 15,10).

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Ajută la realizarea unui vis!

Numai dăruind vei dobândi! Despre ce este vorba?

O clipită!

Mă numesc Ciprian Vestemean, student teolog la master în anul II (Blaj) și sunt pe punctul de a da la tipar un material ce va prezenta interes atât pentru credincioșii de rând, ca o cateheză, cât și pentru seminariști ori preoți. Acesta va cuprinde informații foarte valoroase pentru suflet împărțite pe câteva capitole în care vorbesc despre Taina Sfintei Preoții, Sfânta Taină a Mărturisirii, voi realiza o mărturie personală despre Părintele Bernard Ștef Ștefan A.A., importanța lui în viața mea ca spiritual (duhovnic), și nu în ultimul rând, tema centrală a cărții și încercarea de a realiza un portret al spiritualului model, capitol în care vorbesc despre calitățile și obligațiile acestuia, despre ucenic, drepturile și obligațiile sale etc.

Pentru mai multe lămuriri de la autor: 0742 217 658 sau prin e-mail: cipriandeblaj@yahoo.com

Cei care pot dărui un ajutor, fie el cât de mic, oricât e binevenit (să ia legătura cu autorul!) și sigur vor fi răsplătiți pentru acesta! Data finală pentru aceasta fiind 10 mai a.c. Vă mulțumesc anticipat!

Ultima săptămână !!!

duminică, 24 aprilie 2011

Instituirea Sfintei Liturghii

Autor: Catholic.com
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: Catholic.com

Ultima cina, prima Liturghie

Ultima cină, prima Liturghie

Mulţi dintre cei care nu sunt catolici [1] nu înţeleg pur şi simplu Sfânta Liturghie. Liderul postului evanghelist de televiziune, Jimmy Swaggart, scrie: “Biserica Catolică afirmă că Sfânta Liturghie este sacrificiul expiatoriu prin care Fiul lui Dumnezeu se jertfeşte din nou, în prezent, pe cruce” (Swaggart, Catholicism and Christianity). Iar Loraine Boettner, decanul fundamentaliştilor anticatolici, spunea că Sfânta Liturghie nu e decât “un talmeş-balmeş de superstiţii medievale”.

Conciliul Vatican II precizează clar şi succint poziţia catolică: “La Cina cea de Taină, în noaptea în care a fost vândut, Mântuitorul nostru a instituit jertfa euharistică a Trupului şi Sângelui Său pentru a perpetua de-a lungul veacurilor jertfa crucii până la a doua Sa venire şi pentru a încredinţa astfel Miresei Sale preaiubite, Biserica, memorialul morţii şi al învierii Sale: sacrament al pietăţii, semn al unităţii, legătură a carităţii, ospăţ pascal în care îl primim pe Cristos, sufletul este copleşit de har şi ne este dată chezăşia gloriei viitoare” (Sacrosanctum Concilium 47).

Chiar şi un catolic semi-informat poate îndruma corect pe cel interesat către cuvintele lui Isus din ultima noapte petrecută cu discipolii. Întorcându-ne la textul biblic, citim: “Şi, luând pâinea, a mulţumit, a frânt-o şi le-a dat-o, spunând: ‘Acesta este trupul meu dăruit pentru voi. Faceţi aceasta în amintirea mea’” (Luca 22,19). Iată şi textul grecesc şi în paralel, pasajele similare din Evanghelii (Matei 26,26; Marcu 14,22): Touto estin to soma mou. Cuvintele Sfântului Paul sunt uşor diferite: Touto mou estin to soma (1 Corinteni 11,24). Toţi autorii au tradus cu “Acesta este Trupul Meu”. Verbul estin echivalează în limba română cu “este” şi poate însemna “este cu adevărat” sau “este în mod figurat”. Dar semnificaţia obişnuită a verbului estin este prima dintre acestea (adică “este cu adevărat”) – tot aşa cum în limba română verbul “a fi ” este luat în sens literal (sens propriu).

Fundamentaliştii susţin că atunci când Cristos spune “Acesta este Trupul Meu”, El ar fi vorbit în mod figurat. Dar această interpretare se exclude de la sine prin ceea ce spune Sf. Paul despre Euharistie în 1 Corinteni 11,23-29 şi prin tot ceea ce relatează Sfântul evanghelist Ioan în capitolul 6, când Isus promite Eucharistia. Cuvântul grecesc pentru “trup” în Ioan 6,54 este sarx, care înseamnă carne fizică iar cuvântul pentru “mănâncă” (trogon) se traduce prin “a roade” sau “a mesteca”, ori aceasta nu este cu siguranţă o metaforă.

Nu e vorba de o “prezenţă figurativă”

Semnificaţia literală a cuvintelor Lui Isus nu poate fi evitată decât dacă distorsionăm textul şi respingem cu bună ştiinţă ceea ce s-a înţeles dintotdeauna şi pretutindeni, începând chiar din primele secole ale creştinismului. Scrierile Sfântului Paul şi ale Sfântului Ioan reflectă credinţa în Prezenţa Reală a lui Isus. Nu există nici un motiv pentru a sugera altceva decât ceea ce spun textele şi nici un comentator nu a încercat s-o facă până în Evul Mediu timpuriu. Cristos nu a instituit în Euharistie o Prezenţă Figurativă (metaforică). Unii fundamentalişti susţin că s-a folosit cuvântul “este” fiindcă în aramaică (limba pe care o vorbea Isus) nu exista un cuvânt care să semnifice “reprezintă”, dar argumentul lor nici măcar nu corespunde realităţii, fiindcă, aşa cum arăta Cardinalul Nicholas Wiseman cu un secol în urmă, limba aramaică are vreo trei duzini de cuvinte care au înţelesul de “a reprezenta”.

Poziţia catolică

Învăţătura Bisericii arată că Sfânta Liturghie este re-prezentarea (adică “prezentarea din nou”) a sacrificiului de pe Calvar, lucru care în mod invariabil este greşit înţeles de anticatolici. Biserica Catolica nu învaţă că Sfânta Liturghie este răstignirea din nou a lui Cristos, iar El nu suferă şi nu moare iarăşi în timpul Sfintei Liturghii. Şi totuşi, ceea ce se petrece aici este mult mai mult decât o slujbă de comemorare sau amintire. John A. O’Brien scria următoarele în The Faith of Millions: “Numai modul în care este oferit sacrificiul diferă: pe cruce, Cristos şi-a vărsat cu adevărat sângele şi a fost ucis; în Sfânta Liturghie nu se varsă sânge şi nu există moarte fizică; dar consacrarea separată a pâinii şi a vinului simbolizează separarea Trupului şi Sângelui lui Cristos şi astfel simbolizează moartea Sa pe cruce. Sfânta Liturghie este reînnoirea şi perpetuarea jertfei de pe cruce în sensul că aici Isus este din nou oferit lui Dumnezeu… şi astfel se comemorează jertfa de pe cruce, reeditând-o simbolic şi mistic şi dăruind roadele morţii lui Cristos pe cruce sufletelor oamenilor. Întreaga eficacitate a Sfintei Liturghii rezultă astfel din sacrificiul de pe Calvar”. (306)

“Odată pentru totdeauna”

Biserica Catolică afirmă în mod expres că Isus nu moare din nou – moartea Sa a fost odată pentru totdeauna. Cu totul altceva ar fi dacă Biserica ar afirma că El moare iarăşi şi iarăşi, dar Biserica în mod categoric nu afirmă acest lucru. Prin mijlocirea Sa în cer şi prin Sfânta Liturghie, Isus continuă să se ofere pe El Însuşi ca jertfă vie Tatălui Său şi înfăptuieşte aceasta prin ceea ce Biserica numeşte clar “jertfa nesângeroasă” – jertfa care nu implică o nouă răstignire.

Limbajul aparenţelor

Dar Loraine Boettner ridică o nouă obiecţie. În capitolul 8 din lucrarea sa Roman Catholicism, când argumentează că ospăţul Euharistic instituit de Cristos era pur simbolic, el prezintă un citat în mod intenţionat şi inteligent trunchiat. Iată ce scrie: “Chiar şi Paul scrie că pâinea rămâne pâine: ‘Astfel, cine mănâncă pâinea şi bea potirul Domnului în mod nevrednic (….) De aceea, omul să se cerceteze şi astfel să mănânce din pâine şi să bea din potir” (1 Corinteni 11,27-28).” Fragmentul din versetul 27 care a fost omis este însă crucial. Iată ce anume a omis autorul: “Astfel, cine mănâncă pâinea şi bea potirul Domnului în mod nevrednic, va fi vinovat faţă de Trupul şi Sângele Domnului“. De ce a omis Boettner aceasta? Fiindcă a fi vinovat faţă de trupul şi sângele cuiva înseamnă a comite o crimă împotriva trupului şi sângelui acelei persoane, nu împotriva unor lucruri care doar simbolizează trupul şi sângele persoanei în cauză. Cuvintele care au fost intenţionat omise arătau tocmai că era vorba de pâinea şi vinul care devin însuşi Cristos.

Profanarea Euharistiei era atât de gravă, încât se făcea cu riscul vieţii. În următoarele două versete (29-30), Sf. Paul continuă: “Căci cine mănâncă şi bea nesocotind trupul, îşi mănâncă şi bea propria condamnare. De aceea sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit.” Fragmentul pe care l-a omis Boettner arată că atunci când Sf. Paul foloseşte cuvântul “pâine”, el face apel la limbajul aparenţelor, adică la ceea ce se numeşte “limbajul fenomenologic”. Acesta este o modalitate de exprimare în care un lucru este descris în raport cu forma în care apare şi nu după natura sa fundamentală. Când spunem, de exemplu, “soarele răsare,” folosim un astfel de limbaj fenomenologic. Din punctul nostru de vedere, pare că soarele este cel care răsare, deşi ştim foarte bine că de fapt ceea ce vedem se datorează rotaţiei pământului.

Sfânta Scriptură foloseşte în mod curent limbajul fenomenologic – ca de exemplu atunci când îi descrie pe îngerii care apar în formă umană drept “bărbaţi” (Geneză 19,1-11; Luca 24,4-7,23; Fapte 1,10-11). Întrucât Eucharistia apare într-adevăr ca pâine şi vin, catolicii din vremea Sf. Paul se refereau la elementele consacrate folosind limbajul fenomenologic, dar ştiau că aceasta nu este decât o descriere după aparenţe şi că de fapt cel care este cu adevărat prezent acolo e Isus. În Euharistie, noi nu îl comemorăm în mod simbolic pe Isus, ci ne facem părtaşi cu adevărat de Trupul şi Sângele Lui, aşa cum afirmă Sf. Paul: “Potirul binecuvântării pe care îl binecuvântăm nu este oare împărtăşire cu Sângele lui Cristos? Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtăşire cu Trupul lui Cristos? ” (1 Corinteni 10,16).

După rânduiala lui Melchisedec

Vechiul Testament afirmă că Cristos va oferi un sacrificiu adevărat Lui Dumnezeu, folosindu-se de elementele pâinii şi vinului. În Geneză 14,18, Melchisedec, regele Salemului (adică al Ierusalimului) şi preot, oferea sacrificiul sub forma pâinii şi vinului. Psalmul 109/110 spune că Isus va fi “preot în veci, după rânduiala lui Melchisedec” adică oferind sacrificiul prin pâine şi vin. Aceasta înseamnă că trebuie alt sacrificiu decât acela de pe Calvar, fiindcă pe Calvar sacrificiul nu a fost sub formă de pâine şi vin. Sfânta Liturghie este aceea care împlineşte profeţia.

Mai mult, “după rânduiala lui Melchisedec” înseamnă “în modul lui Melchisedec”. Singurul “mod” atribuit lui Melchisedec era folosirea pâinii şi vinului. Un preot sacrifică ceea ce este oferit – aceasta este sarcina principală a unui preot în toate culturile, întotdeauna şi pretutindeni – astfel încât pâinea şi vinul trebuie să fi fost ceea ce a sacrificat Melchisedec. Fundamentaliştii mai afirmă uneori că Isus a urmat exemplul lui Melchisedec la Cina cea de Taină, dar că este vorba de un ritual care nu mai trebuia continuat. În felul acesta îşi subminează singuri argumentele împotriva Sfintei Liturghii fiindcă afirmând acest lucru, arată că Cina cea de Taină a fost cu adevărat sacrificială. Ei trec apoi cu vederea, cu bună ştiinţă, tocmai ce spune Isus: “Faceţi aceasta în amintirea mea” (Luca 22,19). Şi în mod cert Isus nu vorbea despre un lucru care să se întâmple o singură dată, atunci.

“Faceţi aceasta în amintirea Mea” se poate traduce şi ca “oferiţi aceasta ca sacrificiul Meu memorial”. Termenul grecesc pentru “amintire” este anamnesis şi ori de câte ori apare în Biblia protestantă (atât în Noul Testament cât şi în Vechiul Testament în limba greacă), apare într-un context sacrificial. De exemplu, în versiunea grecească de la Numeri 10,10 găsim: “În ziua voastră de bucurie, la sărbătorile voastre şi la lunile noi ale voastre, să trâmbiţaţi din trâmbiţe la arderile de tot ale voastre şi la jertfele voastre de împăcare şi prin aceasta veţi fi pomeniţi [anamnesis] înaintea Dumnezeului vostru. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.” Aşadar, Eucharistia este o amintire, o rememorare, un memorial pe care îl oferim lui Dumnezeu ca să invocăm meritele lui Isus pe cruce.

Fundamentaliştii nu cred în vechimea aspectelor sacrificiale ale Sfintei Liturghii, chiar dacă afirmă că Sfânta Liturghie, sub forma unui ospăţ Euharistic pur şi simplu comemorativ îşi are originea în Cina cea de Taină. Mulţi susţin că Sfânta Liturghie nu a avut un caracter de sacrificiu până în Evul Mediu şi pretind că Papa Inocenţiu al III-lea a fost cel care răspândit doctrina. El însă nu a făcut altceva decât să insiste asupra doctrinei care data de la începuturile creştinismului, dar fusese pusă la îndoială în mod public în vremea lui. Papa Inocenţiu a formulat mai precis, dar nu a inventat noţiunea că Sfânta Liturghie este un sacrificiu. Jimmy Swaggart merge şi mai în spate în timp decât alţi fundamentalişti, pretinzând ca “ideea de sacrificiu a început să prindă formă prin secolul al treilea”. Alţii susţin că Ciprian din Cartagina, care a murit în 258, a fost primul care a emis ideea de sacrificiu.

Dar Irineu, care scrie Adversus Haereses în secolul al II-lea îl precede pe Ciprian, care a scris despre natura sacrificială a Sfintei Liturghii, iar Irineu la rândul lui a fost precedat de Clement din Roma care scria, în primul secol, despre “cei din episcopat care, în mod nevinovat şi sfânt ofereau sacrificii” (Scrisoare către Corinteni 44,1). Mai mult, scrierile lui Clement au fost precedate de Didache (un manual liturgic sirian scris aproximativ în 70dC), care afirma: “În ziua Domnului [...] adunaţi-vă împreună, frângeţi pâinea şi oferiţi Eucharistia, după ce v-aţi mărturisit greşelile, astfel încât sacrificiul vostru să poată fi pur. Să nu permiteţi ca vreunul dintre cei care au vreo pricină cu vecinul să vi se alăture până ce nu s-a împăcat, altfel sacrificiul vostru e pângărit. Fiindcă aşa a spus Domnul: ‘În orice loc şi în orice timp să îmi aduceţi Mie jertfă curată. Căci eu sunt un Împărat mare, spune Domnul, şi mare este Numele Meu între neamuri” [cf. Maleahi 1:11]” (14,1-3). Mai aproape de atât nu se poate merge, fiindcă atât Clement, cât şi autorul manualului Didache, au scris în vremea Noului Testament. Şi la urma urmei, cel puţin un apostol – Ioan – era încă în viaţă.

O lectură greşită

Fundamentaliştii atacă în special doctrina conform căreia sacrificiul de pe Calvar se continuă într-o anumită formă de-a lungul secolelor prin Sfânta Liturghie. Ei spun că, pe de o parte, Biserica Catolică afirmă că sacrificiul de pe Calvar este “perpetuat”, ceea ce înseamnă că se repetă mereu şi mereu acelaşi act al uciderii sângeroase – ceea ce contravine ideii de “odată pentru totdeauna” – iar pe de altă parte ceea ce catolicii numesc “sacrificiu” nu pare să aibă nici o legătură cu sacrificiile biblice, fiindcă nu arată la fel: la urma urmei nu se văd pete de sânge pe altarele catolice.

“Trebuie, desigur, să ne opunem categoric privitor la pretinsul sacrificiu”, spune Boettner. “De fapt nu îl putem privi altfel decât ca o înşelătorie, ca pe o bătaie de joc, un lucru de neîngăduit în faţa Lui Dumnezeu. Aşa-zisul sacrificiu al Liturghiei nu e categoric identic cu acela de pe Calvar, indiferent ce ar spune preoţii. În Liturghie nu este Cristos adevărat, nici suferinţă adevărată, nici sânge adevărat. Iar un sacrificiu nesângeros e ineficient. Cel care a scris către Evrei spune: ‘fără vărsare de sânge nu există iertare’ (9,22); iar Sf. Ioan scrie: ‘Sângele lui Isus, Fiul Său, ne curăţă de orice păcat’ (1 Ioan 1,7). Din moment ce nu există sânge în Liturghie, aceasta pur şi simplu nu poate fi un sacrificiu pentru păcat” (174).

Boettner citeşte însă greşit capitolul 9 din Scrisoarea către Evrei, care începe cu examinarea Vechii Alianţe. Despre Moise se spune că a luat sângele viţeilor şi al ţapilor pe care l-a folosit ca să purifice tabernacolul (Evrei 9,19-21; a se vedea Ieşirea 24,6-8 pentru originea ritualului). Sub Legea Veche erau necesare sacrificii repetate de sânge pentru iertarea păcatelor. În creştinism, sângele (lui Cristos) este vărsat o singură dată, dar este în mod continuu oferit Tatălui. “Dar cum se poate întâmpla aceasta?”, întreabă fundamentaliştii. Ca să înţeleagă, ar trebui ţină cont că “Isus Cristos – cel de ieri şi de astăzi – este acelaşi în vecii vecilor” (Evrei 13,8). Ceea ce a făcut Isus în trecut este prezent în faţa Lui Dumnezeu chiar în această clipă şi întotdeauna, iar Dumnezeu face sacrificiul de pe Calvar să fie prezent pentru noi în Sfânta Liturghie. “Căci ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din potirul acesta, vestiţi moartea Domnului până când va veni” (1 Corinteni 11,26).

Isus nu se oferă pe Sine însuşi lui Dumnezeu ca sacrificiu sângeros şi murind la Sfânta Liturghie, ci aşa cum ne oferim noi înşine, ca “jertfă vie” (Romani 12:1). Aşa cum precizează pasajul, oferirea sacrificiilor nu cere moartea sau vărsarea sângelui. Dacă ar fi aşa, nu ne-am putea oferi noi înşine ca jertfe vii Lui Dumnezeu. Isus, vărsându-şi sângele odată pentru totdeauna pe cruce, se oferă acum El însuşi lui Dumnezeu într-un mod continuu, nesângeros, ca jertfă sfântă şi vie pentru noi toţi.

[1] Nota editorului: sau ortodocşi, ar trebui completat; articolul este scris într-un context catolici vs protestanţi.

Sursa: http://lumea.catholica.ro/2011/03/instituirea-sfintei-liturghii

Cuvântul sculptează!

24 Aprilie – Motiv convingător

-«Cum se explică, Remedios, că este atât de mult praf pe scaunul acesta?»

-«E normal, doamnă. De zece zile nu s-a mai aşezat nimeni pe el.»

Este adevărat că praful de pe scaun, dacă nu se curăţă, se adună. Cu cât se întârzie mai mult în curăţarea lui, cu atât se va aduna mai mult praf. Însă nu e cazul să-l cureţe sau să-l ia cu sine cine se aşează pe scaun.

Peste suflet, de asemenea, se aşează praful drumului şi trebuie să fie curăţat în mod frecvent. Mijlocul pe care Dumnezeu ni l-a dăruit pentru a-l curăţa se numeşte sfânta spovadă. Oare nu procedez şi eu asemenea menajerei cu scaunul? Cu ce frecvenţă mă folosesc de spovadă?

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

APOSTOLICAM ACTUOSITATEM V

Capitolul V: ORDONAREA ACTIVITĂŢII DE APOSTOLAT

23 - Apostolatul laicilor, individual sau colectiv, trebuie să fie inserat în mod corect în apostolatul întregii Biserici. Mai mult: legătura cu aceia pe care Duhul Sfânt i-a pus să conducă Biserica lui Dumnezeu (cf. Fapte 20, 28) este un element esenţial al apostolatului creştin. Nu este mai puţin necesară cooperarea între diverse iniţiative de apostolat, care trebuie organizată corespunzător de către Ierarhie.
Pentru a promova spiritul unităţii astfel încât să strălucească în întreg apostolatul Bisericii dragostea frăţească, să fie atinse scopurile comune şi să se evite rivalităţi dăunătoare, este absolut necesar să existe o apreciere reciprocă a tuturor formelor de apostolat în Biserică şi o coordonare corespunzătoare, respectându-se natura fiecăreia.
Acest lucru este în mod deosebit valabil atunci când o anumită activitate în Biserică cere armonia şi cooperarea apostolică dintre clerul regular şi diecezan, călugări şi laici.

24 - (Relaţiile cu Ierarhia) Este datoria Ierarhiei să favorizeze apostolatul laicilor, să-i ofere principii şi ajutoare spirituale, să orienteze exercitarea lui spre binele comun al Bisericii şi să vegheze la păstrarea doctrinei şi ordinii.
Desigur, apostolatul laicilor admite diferite tipuri de raporturi cu Ierarhia, în funcţie de diversele lui forme şi obiective.
Există în Biserică multe iniţiative apostolice care îşi au originea într-o alegere liberă din partea laicilor şi sunt conduse de judecata lor prudentă. Prin astfel de iniţiative, în anumite împrejurări misiunea Bisericii poate fi mai bine îndeplinită şi de aceea nu arareori ele sunt lăudate şi recomandate de Ierarhie. Dar nici o iniţiativă să nu-şi aroge numele de catolică fără consimţământul autorităţii bisericeşti legitime.
Anumite forme de apostolat al laicilor sunt recunoscute explicit de Ierarhie, în diferite feluri.
După necesităţile binelui comun al Bisericii, autoritatea bisericească poate alege şi promova în mod deosebit anumite asociaţii şi iniţiative apostolice care au un scop nemijlocit spiritual şi îşi poate asuma o răspundere specială faţă de ele. Astfel Ierarhia, orânduind în diverse moduri apostolatul în funcţie de împrejurări, leagă mai strâns anumite forme ale lui de propria sa misiune apostolică, păstrând totuşi natura proprie a fiecăreia şi deosebirea dintre ele şi fără a le răpi laicilor libertatea de acţiune necesară. Acest act al Ierarhiei se numeşte, în diferite documente bisericeşti, mandat.
În sfârşit, Ierarhia încredinţează laicilor anumite îndatoriri care se află într-o legătură mai strânsă cu îndatoririle Păstorilor: de pildă în expunerea învăţăturii creştine, în anumite acte liturgice, în grija pentru suflete. În virtutea acestei misiuni, laicii sunt total supuşi conducerii superioare bisericeşti cât priveşte exercitarea acestor funcţii.
Faţă de operele şi instituţiile din sfera temporală, rolul Ierarhiei bisericeşti este de a afirma şi a interpreta în mod autentic principiile morale ce trebuie urmate în acest domeniu; ea are, de asemenea, dreptul să se pronunţe, în urma unei analize atente şi a consultării unor persoane de specialitate, asupra conformităţii unor astfel de opere şi instituţii cu principiile morale şi să stabilească ce este necesar pentru păstrarea şi promovarea bunurilor de ordin supranatural.

25 - Episcopii, parohii şi ceilalţi preoţi regulari şi diecezani să nu uite că dreptul şi îndatorirea de a exercita apostolatul sunt comune tuturor credincioşilor, fie clerici, fie laici şi că laicii îşi au rolul propriu în edificarea Bisericii. De aceea să lucreze frăţeşte cu laicii în Biserică şi pentru Biserică şi să aibă o grijă deosebită să-i sprijine pe laici în operele lor apostolice.
Să fie aleşi cu grijă preoţi capabili şi bine pregătiţi pentru a susţine diversele forme de apostolat al laicilor. Cei care se dedică acestei slujiri în virtutea misiunii primite din partea Ierarhiei reprezintă Ierarhia în acţiunea ei pastorală; fiind pururi ataşaţi cu fidelitate spiritului şi învăţăturii Bisericii, ei trebuie să favorizeze relaţii corespunzătoare între laici şi Ierarhie; trebuie să lucreze cu dăruire pentru alimentarea vieţii spirituale şi a simţului apostolic al asociaţiilor catolice care le sunt încredinţate; să le asiste în activitatea apostolică prin sfat înţelept şi să le favorizeze iniţiativele; stabilind un dialog continuu cu laicii, să cerceteze cu atenţie care sunt formele care pot face mai rodnică acţiunea apostolică; să dezvolte spiritul de unitate atât înlăuntrul asociaţiei respective cât şi între ea şi celelalte.
În sfârşit, călugării şi călugăriţele să preţuiască activitatea apostolică a laicilor şi, după spiritul şi normele institutelor lor, să se dedice cu bucurie sprijinirii ei; să se străduiască să susţină, să ajute şi să completeze lucrarea preotului.

26 - (Mijloace de colaborare)
În dieceze să existe, pe cât posibil, consilii care să suţină lucrarea apostolică a Bisericii atât în domeniul evanghelizării şi al sfinţirii cât şi în cel caritativ, social şi în altele printr-o colaborare corespunzătoare între clerici, călugări şi laici. Aceste consilii vor putea sluji la coordonarea dintre diferitele asociaţii şi iniţiative ale laicilor, respectând natura proprie şi autonomia fiecăreia.
Astfel de consilii să existe, dacă e posibil, şi la nivel parohial sau interparohial, interdiecezan precum şi la nivel naţional şi internaţional.
Mai mult, să fie constituit pe lângă Sfântul Scaun un secretariat special în slujba şi pentru promovarea apostolatului laicilor, ca un centru înzestrat cu mijloace adecvate pentru a oferi informaţii despre diferitele iniţiative apostolice ale laicilor, pentru organizarea unor cercetări asupra problemelor ce se ridică actualmente în acest domeniu şi pentru a sprijini cu sfaturile sale Ierarhia şi pe laici în activitatea apostolică. În acest secretariat să fie reprezentate diferitele mişcări şi organizaţii apostolice ale laicilor existente în lumea întreagă şi, alături de laici, să colaboreze şi clerici şi călugări.

27 - (Colaborarea cu ceilalţi creştini şi cu necreştini) Patrimoniul evanghelic comun şi îndatorirea comună, care decurge din el, de a da mărturie creştină recomandă şi adesea pretind colaborarea catolicilor cu ceilalţi creştini, fie individuală, fie înfăptuită de comunităţile bisericeşti, în diferite acţiuni sau în asociaţii pe plan naţional şi internaţional.
Valorile umane comune cer, nu rareori, şi de la creştinii ce urmăresc scopuri apostolice o colaborare cu aceia care nu se declară creştini dar recunosc aceste valori.
Prin această colaborare dinamică şi prudentă care este de mare importanţă în activităţile pământeşti, laicii dau mărturie pentru Cristos, Mântuitorul lumii, şi pentru unitatea familiei umane.

Capitolul VI: FORMAŢIA ÎN VEDEREA APOSTOLATULUI

28 - Apostolatul îşi poate atinge eficacitatea deplină numai cu condiţia unei formaţii multiple şi integrale; aceasta este cerută nu numai de progresul continuu, spiritual şi doctrinal, al laicului, ci şi de diferitele împrejurări legate de lucruri, de persoane şi de îndatoririle la care trebuie să-şi poată adapta activitatea. Această formaţie la apostolat trebuie să se întemeieze pe principiile afirmate şi proclamate de către Conciliu. În afară de formaţia comună a tuturor creştinilor, multe dintre formele de apostolat cer şi o formaţie specifică şi particulară datorită diversităţii persoanelor şi împrejurărilor.

29 - (Principii pentru formarea laicilor în vederea apostolatului)
Deoarece laicii participă într-un mod specific la misiunea Bisericii, formaţia lor apostolică primeşte o caracteristică specială de la însăşi natura seculară proprie laicilor şi de la spiritualitatea ei specifică.
Formarea la apostolat presupune o pregătire umană integrală, conformă cu personalitatea şi condiţiile de viaţă ale fiecăruia. Într-adevăr, laicul, cunoscând bine lumea contemporană, trebuie să fie un membru al societăţii proprii şi să se afle la nivelul ei de cultură.
În primul rând, însă, laicul trebuie să înveţe să îndeplinească misiunea lui Cristos şi a Bisericii, trăind din credinţă misterul divin al Creaţiei şi al Răscumpărării sub călăuzirea Duhului Sfânt care dă viaţă Poporului lui Dumnezeu şi care îi inspiră cu putere pe toţi oamenii să iubească pe Dumnezeu Tatăl şi, în El, lumea şi oamenii. Această formaţie trebuie considerată baza şi condiţia oricărui apostolat rodnic.
În afară de formaţia spirituală, e necesară o solidă pregătire doctrinală, şi anume teologică, etică, filozofică, adaptată vârstei, condiţiei şi înzestrării fiecăruia. Să nu fie neglijată importanţa culturii generale alături de formaţia practică şi tehnică.
Pentru a cultiva bunele relaţii umane, trebuie cultivate valorile cu adevărat omeneşti, în primul rând arta convieţuirii şi colaborării frăţeşti precum şi a stabilirii dialogului cu semenii.
Însă deoarece formarea laicului pentru apostolat nu se poate limita la instruirea teoretică, în mod gradat şi prudent, încă de la începutul formaţiei sale, laicul să înveţe să privească, să judece şi să facă totul în lumina credinţei, să se formeze şi să se perfecţioneze pe sine împreună cu ceilalţi prin acţiune şi astfel să intre activ în slujba Bisericii. Această formaţie, care trebuie mereu perfecţionată în funcţie de maturizarea persoanei umane şi de evoluţia problemelor, cere o cunoaştere tot mai profundă şi o acţiune tot mai adaptată. În îndeplinirea tuturor exigenţelor formaţiei trebuie să se ţină seama mereu de unitatea şi integritatea persoanei umane, astfel încât să-i fie ocrotite şi sporite armonia şi echilibrul.
În acest fel laicul se inserează profund şi activ în însăşi realitatea sferei temporale şi participă eficient la mersul ei şi, în acelaşi timp, ca membru viu şi martor al Bisericii, o face prezentă şi activă în sânul realităţilor pământeşti.


Mesaj PF Lucian Sf Paști 2011



Mel Gibson si "Patimile lui Hristos"

- dialog cu parintele Lucian Grigore[131] -

"Un asemenea film nu trebuie vazut in salile de cinema, el trebuie vazut cu inima ingenuncheata in camara ascunsa a rugaciunii!"

[ english version ]

Laurentiu Dumitru: Parinte Grigore, atunci cand se discuta despre filmul religios in genere se naste intrebarea fireasca: cat de moral este sa faci un film avand ca personaj principal pe Fiul lui Dumnezeu, Care-I Om adevarat si Dumnezeu adevarat, dar fara de pacat? Creatura "Il joaca" pe Creator. E curaj, e nebunie? Oare nu-i hula impotriva Duhului Sfant o astfel de indrazneala?

Pr. Lucian Grigore: Imi pare ca un astfel de mijloc de exprimare, un mijloc pe care - de altfel - lumea veche nu l-a cunoscut, tine de simturi, de capacitatea noastra de a cuprinde cu simturile un anumit mesaj. E firesc sa ne intrebam daca e potrivit sau nu sa-L punem in scena pe Dumnezeu. Cred ca dificultatea unei astfel de lucrari decurge in primul rand din aceea ca Dumnezeu nu poate fi amestecat in viata noastra in chipul in care dorim noi, ci intr-un chip in care alege El Insusi, dupa a Sa sfanta voie si stire.

Sa alegi in locul lui Dumnezeu scena in care El sa se descopere lumii - e o cutezanta! As spune insa ca e o cutezanta frumoasa, atata vreme cat nu-L tradezi pe Dumnezeu.

De fiecare data cand eu insumi sunt chemat, potrivit naturii slujirii preotesti, sa-L arat pe Dumnezeu in cuvant, imi staruie in minte fagaduinta rostita la pregatirea pentru primirea Cuminecaturii, si anume: "nu voi spune vrajmasilor Tai Taina Ta, nici sarutare iti voi da ca Iuda...". E mare cumpana sa stii cui vorbesti despre Dumnezeu si cum mijlocesti ca Dumnezeu sa ajunga la inima celui caruia ii vorbesti.

Imaginea e o forma importanta de comunicare in lumea de astazi, oamenii nici nu prea mai citesc si greu se dau prinsi in "mrejele" vreunei predici despre Dumnezeu - fie ea chiar o predica bine aleasa si intocmita. Iata de ce ma gandesc ca nu e nelinistitor lucru sa pui in imagini cuvantul, ca in orice chip sa ajunga Dumnezeu la inima omului. Ce zicea Mantuitorul despre epuizarea mijloacelor de propovaduire?! Daca vor tacea acestia, pietrele vor striga (Luca 19, 40). Iata ca astazi, mai mult decat orice predica, pietrele graiesc, striga. Si nu este vorba numai de marturia cuvantului, asa cum marturie este "piatra" pe care Mantuitorul avea sa zideasca Biserica Sa, adica declaratia lui Petru care-I spune Mantuitorului: Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu (Matei 16, 16); ci marturie sunt chiar pietrele de pe drumul Crucii, pietrele Golgotei, Piatra Invierii, Piatra Inaltarii Domnului pe care pana astazi se simt urmele pasilor Sai.

Ce poate fi un film despre Dumnezeu? O noua marturie despre puterea si slava Lui, o noua piatra pe calea acestei intelegeri, numai daca nu este facut in batjocura, nu huleste si nu sluteste lumina si adevarul Scripturilor.

Cat de moral este sa faci un film despre Dumnezeu?!

Eu cred ca este tot atat de moral, asa cum ar fi sa faci o predica despre Dumnezeu sau o icoana cu Hristos. Din acest punct de vedere, imi pare ca o astfel de intrebare ar deschide o falsa problema - o nesfarsita discutie despre mijloacele propovaduirii, si mai cu seama o discutie ce ar reinvia controversele iconoclaste.

Pentru mine, filmul religios (bine facut) este o icoana dinamica - o icoana in miscare - si-mi este indiferent din ce culori si vopseluri este facut, pentru ca nu caut acolo decat pe Cel zugravit si nu mana iconarului.

De ce sa ma vatam din pricina "celui ce joaca" in "rolul" Fiului lui Dumnezeu? Oare nu suntem fiecare dintre noi ziditi dupa chipul lui Dumnezeu, nu suntem indemnati oare fiecare de chemarea noastra crestineasca sa vedem in chipul aproapelui chipul lui Hristos?!

Multe din icoanele Domnului Hristos trimit la chipul vreunuia dintre cei ce ar fi putut sa-l inspire pe iconar intr-o vreme sau alta. Impedimentul - in privinta filmului - nu ar fi chipul, ci puterea sfinteniei, adica impartasirea harului si a sfinteniei.

Distanta fundamentala dintre filmul religios si icoana este tocmai aceasta calitate a sfinteniei - numai ea detaseaza icoana de film. Totusi, mesajul filmului religios ramane un mesaj viu, dinamic, eficient si nu in afara, ci inlauntrul lucrarii mantuitoare.

L.D.: Filmul regizat de Mel Gibson are nenumarati aparatori care lauda acuratetea mesajului, insa si critici ferventi care spun ca productia are "anumite erori sau devieri de la Scriptura". Cum comentati acest aspect?

Pr. L.G.: Filmul lui Mel Gibson este, dincolo de critici sau laude, un film despre Dumnezeu si acest lucru constituie pentru multi - dar, marturisesc, si pentru mine - un motiv important pentru a incerca sa-i inteleg mesajul.

L.D.: Aparatorii entuziasti ai Patimilor vorbesc de coplesitoarea inspiratie divina pe care a avut-o regizorul, inspiratie care a capatat, dupa mijloace specifice cinematografiei, expresie creatoare. Indraznesc sa va intreb: Cat a pus omul (regizorul filmului, actorii) si cat a pus Dumnezeu prin lucrarea Sa in acest act creator?

Pr. L.G.: Daca impartim lumea in aparatori si in denigratori ai filmului acestuia, dati-mi voie sa nu ma asez in cea de-a doua tabara. Ar fi nedrept sa fiu in tabara celor ce osandesc productia lui Gibson si asta tocmai pentru ca, mai mult decat oricare film despre Iisus Hristos, acest film reuseste sa surprinda ceva ce n-au surprins nicicum celelalte, anume: chipul sfaramat, zdrobit al Fiului lui Dumnezeu, un chip in fata caruia cu greu iti poti stapani lacrimile. Ce spune Hristos? Nu Ma plangeti pe Mine, ci pe voi plangeti-va si pe copiii vostri! (Luca 23, 28). Intelegem ca nu numai in film, dar si in realitate, era o priveliste de plans. Este temeiul pentru care personal cred ca Gibson nu a exagerat intru nimic. Cruzimea anticilor ne sperie acum, desi nici noi nu suntem prea departe de setea lor de sange (ar fi de-ajuns sa luam in calcul milioanele de avorturi savarsite de crestini si de toata lumea). Vindecarea noastra de acest tip de abrutizare a naturii umane in fata supliciului este tocmai masura in care percepem natura oripilanta a acestui supliciu.

Tare ma tem ca acest fel de vindecare a dorit Iisus sa sadeasca in propriile noastre resurse interioare, vindecarea noastra de apetenta pentru oripilant. E limpede ca focul nu se stinge cu foc, apa nu se stavileste cu apa, ranile nu se tamaduiesc cu crestaturi de cutit, totusi Hristos arata lumii prin aceasta cumplita suferinta o mare minune - o tainica lucrare - lucrarea tamaduirii ororilor care salasluiesc chiar in inima noastra.

Jertfa lui Hristos - asa cum am inteles eu din acest teribil film - este un foc mai presus de orice putere, care stinge flacara invartosatei noastre firi; e toiagul Crucii care zagazuieste apa botezului de amandoua partile firii noastre pacatosite, ca sa putem trece cu Hristos de pe pamant la Cer; este o rana adanca ce tamaduieste in chip tainic ranile inimilor noastre.

Ziceam mai devreme ca e de inteles sa nu poti stinge focul cu foc: in copilarie, intr-o toamna, am aprins in curte un foc din frunze, fara sa stiu ca printre ele se afla si o doza de spray aproape consumata. Doza a explodat si focul s-a stins, s-a imprastiat. Un foc mai mare, izbitor, un foc cumplit stinsese focul de mai inainte.

Acelasi efect l-a avut in constiinta mea filmul lui Mel Gibson. Am refuzat dupa filmul acesta orice violenta, orice scena oripilanta de la TV. Simteam ca este destul, ca nu se mai poate sa-mi mai ingadui sa vad vreodata sange. Totusi inteleg ca nu functionam toti la fel. Am avut nefericita ocazie sa revad filmul intr-o sala de cinema din Pitesti (aproape goala), in prezenta unor tineri care chicoteau si pufneau si hohoteau de ras chiar in momentele de mare incordare si de mare durere din timpul filmului. Nu sunt foarte sigur insa ca astfel de oameni erau crestini. La noi filmul a rulat exact in perioada in care s-a desfasurat in Pitesti un festival al berii - salile erau pustii, in vreme ce piata gemea de lume - si nici bisericile nu erau prea pline. Ma asteptam ca publicul argesean - caracterizat adesea ca fiind sensibil si serios - sa aiba o altfel de prezenta, o altfel de participare si un alt tip de reactie in privinta acestei productii. Desi, daca vrei sa afli ce s-a petrecut cu Hristos in zilele Patimilor, nu te poate opri de la aceasta hotarare o halba cu bere... Nu, ispita e altundeva decat in piata, e undeva mult mai adanc si mai discret implantata in propria noastra constiinta, in propria fire, in modul nostru de viata, in zona aspiratiilor noastre de fiecare zi.

Am considerat dintru inceput, din primele secvente ale filmului, ca scenariul este sustinut din punct de vedere teologic, este un scenariu realist si concludent. Cred ca Mel Gibson a avut printre sfatuitori preoti si teologi si a surprins niste detalii extrem de importante care definesc lucrarea ca pe o compozitie unitara, cu mare impact.

Nu pot sa va spun cata stradanie aseaza omul si cat har pune Dumnezeu in aceasta creatie, simt insa ca e lucrare de mare forta si ca poti sa plangi in voie daca te lasa spectatorii vecini. E foarte important langa cine te asezi. Eu cred ca un asemenea film nu trebuie vazut in salile de cinema, el trebuie vazut cu inima ingenuncheata in "camara" ascunsa a rugaciunii!

L.D.: In Patimile..., Iisus a fost biciuit cat in toate celelalte filme despre viata Mantuitorului. Multi telespectatori au lesinat in cinematografe la aceste scene... Razvan Codrescu afirma intr-un articol ca salbaticia slujitorilor lui Pilat nu prea reiese ca atare din textul evanghelic. Insa, Isaia profetind patimile spune despre Fiul ca: nu avea nici chip, nici frumusete, ca sa ne uitam la El, si nici o infatisare, ca sa ne fie drag (Isaia 53, 2). In plus, un sfant al Bisericii, Dimitrie al Rostovului, vorbeste si el de ingrozitorul calvar al Crucii. Va intreb parinte, credeti ca s-a exagerat sau nu cu cele 16 minute de biciuire crunta?

Pr. L.G.: Cred cu tarie ca nu s-a exagerat intru nimic. Daca din momentul prinderii si pana in momentul Rastignirii trec mai bine de 12 ceasuri, cat ar insemna cele 16 minute din intregul acesta? Rostul biciuirii, asa cum reiese si din film dar si din relatarile evanghelice, ar fi fost tocmai acela de a inmuia inimile celor care il doreau "pedepsit" pe Cel ce Se facea pe Sine Fiu al lui Dumnezeu.

Pilat asta ar fi dorit: sa-i determine pe delatori sa renunte la ideea de a-L omori pe Iisus, tocmai pentru ca le-ar fi fost satisfacuta dorinta de a-L vedea pedepsit. Dar pentru ca "rautatea sa nu fie fara de moarte", Hristos, asteptand sub voia Tatalui sa primeasca moartea din mainile lor, ascunde in moarte suferinta si aduce in moarte pacatul lor zicand: Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac! (Luca 23, 34). Astfel, impreuna cu Hristos "moare" orice posibilitate a mortii pentru cei ce cred in El, pentru ca El zice celui mantuit: Adevarat graiesc tie, astazi vei fi cu Mine in rai (Luca 23, 43); si iarasi zice: Eu sunt Invierea si viata; cel ce crede in Mine chiar daca va muri, va trai (Ioan 11, 25).

L.D.: Parinte Grigore, multi au acuzat violenta extrema a filmului, paroxistica pe alocuri. In SUA, "Asociatia pentru Filme" a clasificat filmul cu "R", adica "acces restrictionat". Si la noi s-a vorbit despre Patimile lui Hristos ca despre un fel de Rocky IV sau Filmul de la ora 5 (aluzie la stirile macabre transmise la acea ora de unele posturi TV). Ce raspuns aveti pentru acesti "comentatori avizati"?

Pr. L.G.: Nu pot sa am decat raspunsul lui Isaia profetul! Ati citat mai devreme cuvantul tulburator al acestui profet. Sa mergem mai departe si sa vedem ce zice despre Hristos: Om al durerilor era si rabdator al suferintelor, unul inaintea caruia sa-ti acoperi fata! (Isaia 53, 3). De ce credeti ca spune proorocul Isaia despre Hristos ca era patruns de mare suferinta incat se cuvenea sa-ti acoperi fata ca sa nu privesti?! Pentru ca nu puteai sa-I vezi chipul si sa ramai nevatamat de durere si de suferinta. E nerealist sa spui ca jertfa lui Hristos ar fi trebuit sa fie intr-asa fel cosmetizata incat sa o poata privi si copiii. Iata ca Isaia este cel dintai care atrage atentia asupra restrictionarii accesului la aceasta priveliste a groazei.

Eu cred ca, vorbind despre acest film, aceia care au facut aluzie la Rocky IV sau la stirile de la ora 5 nu sunt oameni religiosi si nu au simtit nimic in fata acestei privelisti. De aceea Insusi Dumnezeu S-a ascuns de la ei - adica, in cazul lor, chiar Dumnezeu si-a acoperit fata ca ei sa nu-l cunoasca. Unii l-au vazut in acest film doar pe James Caviezel, e lucru sigur. Cei mai multi dintre romani au vazut-o doar pe Maia Morgenstern...

L.D.: Personal gandesc ca pentru a vedea "cum trebuie" filmul trebuie sa fii un bun cunoscator al filmului de arta si al teologiei, altfel poti pierde din vedere anumite dimensiuni ale actului artistic si ale mesajului. Ca o paranteza, un iubitor de muzica disco nu poate "patrunde" o simfonie, cu atat mai putin n-o sa priceapa de ce un ascultator pasionat de muzica clasica prefera, spre exemplu, interpretarea lui George Enescu, fata de cea a lui Ion Voicu. Cel avizat ajunge sa observe elementele de rafinament, profanul receptioneaza superficial mesajul filmului. Care sunt din acest punct de vedere "riscurile" vizionarii Patimilor?

Pr. L.G.: Nu e nevoie sa fii teolog ca sa intelegi ca Hristos e biciuit pentru tine si sufera in cuie pentru pacatele tale. Inchipuiti-va ca cei ce isi zdrobeau in clipele acelea inimile de durere vazand Omul durerilor nu faceau aceasta pentru ca erau teologi, ci pentru ca sufereau impreuna cu Hristos chinurile acelei prefaceri a naturii umane pacatosite. Vazandu-L pe Hristos zdrobit din pricina ta, ajungi cu Hristos la inima zdrobita a innoirii fapturii tale, te schimbi, te caiesti si hotarasti sa fii altfel ca sa placi lui Hristos; te smulgi din patimi si odata cu tine se smulge din mreaja pacatului intreaga lume care simte ca tine.

L.D.: Parinte, cum poate ajuta acest film pe un tanar neconvertit, debusolat, dar care cauta sincer? Are filmul o dimensiune pedagogica?

Pr. L.G.: Acel tanar trebuie sa ajunga cu firea chiar la momentul in care Hristos urca pietrele Calvarului. El trebuie sa se strecoare prin multimea care-l imbulzeste, sa-si faca loc spre Hristos si trebuie sa strige ca si orbul din Evanghelie: Doamne, vreau sa vad (Luca 18, 41; Marcu 10, 51). In momentul acela Hristos va face cu el minunea si orbul din el Il va vedea pe Hristos patimind pentru ca el sa nu mai patimeasca. Il va vedea pe Hristos ridicand de sub povara crucii si pacatele sale - propriile sale pacate de orb. Atunci orbul vindecat va incerca sa-I multumeasca lui Dumnezeu minunandu-se si urcand la o intelegere mai buna sa poata zice: Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut! (Ioan 20, 29).

L.D.: Mel Gibson marturisea intr-un interviu: "Cuvintele Mantuitorului iarta-i Doamne ca nu stiu ce fac vor avea o alta greutate in urma acestei experiente". Putem spune ca regizorul ne-a dat o idee despre iubirea Domnului... Am aflat de curand ca si musulmanii ies din salile de cinematograf miscati puternic de filmul Patimile lui Hristos. Yasser Arafat a iesit si el in lacrimi de la vizionarea filmului. Va intreb, credeti ca acest film poate revolutiona relatiile dintre musulmani si crestini? Dar intre crestini si evrei, avand in vedere ca filmul da un raspuns acestora, cum ca Iisus Hristos a fost o persoana istorica? Iata, "mai aude lumea", vorba romanului. Credeti ca filmul e o sansa de popularizare a mesajului hristic in spatiu necrestin, o chemare, o sansa pentru acestia?

Pr. L.G.: Vedeti, aici sta minunea ca unii dintre ai nostri crestini plesnesc de ras in salile de cinema la vederea acestui film - spre a lor pieire - iar musulmanii ies de la aceeasi vizionare cu ochii in lacrimi. E vremea sa vedem daca nu cumva se vor lua de la fiii Imparatiei bunatatile vesnice si se vor da altora (cf. Matei 8, 12). Cred ca Dumnezeu va plini lucrarea Sa si la musulmani si la evrei. Ceea ce ma ingrijoreaza este insa starea caldicica a noastra, a crestinilor. Sa dea Dumnezeu sa ne intalnim cu totii inlacrimati de bucurie si de cainta la poarta Raiului si Ingerul lui Dumnezeu sa zica: "Intrati, ca toate sunt gata!" si intrand sa vedem cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit, si la inima omului nu s-au suit (I Corinteni 2, 9).

L.D.: Din cele 126 de minute cat are filmul, aproximativ 2 minute prezinta Invierea Mantuitorului din morti. Telespectatorul este pus in fata neputintei, a Crucii Lui. Oamenii nu cred ca ies din cinematografe cu optimismul biruintei, cu bucuria Invierii, ci cu starea data de calvar. Ar putea crede spectatorul neavizat ca se inchina unui neputincios. Nu gasiti ca este riscanta o astfel de disproportie intre Patimi si Inviere?

Pr. L.G.: Nu cred ca este importanta o anume proportie. E importanta forta cu care o anumita icoana se descopera. De pilda eu am acasa o copie color (tiparita) dupa o icoana ruseasca a Mantuitorului Hristos binecuvantand. Mi-au trebuit vreo doi ani sa aflu privirea indurerata a Domnului. Credeam ca este o icoana obisnuita. Desi am privit-o de sute de ori nu mi-am dat seama de starea launtrica a acelei priviri. Am simtit durerea acestei priviri abia dupa ce am vazut filmul lui Mel Gibson. Icoana de atunci nu s-a schimbat, mi-am schimbat doar eu "ochelarii" prin care o priveam.

Gasim, de asemenea, in finalul filmului o privire staruitoare, limpede a Domnului Inviat - Hristos privind catre lumea care avea sa-i treaca pe dinainte ca si cum lumea s-ar fi miscat spre El, desi, e limpede si de inteles, miscarea Lui spre lume. Redescoperind acea privire limpede intelegi ca nu e nevoie de vreme indelungata ca sa-L afli pe Hristos Inviat. O clipa e ca o mie de ani si o mie de ani tine cat clipa Invierii din filmul acesta. Eu nu gasesc nici o disproportie. Ar fi fost jalnic daca filmul sfarsea cu un Hristos mort. Dar Hristos nu e mort, ci viu, si El Se strecoara din moarte in viata asa cum impresoara lumina intunericul, El iese din moarte ca un Mire din "camara de nunta".

L.D.: Filmul are un puternic impact senzorial. Regizorul si artistii folosesc diverse tertipuri si tehnici pentru a stimula reactii si sentimente (soundtrack-ul adecvat, imagini in slow-motion). Cu siguranta ca unii spectatori vor ramane doar la aceasta dimensiune, la nivelul afectivitatii. Cred ca astfel de stari repede vin, repede pleaca. Accentul pe senzorial credeti ca este un minus al filmului, sau dimpotriva, un castig?

Pr. L.G.: Filmul este realizat mult mai bine decat s-a realizat orice alt film despre Hristos. El nu are doar un acompaniament artistic de exceptie, ci si o idee de mare impact. Filmul nu transmite impulsuri senzoriale doar de dragul senzatiei, ci ca efecte colaterale ale mesajului. Nu este un film la finalul caruia sa pleci cu sentimentul ca regizorul a dorit sa-ti testeze capacitatile de reactie, rezistenta la stres sau mai stiu eu ce alta disponibilitate. Este un film cu mesaj, un film care te pune pe ganduri, care te face sa-ti pui in inima hotarari durabile, care iti lasa mintea in lucrare si in framantare si care te ajuta sa-ti formulezi intrebari despre tine si despre propriile-ti responsabilitati.

L.D.: Parinte Grigore, filmul lui Mel Gibson accentueaza analogia Painii cu Trupul Mantuitorului Hristos si reuseste sa sublinieze importanta Maicii Domnului si apropierea dintre Ea si Fiul Sau. (Filmul Iisus din Nazaret al lui Franco Zeffirrelli gasesc ca nu a reusit acest lucru). Din perspectiva dogmatica vedeti inadvertente intre invatatura ortodoxa si viziunea regizorala a lui Mel Gibson, care-i dintre vechii catolici?

Pr. L.G.: The Passion of Christ este un eseu teologic care depaseste limitele artistice si tehnice ale unui film. Este actualizarea dramei cutremuratoare a rastignirii Domnului Iisus Hristos.

The Passion of Christ este o rugaciune in timpul careia cazi fara sa vrei in genunchi. Imaginea te cheama sa participi la un univers pe care teologia l-a golit in chip voit de tragism in favoarea sublimului Invierii, accentuand prin aceasta latura divina a participarii in detrimentul dimensiunii umane. Filmul aduce un echilibru intre cele doua. Sublimul nu poate fi redat atat in abundenta sangelui cat in framantarile momentului; contrastul intre intunecare si lumina, depasirea clipelor terifiante si plasarea acelora in planul vietii luminoase si pasnice petrecute de Hristos odinioara, revenirea in timpul sfintei lucrari si propovaduiri constituind nu paralele, ci talcuiri ale diverselor momente din parcursul dramei mantuitoare.

In acest parcurs al groazei in care ne introduce filmul, avem de-a face cu doua niveluri ale suferintei: o suferinta asumata de om, o durere omeneasca la care se adauga in chip firesc temerile, spaima, sfaramarea fizica, si un alt fel de suferinta - o suferinta demna, asumata din compasiune de Insusi Dumnezeu pentru lume.

Daca Iisus ar fi petrecut suferinta acestei prefaceri a lumii doar ca Dumnezeu, dinafara vreunei implicatii umane, iubirea Sa pentru om ar fi fost contestabila, oarecum culpabila. Ar fi iubit cu o iubire straina de orice asumare omeneasca. Iubirea Lui ar fi ramas neimpartasita, nestiuta, nelucratoare. Dar El ne iubeste desavarsit tocmai pentru ca ne iubeste pana la moarte, ne iubeste din moarte si de dincolo de moarte.

Luand asupra-Si neputintele noastre, suferind ca om si Dumnezeu, Hristos a petrecut in sine drama durerii omenesti, facand pentru om posibila indumnezeirea.

Jertfa Mantuitorului capata dimensiunea participarii lumii intregi la ea, ne implica si pe noi si ne cheama spre plangere tocmai pentru ca in chipul sfaramat si batut al Domnului vedem, ca in oglinda, chipul nostru sfaramat de pacat. Plangandu-L pe Hristos ne plangem pe noi insine, plangere la care Insusi Domnul ne indeamna zicand: Nu Ma plangeti pe Mine, ci pe voi plangeti-va si pe copiii vostri (Luca 23, 28). Si asta nu pentru ca nu am avea motiv sa plangem pentru El, ci pentru ca adunand pe chip lacrimi pentru El adaugam chipului nostru o alta infatisare, o noua motivatie - dragostea de Dumnezeu care nu piere niciodata.

Durerile noastre sunt durerile Lui. Asumarea deplina a acestei legaturi dumnezeiesti a durerii care innoada destinul Sau cu al nostru este de altfel imbracarea deplina cu Hristos: Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si imbracat! (Galateni 3, 27).

Cred ca icoana Maicii Domnului in acest film este una reusita, o icoana a durerii, a rabdarii, a suferintei consimtite potrivit voii Fiului, o icoana a intelegerii depline a acestei drame.

Inadvertente de ordin teologic si scripturistic putem gasi, daca ne intereseaza cu orice pret aceasta, dar este cert ca sunt bine ascunse sub simboluri greu contestabile.

L.D.: Decriptati-ne, va rugam, cateva simboluri si momente cheie din film! Cum ar fi chipul "umbrit" al Mantuitorului, diavolii care iau chipul pruncilor, lacrima din cer a Tatalui, "potrivirea" bratelor Mantuitorului pe lemnul mai lung al Crucii, gestul regizorului de a bate primul cui in palma Mantuitorului, calvarul intretaiat de scene anterioare, zdrobirea capului sarpelui in Ghetsimani.

Pr. L.G.: In afara de scena in care Hristos zdrobeste capul sarpelui - moment de altminteri anuntat inca din Cartea Facerii - intalnim multe alunecari evidente de la temeiul Scripturii in aceste scene simbol. In scena spanzurarii lui Iuda regizorul romanteaza inspirat intregul episod, dar sunt alte multe scene care ating accente fictive cum ar fi scenele in care prea des apare diavolul. Ar mai fi de vorbit si de scena in care Hristos este aruncat in lanturi de pe zidul cetatii - care face trimitere la ispitirea aruncarii Domnului de pe aripa Templului; scena in care apare in bratele satanei pruncul hidos - adica diavolul; scena in care omul Simon Cirineanul duce Crucea Domnului, iar Hristos - acoperind bratul acestuia si Crucea; il apara pe el de loviturile streangului si alte asemenea scene.

Toate imaginile simbol pe care le-ati consemnat si celelalte configureaza totusi un inteles teologic, motiveaza intreaga suferinta si ii da sens. In contextul acestora drama se dezvaluie ochilor nu pentru rostul absurd pe care l-ar avea orice varsare de sange, ci pentru un rost mult diferit, acela de a aseza istoria mantuirii neamului omenesc intr-un manunchi profetic despre viata si despre moarte, o savarsire a unui "ceremonial" care avea sa cutremure din temelii istoria si religiile lumii. Filmul este de fapt o poveste despre prima Liturghie - de la Ghetsimani la Inviere - o Liturghie care se adreseaza timpului si vesniciei unde arhiereul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu este Cel ce aduce jertfa, este Cel ce Se aduce ca jertfa, este Cel ce Se imparte pe Sine lumii si niciodata nu Se desparte.

Pe scurt, daca ar fi sa lamurim calitatea fiecarui simbol, am spune ca acel chip "umbrit" al Mantuitorului tine doar de contrastul pe care producatorul il va realiza indata ce Il va arata pe Hristos Inviat; imaginea diavolilor sub chipul pruncilor intareste ideea ca demonismul nu poate fi mai adanc decat atat atunci cand ar transparea pana si pe fetele pruncilor, intinand chiar si aceasta ultima frontiera a puritatii umane. "Nepotrivirea" dintre bratele Mantuitorului si bratele Crucii, desi nu are un temei scripturistic (cum de altfel nu au temei nici celelalte simboluri despre care vorbim) ne trimite la intelegerea ca sensul acestei frangeri este chiar acela de a pune in aceleasi tipare masura lui Dumnezeu si masura omului - si pentru ca masura noastra nu se potrivea la masura lui Dumnezeu. L-am adus pe Dumnezeu la masura noastra. Despre lacrima Tatalui am mai scris (e vorba de un eseu publicat in presa locala - n.a.) si nu doresc sa reiau aici cele ce am spus - ideea mi se pare fascinanta. Ceea ce cred ca este sugestiv cu adevarat e mesajul ca fiecare dintre noi am potrivit pe Hristos la masura nimicniciei noastre si fiecare dintre noi facand aceasta am batut, de altfel, cuiul in mana Domnului.

L.D.: Filmul se adreseaza, de buna seama, unor anumite masuri duhovnicesti. Nu suntem desavarsiti, ca daca am fi n-am avea nevoie de el. Spunea parintele V. Sorescu ca: "O credinta traita te absolva in mare masura de curiozitate. Multi dintre crestinii nostri nu doresc sa vada Athosul sau Ierusalimul. Ei le au pe toate in Biserica, in Liturghie". Pana la urma cui putem recomanda filmul? Crestinilor nedusi la biserica, credinciosilor practicanti, necrestinilor? Cine are realmente nevoie de aceasta vizionare?

Pr. L.G.: Filmul se adreseaza celor nedesavarsiti si mie tocmai de aceea mi s-a potrivit, pentru ca simt ca mi s-a adresat mie. Vedeti, unora li Se descopera Hristos tocmai pentru ca printre cei ce striga: "Ia-L, ia-L, rastigneste-L" se afla ei insisi; altii trebuie sa se "urce" pana la al treilea Cer ca sa-L vada. Iar altora, peste timp, prin iconomia dumnezeiasca li se da un chip al intelegerii. Un astfel de "chip" este si filmul acesta. Biserica descopera acest chip, Liturghia de asemenea acest chip il vesteste, toate vestesc acest chip, adica aceeasi realitate - Hristos Mantuitorul rastignit si inviat.

Este foarte important pentru mantuirea noastra sa intelegem "chipul" in care Dumnezeu ne graieste! Altfel nu vom putea striga niciodata cum a strigat Toma zicand: Domnul Meu si Dumnezeul Meu! (Ioan 20, 28).

Filmul se adreseaza deci unuia ca Toma, dar si unuia precum tanarul orb despre care am vorbit cu ceva timp in urma.

Fara jertfa nu putem sa-L intelegem pe Hristos. Nu putem intelege inaltimea si sublimul Invierii daca nu ne imbracam cu Hristos inca de la primul pas spre Golgota. Ma intorc la Toma si va intreb: oare ce a zis el inainte de Patimile Domnului?! Iata ce a zis: Sa mergem si noi si sa murim cu El! (Ioan 11, 16).

Sa mergem, asadar, sa murim si sa Inviem impreuna cu El! Amin.


NOTE:

[131]Parintele Lucian Grigore (n. 1966) este parohul Bisericii Domnesti "Sfantul Gheorghe" din Pitesti. Se imparte � cum oare?! � intre altar, amvon, administratia parohiala, responsabilitatile de la Episcopie, catedra de la Facultatea de Teologie, studiile doctorale, revista si cenaclul parohiei, cresterea si educarea celor trei copii si alte cateva. I se potriveste ca o manusa sintagma cu timp si fara timp (II Timotei 4, 2). Parintele Lucian Grigore este un orator de exceptie, iar raspunsurile limpezi pe care le ofera pe marginea controversatului film "Patimile lui Hristos" confirma intru totul acest fapt. Iata deci un nume de care veti mai auzi! [n.a.].

Sursa: http://www.laurentiudumitru.ro/carti.php?id=2&cap=57