joi, 30 iunie 2011















Moment istoric pentru 90% dintre creştinii lumii

Consiliul Mondial al Bisericii (CMB), Alianţa Evanghelică Internaţională (AEI) şi Consiliul Pontifical pentru Dialog Interreligios de la Vatican au făcut un pas istoric prin publicarea unui document care trasează o serie de norme etice pentru activitatea de prezentare a Evangheliei. Documentul reafirmă datoria creştinilor „de a prezenta vestea bună a Împărăţiei lui Dumnezeu".

Consiliul Mondial al Bisericilor Documentul „Christian Witness in a Multi-Religious World: Reccomendations for Conduct" a fost lansat ieri, la Centrul ecumenic de la Geneva, Elveţia. Intenţia documentului este să ofere o serie de indicaţii precise cu privire la predicarea Evangheliei.

Este prima dată când nişte organisme ce reprezintă creştinii evanghelici, protestanţi şi catolici se reunesc şi semnează împreună un document. Cele 3 organisme reprezintă cca. 90% dintre creştinii din întreaga lume, conform christianpost.com.

„Acesta este un document istoric, un moment istoric şi un timp pentru ca membrii bisericilor să se trezească încă o dată la chemarea noastră pentru misiune şi unitate, având permanent în minte căile prin care Iisus doreşte să lucrăm", a declarat dr. Geoff Tunnicliffe, secretarul general al AEI. Acesta a subliniat că documentul dovedeşte faptul că este posibilă unitatea între creştinii diverselor biserici, atunci când este vorba despre propovăduirea Evangheliei.

Documentul are 3 secţiuni majore. O primă secţiune prezintă bazele biblice ale misiunii de predicare a Evangheliei, arătând că mărturia creştină trebuie să urmeze „exemplul şi învăţătura lui Iisus Christos", precum şi exemplul bisericii primare. Documentul accentuează faptul că „în cele din urmă, convertirea este activitatea Duhului Sfânt". „Convertirea [la creştinism] nu poate să fie impusă nimănui. Sper că este mesajul clar pe care îl transmitem prin acest document", a declarat Olav Fykse Tveit, secretarul general al CMB.

A doua secţiune prezintă un set de 12 principii de care creştinii ar trebui să ţină cont în prezentarea Evangheliei. Între acestea sunt incluse dragostea ca motivaţie a oricărei acţiuni, o viaţă morală, compasiune pentru semeni, spiritul umilinţei, respingerea oricărei forme de violenţă şi respectul pentru orice fiinţă umană.

Ultima secţiune a documentului conţine 6 recomandări pentru biserici, organizaţii şi instituţii creştine, precum şi pentru fiecare creştin în parte. Cele 6 recomandări sunt: (1) să studieze cu atenţie documentul în cauză; (2) să construiască relaţii bazate pe încredere şi respect cu membrii tuturor religiilor lumii; (3) să îşi consolideze identitatea creştină şi credinţa, în timp ce îşi consolidează cunoştinţele cu privire la celelalte religii; (4) să promoveze dreptatea şi respectul; (5) să ceară guvernelor şi autorităţilor abilitate să le asigure tuturor oamenilor libertate religioasă; (6) să se roage pentru binele semenilor lor.

Aceste recomandări „ne vor ajuta să reducem tensiunile inutile şi să prezentăm lumii adevărul lui Dumnezeu într-o manieră credibilă", a declarat Jean-Louis Cardinal Tauran, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Dialog Interreligios.

Documentul este rezultatul unor discuţii de 5 ani, prima întâlnire a echipei care lucrat la redactarea documentului având loc în luna mai a anului 2006, în Italia. Textul a fost finalizat în Thailanda, în ianuarie 2011.

Sursa: http://www.semneletimpului.ro/stiri/Moment-istoric-pentru-90--dintre-crestinii-lumii-3689.html

Cuvântul sculptează!

30 Iunie – Inimă bună

Pablito se uita la televizor când mama sa îl strigă:

-«Pablito, cine a luat din frigider prăjitura pe care trebuia să o servesc cu prietenele mele în după amiaza asta?»

Pablito răspunse:

-«Eu mamă. I-am dat-o unui copil înfometat.»

Mama reluă:

-«Foarte bine, fiule. Mă bucur că ai o inimă atât de mare. Dar cine era acel copil?»

El răspunse:

-«Eu, mamă!»

Mama copilului se gândea că fiul său avea o inimă foarte mare. În realitate, ceea ce avea era un apetit foarte mare.

Se poate face bine căutând să remediezi nevoile celuilalt, însă, de asemenea, se poate face bine pentru a afla propria satisfacţie. Este bine şi plăcut să simţi bucurie atunci când faci bine, dar nu mai este atât de bine să faci binele pentru a afla satisfacţie în el. În cazul acesta, în loc de dragoste benefică faţă de aproapele, ceea ce ai, este amor propriu.

Nu este întotdeauna uşor să ai intenţii curate şi drepte, însă aceasta dă o nouă valoare binelui pe care-l faci. Trebuie să facem binele, adică ceea ce trebuie să facem, chiar dacă, uneori, facem în silă. De asemenea, trebuie să facem binele chiar dacă simţim satisfacţie în a-l face. Nu trebuie să încetăm de a-l face, dacă, prin împlinirea lui, simţim satisfacţie.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

miercuri, 29 iunie 2011

Notiţele lui Darwin, pe net

Un efort masiv de digitalizare a cărţilor pe care Charles Darwin le-a studiat înainte să introducă teoria originii speciilor doreşte să conducă la clarificarea demersului care a precedat apariţia evoluţionismului.

Foto: Daily MailDarwin avea 1.480 de cărţi în bibliotecă. Dintre acestea, istoricii spun că 730 sunt pline de note conţinând indicii despre gândurile pe care le adunase Darwin în timp ce scria „Originea speciilor". De exemplu, pe marginea unui pasaj din cartea „Principii ale geologiei" scrisă de Charles Lyell, Darwin notase „dacă ar fi aşa, adios teorie."

În prezent 300 din cărţile lui Darwin au fost fotografiate şi stocate într-o bază de date online disponibilă pe pagina Biodiversity Heritage Library la www.biodiversitylibrary.org/collection/darwinlibrary.


Proiectul a fost posibil prin colaborarea Universităţii Cambridge cu Darwin Manuscripts Project din cadrul Muzeului American de Istorie Naturală, Muzeul de Istorie Naturală din Marea Britanie şi Biblioteca Biodiversity Heritage. Potrivit Daily Mail, proiectul a fost finanţat printr-un Grant Transatlantic de sprijinire a Colaborării pentru Digitalizare.


Sursa: http://www.semneletimpului.ro/stirescurta/Notitele-lui-Darwin--pe-net-3666.html

Cuvântul sculptează!

29 Iunie – Ecoul

Santi are şase sau şapte ani. Locuieşte cu părinţii săi la oraş şi, în vacanţă, obişnuieşte să meargă la ţară, la bunici. Într-o zi se juca de-a călăreţul, călărind pe bastonul bunicului său. Cu toate puterile dădea pinteni „calului” său spunând:

-«Dii, dii căluţule, dii!»

Şi auzi că, în valea apropiată, cineva repeta cuvintele sale. Supărat, întrebă:

-«Cine eşti?»

-«Cine eşti?» – fu răspunsul. Tot mai enervat, începu să insulte pe intrus:

-«Fraiere, tâmpitule…»

Însă vocea repeta insultele sale.

Căută încoace şi-ncolo ca să găsească „copilul care îşi bătea joc de el” însă, în zadar: acesta nu apăru de nicăieri.

Se întoarse acasă necăjit şi povesti bunicii sale ceea ce păţi: cum „un copil ascuns îşi bătea joc de el şi-l insulta”.

-«Nu, Santi» – îi spuse bunica. «Nu era nici un copil. Era ecoul cel care-ţi repeta cuvintele. Dacă, în loc de insulte, ai fi spus cuvinte prietenoase, ai fi auzit cuvinte prietenoase.»

Se culege ceea ce se seamănă şi ni se înapoiază ceea ce dăm. Un creştin trebuie să fie „un semănător de pace şi de bucurie”.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează!

29 Iunie – Ecoul

Santi are şase sau şapte ani. Locuieşte cu părinţii săi la oraş şi, în vacanţă, obişnuieşte să meargă la ţară, la bunici. Într-o zi se juca de-a călăreţul, călărind pe bastonul bunicului său. Cu toate puterile dădea pinteni „calului” său spunând:

-«Dii, dii căluţule, dii!»

Şi auzi că, în valea apropiată, cineva repeta cuvintele sale. Supărat, întrebă:

-«Cine eşti?»

-«Cine eşti?» – fu răspunsul. Tot mai enervat, începu să insulte pe intrus:

-«Fraiere, tâmpitule…»

Însă vocea repeta insultele sale.

Căută încoace şi-ncolo ca să găsească „copilul care îşi bătea joc de el” însă, în zadar: acesta nu apăru de nicăieri.

Se întoarse acasă necăjit şi povesti bunicii sale ceea ce păţi: cum „un copil ascuns îşi bătea joc de el şi-l insulta”.

-«Nu, Santi» – îi spuse bunica. «Nu era nici un copil. Era ecoul cel care-ţi repeta cuvintele. Dacă, în loc de insulte, ai fi spus cuvinte prietenoase, ai fi auzit cuvinte prietenoase.»

Se culege ceea ce se seamănă şi ni se înapoiază ceea ce dăm. Un creştin trebuie să fie „un semănător de pace şi de bucurie”.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

marți, 28 iunie 2011

Un scriitor care se publică singur pe internet a vândut peste 1 milion de exemplare

Un scriitor a reuşit să răstoarne cutumele lumii autorilor devenind primul romancier care a vândut peste 1 milion de exemplare în format electronic (e-book) fără să aibă vreun contract cu vreo editură, conform cotidianului The Telegraph.



John Locke, 60 de ani, care îşi publică şi îşi promovează singur cărţile, se bucură de un succes, exprimat în volumul vânzărilor, apropiat de mari scriitori contemporani precum Stieg Larsson, James Patterson sau Michael Connelly.

Spre deosebire de aceştia însă, el a reuşit să se impună fără ajutorul unui agent sau al unei edituri, şi practic fără un buget de promovare. Faima sa a crescut constant pe internet unde a cucerit o armată de fani de devotaţi cu ajutorul unui site şi al unui cont de Twitter.

Această realizare cu totul remarcabilă este considerată de mulţi drept începutul unei noi ere pe internet, o adevărată revoluţie privind felul în care sunt vândute cărţile.

John Locke este originar din Louisville, Kentucky, SUA, şi recunoaşte că pentru el activitatea de scriitor este un hobby după ce a făcut deja avere în lumea afacerilor. Cu un simţ al afacerilor extrem de dezvoltat, el a găsit oportunitatea de a îmbina plăcutul cu utilul şi, în timp ce majoritatea autorilor consacraţi îşi vând cărţile în format e-book pentru 10 dolari, el a cerut doar 99 de cenţi pentru cărţile sale.

Departe de a avea pretenţii literare, aceste cărţi despre un fost asasin al CIA care are o slăbiciune pentru prostituate şi despre aventurile unui pistolar din Vestul Sălbatic, se dovedesc extrem de populare printre internauţi, fiind vândute cu o frecvenţă de o carte la 7 secunde pe site-ul Amazon.com.

John Locke a scris deocamdată 9 romane, printre care "Vegas Moon', "Wish List", "A Girl Like You" sau "Don't Poke the Bear!". În prezent el lucrează la o carte motivaţională în care îi învaţă şi pe alţii să aibă succesul său, carte cu titlul "How I sold 1 Million e-books in 5 Months" (Cum am vândut 1 milion de e-books în 5 luni). AGERPRES

Sursa: http://www.agerpres.ro/media/index.php/life/item/71206-Un-scriitor-care-se-publica-singur-pe-internet-a-vandut-peste-1-milion-de-exemplare.html

Cuvântul sculptează!

28 Iunie – Fără chef

Doi prieteni se întâlnesc şi discută între ei:

-«De când nu te-am mai văzut! Pe unde ai mai fost, ce-ai mai făcut?»

-«Am participat la un curs pentru a scăpa de cheful de a mai fuma.»

-«Din câte văd nu a dat rezultat.»

-«Ba, da!»

-«Da’… tocmai fumezi…!»

-«Da, da’ acum fumez fără chef.»

A fuma fără chef nu are sens. Destul de multe lucruri în viaţă trebuie să le faci, adeseori, fără chef.

Sfântul Josemaria Escrivá spunea că nu facem lucrurile pentru că am avea chef, ci pentru că trebuie să le facem şi, întrucât trebuie să le facem, le facem cu chef, chiar dacă nu avem chef.

Vedem ca logic şi normal ca astfel să se petreacă. Logic şi normal în toate aspectele vieţii, mai puţin în unul: relaţia noastră cu Dumnezeu. În viaţa de pietate pretindem să avem chef şi ne adăpostim în spatele lipsei de chef. Oare nu suntem aceeaşi în momentul în care tratăm cu Domnul ca atunci când tratăm cu ceilalţi sau când muncim?

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

luni, 27 iunie 2011

Cuvântul sculptează!

27 Iunie – O devoţiune bună

O tânără, angajată ca îngrijitoare, avea obiceiul de a oferi o Sfântă Liturghie „pentru sufletul care era cel mai aproape de a ieşi din Purgator”. Se îmbolnăvi şi trebui să se interneze într-un spital din Paris. Din cauza bolii pierdu locul de muncă pe care îl avea.

La ieşirea din spital, complet vindecată, mai avea la viaţa ei dor un franc. Se duse la biserica Sfântul Eustachie şi dădu acel franc unui preot care se pregătea să celebreze Sfânta Liturghie pentru ca să o ofere „pentru sufletul care era cel mai aproape de a ieşi din Purgator”.

După Sfânta Liturghie, se duse la o agenţie de locuri de muncă. O primi foarte atent un tânăr care îi indică o adresă concretă. Când sosi, stăpâna casei îi spuse:

-«Ce coincidenţă! Tocmai am concediat angajata pe care o aveam pentru că nu era de încredere. Dar, cine ţi-a dat adresa mea?»

Tânăra, observând un tablou pe unul dintre pereţii salonului, răspunse:

-«A fost tânărul din acel tablou.»

Era un fiu de-al doamnei, mort cu doi ani în urmă.

Tânăra îi explică obiceiul său de a oferi o Liturghie în fiecare lună şi ce făcuse în ziua aceea. Doamna respectivă nu numai că o angajă, dar o şi adoptă ca fiică a sa.

Este o devoţiune bună şi o faptă mare de caritate a-i ajuta pe cei care suferă în Purgator. Cu cât mai mult îi ajutăm cu atât mai repede vor fi purificaţi şi vor putea să se bucure de Dumnezeu în Cer.

Apoi, din Cer, ne vor răsplăti înmiit pentru ajutorul pe care li le-am oferit.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

duminică, 26 iunie 2011

Dependenţa de computer creează creiere „pop-corn"

Experţii susţin că folosirea exagerată a computerului şi internetului determină apariţia creierului de tip pop-corn, adică un creier care devine atât de obişnuit cu stimularea online şi conexiunile rapide încât omul nu mai este în stare să aibă o viaţă offline normală.

Dependenţa de computer

Internetul ocupă tot mai mult din timpul generaţiilor tinere. Când se întorc de acasă de la locul de muncă, tinerii au de ales între o activitate care implică mişcare, o plimbare în parc sau alte opţiuni care exclud folosirea computerului. Totuşi, mulţi se simt atraşi irezistibil de computer, gândindu-se că poate au primit un e-mail important sau că altcineva a postat vreo fotografie interesantă într-o reţea de socializare online.

Oamenii nu mai sunt în stare nici măcar să aştepte un autobuz sau un metrou în staţie fără să folosească telefonul mobil sau diverse gadgeturi oferite de companiile care produc şi comercializează noile tehnologii.

Utilizatorii dependenţi de internet devin tot mai puţin capabili să înţeleagă emoţiile şi reacţiile umane, susţine psihologul Clifford Nass, de la Universitatea Stanford. „Interacţiunea interumană este o abilitate învăţată, iar ei [cei care petrec mult timp în faţa computerului] nu ajung să o practice îndeajuns", a declarat Nass.

Pentru cei confruntaţi cu dependenţa de internet şi tehnologie modernă, specialiştii recomandă o serie de măsuri.

1. Să noteze timpul pe care îl petrec în faţa computerului şi să păstreze o evidenţă a modului în care a fost utilizat acest timp.

2. Să stabilească dinainte de a porni computerul un timp pe care să îl petreacă răspunzând la e-mail-uri, socializând pe Facebook sau diverse reţele de socializare online. După aceea, să închidă computerul şi să se ocupe de o activitate offline.


3. În timpul utilizării computerului, se recomandă pauze scurte în care utilizatorul să privească pe fereastră pentru a se deconecta la viaţa rapidă din mediul online şi a percepe viaţa offline care se desfăşoară într-un ritm mai lent.

4. Să stabilească perioade în care nu utilizează computerul sau alte tehnologii: de exemplu, anumite perioade ale zilei sau o anumită zi pe săptămână. Specialiştii apreciază că aceste perioade de „post" sunt utile pentru recâştigarea controlului asupra propriei vieţi.


5. În loc de folosirea exagerată a comunicării prin intermediul internetului, se recomandă discuţiile la telefon sau, şi mai bine, întâlnirile cu prietenii într-un parc.

6. Persoanelor care observă că îi irită pe cei din jur (familie sau prieteni) prin faptul că petrec mult timp în faţa computerului şi celor care simt că le este ruşine de faptul că nu au o viaţă socială în lumea reală li se recomandă să consulte un specialist şi să facă un test pentru a-şi verifica dependenţa de internet şi noile tehnologii.

(Foto: icaservices.com)

Sursa: http://www.semneletimpului.ro/stiri/Dependenta-de-computer-creeaza-creiere--quot-pop-corn-quot--3662.html

Un documentar arată efectele negative ale căsătoriilor gay

Family Research Council a lansat un documentar despre efectele negative ale relaţiilor homosexuale în plan social. Specialişti în familie, relaţii interumane şi aspecte legate de homosexualitate vorbesc despre ce se întâmplă odată cu redefinirea familiei.

The Problem with Same-sex Marriage

Documentarul „The Problem with Same-sex Marriage" dezbate în special modul în care este influenţată viaţa copiilor de stilul de viaţă gay, tot mai prezent în spaţiul public, informează christianpost.com.

Problema este că mulţi dintre cei care rămân indiferenţi de această chestiune, chiar şi printre membrii bisericilor, este faptul că au impresia că legalizarea căsătoriilor gay nu o să-i afecteze în vreun fel. În realitate, lucrurile nu sunt chiar atât de simple, susţine Peter Sprigg de la FRC. Acesta atrage atenţia că organizaţiile creştine care se ocupă de adopţii vor fi confruntate cu o lege care le va cere să aleagă între a-şi respecta propriile valori şi a nu discrimina minoritatea homosexuală.

Copiii din şcolile publice vor fi îndoctrinaţi cu ideea că homosexualitate este un stil de viaţă normal, care trebuie acceptat. O familie intervievată de realizatorii documentarului povesteşte cum copilul lor a adus de la grădiniţă o carte în care erau promovate căsătoriile gay.

Documentarul atrage atenţia că, odată acceptate căsătoriile între persoane de acelaşi sex, lucrul acesta ar deschide uşa şi pentru alte ajustări ale conceptului de familie. De exemplu, s-ar putea cere legalizarea căsătoriilor poligame.

(Foto: back2stonewall.com)

Sursa: http://www.semneletimpului.ro/stirescurta/Un-documentar-arata-efectele-negative-ale-casatoriilor-gay-3660.html

Lumea prin ochii pacientului 98.001 de Norel Iacob

Nefericita moștenire a celor care conduc instituții în țara asta este că au de-a face cu prea mulți români pentru care trebuie să cheltui. Dacă s-ar putea reduce din stilou numărul de pensionari sau de bolnavi de cancer, sau dacă ar da Dumnezeu să scape țara de ei, ce prosperă ar fi România. Ce epocă s-ar naște și cât de iluștri ar fi managerii (sic!).


picture_1Suntem niște numere pe hârtiile managerilor, de parcă România ar fi o mare închisoare cu 22 milioane de români, 7 milioane de contribuabili, 5,5 milioane de pensionari, 700.000 de șomeri, 98.000 de bolnavi de cancer etc. Iar când managerul nu găsește soluții, pune obrazul la bătaie și le taie oamenilor din drepturi. Dacă sunt bolnavi de cancer le ia medicamentele gratuite din farmacii. Și cumva împușcă doi iepuri. Reduce și cheltuielile CNAS și, cu puțină șansă, reduce și numărul bolnavilor de cancer, ceea ce rezolvă problemele neașteptat de satisfăcător.


Pe 31 martie, Guvernul a interzis farmaciilor să mai elibereze tratamente injectabile pacienților bolnavi de cancer. Imediat după aceea, ministrul sănătății a inspectat programul național oncologic și a tras concluzia că va fi în general funcțional, cel puțin până la începutul lui iunie. Termen care s-a dus, și acum, în timp ce spitalele n-au ce le trebuie pentru pacienții de la oncologie, unii medici mai cu suflet sau conștiintă, sau poate mai cu orgoliu profesional, Dumnezeu știe, eliberează rețete gratuite pentru pacienți care merg și își iau medicamentele de la farmaciile cu circuit deschis.


Dar CNAS veghează și auditurile scot la iveală „fraudele”, care le sunt apoi imputate spitalelor, iar spitalele îi pun să plătească pe doctorii care au eliberat rețetele. Ultimul caz a fost zilele trecute la Craiova. Patru doctori trebuie să plătească 50.000 de lei, contravaloarea tratamentelor pe care le-au prescris unor pacienți. Și-au permis să încalce ceva (că nu sunt sigur că e legea) mai degrabă decât jurământul lor de medici care trebuie să îi ajute pe oameni.


„Mori!” Cam acesta e rezumatul pe care îl citesc printre rândurile unei asemenea știri. Toate încurcăturile pleacă de la amărâtul cu cearcăne pe lângă ochi și lipsit de păr din pricina citostaticelor, care își permite să ceară tratament gratuit, adică vrea să-și prelungească viața pe banii statului. „Mori odată!” sau mai patriotic spus: ”Pentru țară mori!” Bineînțeles că dincolo de rezumatul cititorului, managerii mai mari dau vina, și poate uneori îi pedepsesc chiar, pe cei mai mici, pentru că „nu e normal”. Dar nenormalitatea se validează singură în România de mulți ani. Și bolnavii, nu doar de cancer, suferă sau mor cu dreptatea dar fără ajutor.


Lucrurile stau cam așa: tratamentul pentru cancer e gratis doar dacă ești internat, dar niciodată nu vor putea fi internați toți cei 98.000 și nici măcar toți cei care au nevoie imediată de spitalizare. Și dacă s-ar putea, tot degeaba ar fi. Pentru că în unele spitale tratamentele pentru cancer nu sunt disponibile integral. Pacienții trebuie să cumpere de la farmaciile externe ce nu se găsește la farmacia spitalului. Deci e gratis, e sublim, dar lipsește aproape cu desăvârșire. Poate îmi scapă ceva dar eu am citit că programul național oncologic își propune să reducă numărul cazurilor de cancer, să îi trateze pe cei care au afecțiuni oncologice și să monitorizeze terapiile. Cred că dintre toate aceste obiective, îl realizează cel mai atent pe ultimul, dar în alt sens, mai sumbru, decât cel declarat.


Bine, bine, dar ce să facem dacă sunt mai puțini contribuabili decât bolnavi sau pensionari etc? Te poți pune cu matematica? Imposibilitățile aritmetice sunt la tot pasul, dar am învățat din experiență (păstrând cu luciditate proporțiile) că dificultățile ar putea fi depășite și că banii inexistenți sunt adesea în altă parte. Managerii trebuie să recâștige ce se fură, nu ce se plătește pentru bolnavi. Nu tai de pe listă beneficiarii tratamentelor, ci reduci corupția, a cărei absență ar vindeca România și chiar i-ar face iluștri pe lideri. Visuri, nu? Corupți vor fi mereu. Da, dar să fie mai puțini, pentru că se poate, după cum se vede la alții. Și, pentru început, să nu mai fie corupți cei care conduc instituțiile. Măcar ei să se ocupe cu cinste de ce le-a fost dat să facă. Să „moară pentru țară”, metaforic desigur. Contează și ca noi, contribuabilii, să nu mai furăm, dar cei care conduc nu trebuie să dea vina pe contribuabili, ci să-i câștige prin onestitate, să creeze un context în care mulți vor fi încurajați să plătească cinstit. Altfel metastaza corupției, în care dăm toți vina unii pe alții pentru propriul furt, va continua să curme viețile celor mai neajutorați. Și să nu se înșele nimeni, în fața unui cancer mulți dintre noi suntem neajutorați.


Apelul către autorități al membrilor Federației Asociației Bolnavilor de Cancer din România, dat publicității pe 8 iunie, a fost vizualizat de 201 ori (până în momentul scrierii acestui articol) pe site-ul Agerpres, în timp ce invitații emisiunilor de televiziune dezbat te miri ce scandaluri. E un indiciu al sprijinului care li se oferă bolnavilor de cancer. Oare doar din postura bolnavului de cancer nr. 98.001 am putea înțelege nevoia lor de a ști că nu vor muri mai repede doar pentru că sunt români?

Sursa: http://www.semneletimpului.ro/blog/Lumea-prin-ochii-pacientului-98-001-3664.html

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a II-a după Rusalii
Iisus formează Apostoli pentru sfinţirea popoarelor

Duminica a II-a după Pogorârea Duhului Sfânt (Duminica Sfinţilor Români) Matei 4, 18-23

'În vremea aceea, pe când Iisus umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari, şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. Şi de acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele, şi i-a chemat. Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El. Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor.'

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române


Evanghelia din Duminica a doua după Rusalii ne vorbeşte despre chemarea la apostolat sau apostolie a ucenicilor Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Chemarea la apostolat a ucenicilor Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos este o etapă a unui plan de mântuire a lumii pe care Dumnezeu îl are şi voieşte ca acest plan să devină o împreună-lucrare a lui Dumnezeu cu oamenii. Prin chemarea ucenicilor la apostolat, Hristos Domnul pregăteşte taina Bisericii. Mai întâi El cheamă pentru misiune un grup restrâns de doisprezece ucenici care simbolizau cele doisprezece seminţii ale poporului evreu, iar apoi aceşti ucenici vor deveni Apostoli (trimişi sau misionari) ai lui Hristos şi vor forma nucleul conducător al Bisericii Sale.

Biserica este viaţa lui Hristos Cel răstignit, înviat şi înălţat la ceruri, împărtăşită oamenilor

În această duminică, Sfânta Evanghelie ne arată primii paşi făcuţi de Mântuitorul Iisus Hristos pentru întemeierea Bisericii. Desigur, taina Bisericii începe odată cu Întruparea sau Înomenirea Fiului lui Dumnezeu, când firii Lui omeneşti se comunică sau se împărtăşeşte viaţa Sa dumnezeiască. Dar ceea ce se realizează în Mântuitorul Iisus Hristos ca împărtăşire a vieţii dumnezeieşti naturii Sale omeneşti se extinde apoi prin lucrarea Sfântului Duh în oamenii care vor crede în El. Această extindere a vieţii lui Hristos Dumnezeu-Omul în oameni este taina Bisericii. Biserica se întemeiază pe învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos şi pe legătura vie a oamenilor cu El. Prin urmare, Biserica nu este întemeiată numai pe învăţătura Mântuitorului Hristos, ci mai întâi pe Persoana Lui. De aceea s-a spus că 'Hristos este piatra cea din capul unghiului' (Efeseni 2, 20), adică temelia Bisericii Sale; dar şi Capul Bisericii (cf. Coloseni 1, 18), Cel care o conduce spre Împărăţia Preasfintei Treimi.

Aşadar, Biserica nu este o simplă instituţie umană din lumea aceasta, înfiinţată prin acordul mai multor oameni, cum se înfiinţează o societate, o asociaţie sau un club, ci Biserica este întemeiată din iniţiativa şi prin lucrarea lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor, pentru ca viaţa dumnezeiască să fie împărtăşită oamenilor prin harul Preasfintei Treimi. În acest sens, Biserica trăieşte din harul Domnului nostru Iisus Hristos prin care se arată dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh, cum se vede din binecuvântarea pe care Sfântul Apostol Pavel o adresează creştinilor din Corint (cf. II Corinteni 13, 13). Această viaţă sfântă, în acelaşi timp dumnezeiască şi omenească, a Mântuitorului nostru Iisus Hristos este temelia vieţii Bisericii. Dincolo de programe pastorale, de organizarea activităţii misionare şi social-filantropice a Bisericii, dincolo de tot ceea ce este instituţie, esenţială şi primordială în viaţa Bisericii este legătura vie şi sfinţitoare a oamenilor cu Dumnezeu-Tatăl, descoperită lor de Mântuitorul Iisus Hristos şi realizată prin Duhul Sfânt.

Cine este Cel ce cheamă la Sine oameni şi le schimbă viaţa?

Mai întâi, Mântuitorul Iisus Hristos Se botează de către Ioan Botezătorul în Iordan, iar odată cu botezul Său se descoperă taina Sfintei Treimi. După o vreme de pregătire spirituală prin post şi rugăciune în pustie (cf. Matei 4, 1-11; Luca 4, 1-13; Marcu 1, 12-13;), Hristos Domnul începe să cheme şi să formeze ucenici pentru apostolat sau misiune. Evanghelia de astăzi ne arată cum îi cheamă. El nu le promite nici averi, nici bani, nici ranguri mari, nici viaţă uşoară şi comodă, ci doar le spune: 'Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni' (cf. Matei 4, 19). Nu ştim cât de mult au înţeles chemarea Lui pescarii Petru şi Andrei, Iacob şi Ioan, pe care îi menţionează Evanghelia de astăzi ca fiind printre primii chemaţi de către Mântuitorul Iisus Hristos să-I fie ucenici. Vedem însă că, fără să-şi mai facă vreun calcul, fără să mai pună vreo întrebare, fără să negocieze, fără să pună vreo condiţie, aceştia au lăsat toate ale lor şi au urmat Lui. În mod surprinzător vedem că Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu tatăl lor, l-au lăsat singur pe acesta, ceea ce era un lucru neobişnuit, şi au mers după Iisus. Cine este acest Iisus din Nazaret Care cheamă sau alege ucenici şi schimbă vieţi? Cine este Acesta Care, cu programul sau planul Lui, schimbă orice program al zilei şi al vieţii obişnuite a oamenilor? Desigur, cei care fuseseră chemaţi de El să devină 'pescari de oameni' nu puteau înţelege toate acestea. Atunci se pune întrebarea: de ce au răspuns ei atât de prompt la chemarea Lui? Pentru că puterea dumnezeiască a iubirii nesfârşite a lui Dumnezeu care Se afla în Iisus Hristos i-a făcut să răspundă imediat chemării, fără condiţii, fără întrebare, fără târguială sau negociere, fără ezitare. Îi chema Cuvântul Vieţii, Cel ce a chemat din nefiinţă la fiinţă întreg universul, Cel ce a dăruit viaţă omului pe care l-a făcut din lut (cf. Facere 2, 7) şi Cel ce cheamă pe toţi oamenii la viaţă veşnică. Acest adevăr al chemării la viaţă veşnică s-a confirmat mai târziu, când Iisus a vorbit despre Euharistie şi a spus că dacă cineva nu mănâncă Trupul Său şi nu bea sângele Său nu poate primi viaţa veşnică (cf. Ioan 6, 53). Însă unii dintre cei care urmau pe Iisus numai din curiozitate, nu cei doisprezece, au spus: 'Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?' (Ioan 6, 60) şi au plecat, L-au părăsit, adică nu L-au mai urmat pe Iisus. Dar Iisus a întrebat pe cei doisprezece ucenici aleşi sau chemaţi de El: 'Nu vreţi şi voi să vă duceţi?' Atunci Sfântul Apostol Petru a răspuns: 'Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice' (Ioan 6, 68). În acel moment s-a văzut, de fapt, ce simţeau cei doisprezece ucenici când i-a chemat Iisus la apostolat. Au simţit adevărul că El are în Sine cuvintele vieţii veşnice. Numai harul vieţii veşnice pe care-L are Iisus Hristos în Sine, El fiind Izvorul vieţii veşnice, explică răspunsul imediat, fără condiţie şi fără ezitare, al celor chemaţi de El să-i fie ucenici. Acest adevăr se confirmă şi când Mântuitorul Iisus Hristos spune Martei, sora prietenului Său Lazăr: 'Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi' (Ioan 11, 25). Va trăi veşnic cu sufletul, chiar dacă va muri cu trupul. Aşadar, întrucât Hristos este Cuvântul vieţii Care împărtăşeşte oamenilor cuvintele vieţii veşnice, şi tot El este Pâinea coborâtă din ceruri ca hrană pentru ca oamenii să dobândească Învierea şi viaţa veşnică, cei chemaţi de El la o misiune sau lucrare sfântă Îl urmează imediat.

Predica Evangheliei Domnului era însoţită de faptele milostivirii Sale

Evanghelia ne mai spune că Iisus, după ce a ales primii ucenici, i-a luat cu El şi a început a binevesti Evanghelia Împărăţiei, nu a unei împărăţii lumeşti, pământeşti, trecătoare, ci Evanghelia Împărăţiei cerurilor, Evanghelia Împărăţiei iubirii şi slavei veşnice a lui Dumnezeu. Iar deodată cu predicarea Evangheliei vieţii veşnice El vindeca orice boală şi orice neputinţă din popor. Predica Sa începe astfel: 'Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor' (Matei 4, 17), adică schimbaţi-vă felul de a fi, de a gândi, de a trăi şi de a făptui, deoarece Dumnezeu este aproape de oameni, devenind Om printre oameni, ca pe oameni să-i apropie de Dumnezeu.

Deci predica lui Iisus, predica pocăinţei, a schimbării şi sfinţirii vieţii oamenilor este însoţită de fapte minunate, de vindecări, de izbăviri din stări grele. 'El tămăduia toată boala şi toată neputinţă în popor' (cf. Matei 4, 23). Prin aceasta, Hristos Domnul confirmă prin fapte ceea ce spune prin cuvinte, şi anume: că Împărăţia pe care o binevesteşte El prin Evanghelia Sa este Împărăţia vindecării oamenilor de păcat şi de moarte, este Împărăţia vieţii, iubirii şi fericirii veşnice. Prin vindecările săvârşite de Iisus se vede că iubirea Sa milostivă şi smerită se arată ca fiind dătătoare de lumină, de viaţă, de sănătate, de libertate şi de bucurie. Iubirea Lui ridică pe oameni din păcat prin îndemnul la pocăinţă, îi ridică din suferinţă prin vindecări de boli şi prin eliberări de demoni. Astfel, Mântuitorul Iisus Hristos pregăteşte pe ucenicii Săi să înţeleagă taina Bisericii şi îi învaţă că la cuvântul bun trebuie să adauge şi fapta cea bună de ajutorare a semenilor, de alinare a suferinţei şi singurătăţii lor, de ridicare a lor din starea de umilire la starea de demnitate, de schimbare a stării lor de întristare într-o stare de bucurie şi de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru vindecarea pe care o primesc. Această Evanghelie a Împărăţiei iubirii lui Dumnezeu a fost ascultată, trăită şi transmisă de-a lungul veacurilor mai ales de către Sfinţii lui Dumnezeu din neamuri diferite. Între aceştia se află şi sfinţii din neamul românesc sau din poporul român dreptcredincios.

Prezenţa Duhului Sfânt în om lucrează sfinţirea omului

Pentru a arăta nu numai identitatea fiecărui sfânt pomenit într-o zi din calendar, ci şi comuniunea tuturor sfinţilor, Biserica a instituit sărbătoarea numită Duminica Tuturor Sfinţilor, întrucât cea mai frumoasă podoabă a Bisericii sunt Sfinţii ei, în care au rodit darurile Duhului Sfânt, pentru că ei le-au cultivat cu multă credinţă şi stăruinţă în fapte bune. Această frumuseţe a lucrării harului Preasfintei Treimi în oameni se vede în primul rând în Duminica Tuturor Sfinţilor, bărbaţi şi femei din neamuri diferite, din categorii sociale diferite, de vârste diferite. Iar după modelul Duminicii Tuturor Sfinţilor şi la o săptămână după aceasta, serbăm noi astăzi Duminica Sfinţilor Români, potrivit hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luată în şedinţa sa de lucru din 19-20 iunie 1992.

Creştinismul românesc are rădăcini adânci în sufletul poporului şi rugători în ceruri

Astăzi, în Duminica Sfinţilor Români, ne aducem aminte de cei ce au predicat Evanghelia lui Hristos pe pământul ţării noastre, începând cu însuşi Sfântul Apostol Andrei, cel dintâi chemat la apostolie, despre care ne vorbeşte chiar Evanghelia din această zi. Pe temelia predicii Sfântului Apostol Andrei şi a ucenicilor săi în sud-estul ţării noastre, în Dobrogea de astăzi, s-a răspândit creştinismul la străromâni şi români, astfel încât poporul român s-a format şi s-a creştinat lent, dar profund. Poporul român nu a fost creştinat într-un anumit an, la comanda cneazului, regelui sau împăratului, cum a fost cazul la unele popoare vecine, ci creştinarea românilor s-a făcut de jos în sus, începând cu oamenii simpli şi cu soldaţii creştini din legiunile romane veniţi în Dacia, iar apoi prin lucrarea unor misionari creştini, în special răsăriteni vorbitori de limbă greacă şi latină. Creştinismul primit şi cultivat de români s-a dovedit în timp îndelungat a fi un creştinism cu rădăcini adânci în sufletul poporului român, întrucât a rezistat în timpul invaziilor popoarelor migratoare ca: goţii, hunii, gepizii, avarii, slavii, bulgarii, pecenegii, cumanii, tătarii şi turcii, astfel încât a rămas acelaşi creştinism ortodox latin răsăritean al ţării noastre şi după invaziile popoarelor migratoare necreştine. Iar prin sfinţii noştri străromâni şi români, cunoscuţi şi necunoscuţi pe nume, Crucea lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat a devenit lumina botezului şi vieţii poporului român.

Faptul că românii, de limbă latină şi credinţă ortodoxă răsăriteană, nu despart Crucea de Înviere îi ajută să fie, în acelaşi timp, un popor jertfelnic şi iubitor de înviere, răbdător în suferinţă şi purtător de speranţă.

Credinţa poporului român creştinat, născută şi cultivată prin predica Sfântului Apostol Andrei şi prin lucrarea misionarilor creştini, vorbitori de limbă greacă şi latină, a rodit duhovniceşte de-a lungul a două milenii în cultura română creştină, dar mai ales în mulţimea sfinţilor martiri, a sfinţilor cuvioşi din mănăstiri, schituri şi sihăstrii, în mulţimea sfinţilor ierarhi păstori de eparhii, a domnitorilor sfinţi apărători ai patriei şi ai credinţei, în mulţimea preoţilor, precum şi în mulţimea sfinţilor mireni cunoscuţi şi necunoscuţi pe nume, care au postit mult şi s-au rugat constant, au mărturisit credinţa în vremuri grele, au construit biserici şi mănăstiri, au născut, crescut şi educat copii în iubirea lui Hristos şi în iubirea de Biserică şi Neam.

Astăzi, prin sfinţii români, poporul nostru are mai mulţi mijlocitori sau rugători pentru el în faţa Preasfintei Treimi, ca el să-şi păstreze credinţa ortodoxă, să transmită generaţiilor tinere adevărata credinţă, singura prin care primim mântuirea, şi să-şi înalţe demnitatea sa ca neam purtător de Cruce şi Înviere în istorie, pentru a se bucura de slava Împărăţiei cerurilor.

În calendarul Bisericii noastre nu există vreo lună în care să nu fie pomenit cel puţin un sfânt român, însă astăzi, în Duminica Sfinţilor Români, sunt pomeniţi toţi sfinţii români împreună, cei cunoscuţi sau canonizaţi de Biserică şi cei necunoscuţi pe nume de către oameni, dar pe care Dumnezeu îi cunoaşte că sunt sfinţi. De aceea trebuie să mulţumim astăzi lui Dumnezeu mai ales pentru darurile Duhului Sfânt revărsate în sfinţii din poporul român, daruri pe care însă ei le-au cultivat prin credinţă şi nevoinţă, prin rugăciune şi fapte bune spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire. Amin!

* Text revizuit de autor în anul 2011.

Sursa: http://www.basilica.ro/ro/stiri-patriarhie/predica_preafericitului_parinte_patriarh_daniel_la_duminica_a_ii_a_dupa_irusaliii_7246.html

Predica de Duminică!!!

Duminica a II-a dupa Rusalii

Despre preotie


"Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni."

(Matei IV,19)


Prin aceste cuvinte, simple dar de o forta irezistibila, Isus si-i alege pe cei doisprezece apostoli, dintre niste oameni neînvatati si nebagati în seama, ca sa faca din ei, dupa mai bine de trei ani de ucenicie, evanghelizatori înflacarati, partasi ai preotiei Sale vesnice, învestiti, dupa Înviere, cu o întreita putere dumnezeiasca: de a învata pe oameni cuvântul Evangheliei mântuirii, de a-i sfinti prin Sfintele Sacramente, si de a-i conduce la mântuire prin porunci. "Si îndata, lasând mrejele - noteaza evanghelistul Matei -, s-au dus dupa Dânsul".
Aceasta putere preoteasca primita de la Cristos, apostolii au deprins-o începând chiar din ziua Pogorârii Spiritului Sfânt peste ei, luând astfel fiinta, cum am vazut, primul nucleu al Bisericii, iar mai târziu ei au transmis aceasta putere urmasilor lor, care sunt episcopii si preotii.
Dar fiindca exista printre noi foarte multi care, din ignoranta sau din rea-credinta, contesta institutia preotiei, ba chiar printre cei care se pretind a fi "buni credinciosi" sunt unii care zic ca ei nu au nevoie de nici un mijlocitor între ei si Dumnezeu, deci nici de Biserica, nici de Spovedanie, nici de Jertfa liturgica - cu un cuvânt n-au nevoie de preoti - deoarece, spun ei, Dumnezeu le poate da harurile direct, fara mijlocirea preotului -, pentru acest motiv socotesc necesar sa raspundem la doua întrebari:
1. Oare Domnul nostru Isus Cristos a instituit într-adevar preotia Testamentului Nou? Si, daca da,
2. Cât de mare este demnitatea slujbei preotesti?
1. Sprijiniti pe învatatura limpede a Evangheliei, afirmam ca Isus nu a voit sa le comunice sufletelor harul Sau, Sfintenia Sa, direct, fara un mijlocitor între ele si Dumnezeu, ci indirect, creând preotia ca o mare "centrala telefonica", prin care oamenii sa fie pusi în comunicare cu linia Cerului.
Astfel, în Evanghelia dupa Ioan, cap. XV,15-16, Isus le adreseaza apostolilor, adica acelora pe care i-a ales în mod deosebit, urmatoarele cuvinte memorabile: "De acum nu va mai numesc slugi, pentru ca sluga nu stie ce face Domnul sau; ci v-am numit prieteni, pentru ca tot ce am auzit de la Tatal Meu v-am spus voua. Nu voi M-ati ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi si v-am pus ca sa mergeti si sa aduceti rod si rodul vostru sa ramâna". Aici este vorba deci de o alegere si o trimitere, de o misiune rodnica. Dar ce fel de misiune? O spune raspicat tot Isus, dupa Înviere, în Galileea, când le porunceste celor doisprezece apostoli, zicându-le: "Datu-Mi-s-a toata puterea în cer si pe pamânt. Asadar, mergând învatati toate popoarele, botezându-le în numele Tatalui si al Fiului si al Spiritului Sfânt; învatându-le sa pazeasca toate câte vi le-am poruncit: si iata Eu sunt cu voi în toate zilele pâna la sfârsitul lumii" (Matei XXVIII,18,20). E limpede ca Isus îi trimite pe cei doisprezece alesi de El ca sa învete, sa-i boteze pe oameni si sa le impuna pazirea poruncilor date de El.
Dar, deoarece dupa Botez omul ramâne expus caderilor în pacat, el are nevoie de iertare; aceasta iertare însa el nu o primeste direct, ci tot prin mijlocirea apostolilor, caci lor - si numai lor - le-a zis Isus, dupa Înviere: "Luati Spirit Sfânt; carora le veti ierta pacatele li se vor ierta si carora le veti tinea vor fi tinute" (Ioan XX,21).
Isus ne-a rascumparat prin jertfa mortii Sale pe Cruce. La Cina cea de taina însa , El a anticipat în mod mistic, nesângeros, dar real, aceasta Jertfa, oferindu-Se Tatalui, sub forma pâinii si a vinului, ca victima de lauda, multumire, împacare, ispasire si cerere; totodata El a dispus ca aceasta Jertfa savârsita de El sa fie reînnoita de apostoli. De aceea, îndata dupa consacrarea celor doua specii, facuta de El, le porunceste: "Aceasta s-o faceti întru pomenirea Mea". Iata aici întemeierea Sfintei Jertfe liturghice, a Sfintei Cuminecaturi, Jertfa si Pâinea vietii spirituale a crestinului, Jertfa ce se perpetueaza pâna la sfârsitul veacurilor prin mâinile urmasilor apostolilor: a episcopilor si a preotilor, deoarece jertfa trebuie sa dainuie cât omenirea.
Asadar, Mântuitorul nu ne sfinteste direct, ci El însusi a orânduit în scopul sfintirii si al mântuirii, Sfânta Preotie, sacramentul care confera celor ce-l primesc puterea de a vesti oamenilor cuvântul lui Isus, de a le ierta pacatele prin Sfântul Botez si prin Sfânta Pocainta, de a-i nutri cu trupul si sângele lui Isus din Sfânta Cuminecatura, si de a-i conduce la mântuire, impunându-le pazirea poruncilor date de El si de Biserica Sa; caci ceea ce Isus le-a spus apostolilor se refera la toti urmasii lor legitimi: "Cel ce va asculta pe voi pe Mine Ma asculta, cel ce se leapada de voi se leapada de Mine, cel ce se leapada de Mine se leapada de Cel ce M-a trimis pe Mine" (Luca X,16).
2. Ar fi de ajuns sa meditam fie si numai asupra Sfintei Taine a Pocaintei si asupra Sfintei Jertfe liturgice, ca sa ne dam seama de caracterul sublim unic al demnitatii preotesti. Un om ca toti oamenii, supus si el slabiciunilor si pacatului, este ales sa faca ceea ce singur Dumnezeu poate face: sa ierte pacatele, adica sa-l împace pe om cu Dumnezeu si sa savârseasca Jertfa Sfintei Liturghii, adica sa transforme substantele pâinii si a vinului în trupul si sângele Mântuitorului, coborându-L astfel pe altar; sa faca deci ceea ce a facut El la Cina de taina, oferindu-L pe El ca mâncare si bautura spirituala sufletelor curate. Toate acestea preotul le face cu puterea data lui de catre Cristos. Prin consacrarea celor doua specii, putem spune ca preotul Îl naste din nou în mod mistic, dar real, pe Isus Dumnezeu si Om, asa cum El S-a nascut din sânul feciorelnic al Mariei. Este ideea atât de frumos formulata de Sfântul Augustin când zice: "O, venerabila demnitate a preotilor, în ale caror mâini Fiul lui Dumnezeu se întrupeaza ca în sânul Fecioarei."
Toti sfintii, luminati în mod deosebit de harul divin, s-au cutremurat în fata maretiei demnitatii preotesti, exprimându-si uluirea si admiratia fata de Taina Preotiei, prin cuvinte ce par scandaloase. Astfel, Sfântul Clemente Romanul zice: "Dupa Dumnezeu, preotul este dumnezeul de pe pamânt". Iar Sfântul Bernard nu se sfieste sa exclame: "O, preotule, tu nu mai esti om, caci esti Dumnezeu". Un alt sfânt, Dionisie Areopagitul, spune: "Divinorum omnium divinissimum cooperare Deo in salutem animarum" (Dintre toate lucrurile divine cel mai divin este a conlucra cu Dumnezeu la mântuirea sufletelor).
Sfântul Francisc de Assisi, care din respect pentru Taina Sfintei Preotii nu a acceptat sa fie hirotonisit preot, oprindu-se la treapta diaconatului, spunea: "Daca m-as întâlni cu un înger si cu un preot, mai întâi l-as saluta pe preot si apoi pe înger, caci îngerului nu i s-a dat puterea ce i s-a dat preotului".
La prima vedere, aceste expresii ce merg pâna la identificarea preotului cu Dumnezeu ni se par exagerate, ba chiar - cum spuneam - scandaloase, caci oricât de sfânt ar fi un preot, distanta între Dumnezeu si el ramâne infinita, ca între orice creatura si Creatorul ei, dar daca ne gândim ca sfintii se refereau nu la preot ca om, ci la puterile divine cu care el este învestit prin hirotonisire, atunci nu trebuie sa ne miram ca ei întrebuinteaza cuvinte atât de îndraznete, ci mai degraba trebuie sa-L proslavim pe Dumnezeu si sa-I multumim ca a rânduit aceasta mare Taina prin care Isus se coboara din nou printre noi si-Si reînnoieste Jertfa Crucii, revarsându-si peste noi harurile Sale; iar preotul trebuie sa se cutremure gândindu-se mereu la extraordinara raspundere de a fi colaboratorul intim al lui Dumnezeu în opera de mântuire a sufletelor, distribuitorul harurilor izvorâte din coasta lui Cristos, ministrul, ambasadorul lui Cristos pe pamânt, al lui Cristos care îi va cere socoteala de fiecare suflet încredintat, de felul cum a administrat Sfintele Taine si, în mod cu totul deosebit, de felul cum el însusi s-a folosit de acestea pentru propria sa sfintire, spre a se face, nu zic vrednic în sensul propriu al cuvântului, ci mai putin nevrednic de harul atât de slubim al slujbei ce i s-a încredintat.
Iata de ce preotul trebuie sa vegheze mereu, sa se roage si sa se înfrâneze, dupa pilda Sfântului Pavel care zicea despre sine: "Îmi muncesc trupul si îl supun robiei, ca nu cumva, predicând altora, sa ma aflu eu însumi netrebnic". Numai astfel va ajunge sa spuna, si el, cu acelasi Apostol, nu cu vorba, ci cu pilda propriei vieti: "Fiti-mi urmatori precum sunt eu lui Cristos".
Asadar, dat fiind faptul ca Mântuitorul Însusi a întemeiat preotia ca institutie care sa perpetueze si sa desavârseasca opera mântuirii oamenilor, pâna la sfârsitul lumii, institutie prin care El este prezent între oameni prin preotii Sai, datoria pe care o are crestinul este de a acorda preotului ascultare fata de cuvântul Evangheliei vestit de el în numele lui Isus, care l-a ales si l-a trimis, de a se adapa la izvoarele harului care sunt Sfintele Sacramente si de a pazi poruncile, în convingerea ca prin preotie lucreaza Cristos si ca acela ce asculta de Biserica asculta de Întemeietorul ei.
De asemenea, crestinul nu trebuie sa uite ca oricât de pacatoasa s-ar întâmpla sa fie conduita unui preot, aceasta nu atinge întru nimic puterea preoteasca cu care a fost învestit prin hirotonisire; el ramâne preot în veci; sigiliul ce s-a întiparit în sufletul sau nu poate fi sters prin nici o crima. De aceea, fie ca vrea, fie ca nu vrea, el va comparea la judecata în calitatea lui de preot al Celui Preaînalt. Ce zguduitoare realitate! Iata de ce atitudinea ce trebuie s-o adopte un adevarat crestin în fata unui preot decazut nu este dispretul, ci compatimirea pentru grava ofensa si durere adusa Mântuitorului de slujitorul Sau, rugaciuni si fapte de penitenta pentru întoarcerea lui si pentru repararea durerii pricinuite lui Cristos Marele Preot.
Asa fac fiii adevarati fata de parintii lor spirituali. Aceasta este si dorinta Mântuitorului adresata Sfintei Margareta Alaco\ue, careia în una din aparitii i-a cerut sa raspândeasca devotiunea cuminecarii în prima vinere din fiecare luna, însotita de acte de penitenta pentru repararea ofenselor pricinuite Inimii Sale Preasfinte, în mod deosebit de catre persoanele consacrate preoti, precum si de calugari si de calugarite. Caci daca pacatul unui laic provoaca o rana nespus de dureroasa Inimii Preasfite a lui Isus, ce putem spune despre durerea ce I-o pricinuieste pacatul unui preot?
Iata de ce, iubitii mei, în rugaciunile noastre, îi vom cere Preasfintei Inimi iertarea si întoarcerea preotilor nevrednici; Îl vom ruga pe Mântuitor sa ne dea preoti curati, patrunsi de râvna apostoliei, care sa fie sarea ce fereste sufletele de coruptie; lumina lumii, care sa le arate calea spre Isus Mântuitorul; faclia ce sa se iroseasca luminând pe cei din jur cu cuvântul si cu pilda; cetatea întarita de pe vârful muntelui unde sufletele sa-si gaseasca refugiul în primejdii, în încercari si în lupte cu ispitele. Vom cere preoti a caror inima sa bata la unison cu Inima Aceluia care i-a facut partasi preotiei Sale vesnice. Amin.

Sursa: http://www.greco-catolic.ro/predici.asp?autor=neamtiu&id=38

Ecclesia de Eucharistia VIII

51. Ceea ce s-a făcut în locurile cu o veche prezenţă a creştinătăţii în materie de artă sacră şi de disciplină liturgică este în dezvoltare şi în continentele unde creştinismul este mai tânăr. La aceasta se referă orientarea ce a fost dată punctual de Conciliul al II-lea din Vatican privind exigenţa unei "înculturări" sănătoase şi, în acelaşi timp, necesare. În cursul numeroaselor mele călătorii pastorale, am putut să văd, în toate regiunile lumii, vitalitatea care se poate manifesta în celebrările euharistice în contact cu formele, stilurile şi sensibilităţile diferitelor culturi. Adaptându-se condiţiilor schimbătoare de timp şi de spaţiu, Euharistia oferă hrană nu doar persoanelor, ci şi popoarelor înseşi, şi modelează culturi inspirate de spiritul creştin.

Este necesar totuşi ca această muncă importantă de adaptare să fie săvârşită având conştiinţa permanentă a misterului inefabil cu care orice generaţie este chemată să se măsoare. "Comoara" este prea mare şi prea scumpă pentru a risca sărăcirea sau răstălmăcirea ei prin experienţe şi practici introduse fără ca acestea să fi fost mai întâi atent verificate de autoritatea competentă ecleziastică. De altfel, caracterul central al misterului euharistic este în aşa fel încât necesită ca această verificare să fie făcută în strânsă legătură cu Sfântul Scaun. Cum scriam în îndemnul apostolic postsinodal Ecclesia in Asia, "o asemenea colaborare este esenţială, pentru că sfânta liturgie exprimă şi celebrează credinţa unică mărturisită de toţi şi, fiind moştenirea întregii Biserici, nu poate să fie determinată de Bisericile locale în mod izolat, fără referinţa la Biserica Universală"101.

52. Din ceea ce s-a spus se înţelege marea responsabilitate care, în celebrarea euharistică, revine mai ales preoţilor, ei având misiunea de a o prezida in persona Christi, asigurând mărturia şi slujirea comuniunii nu doar pentru comunitatea ce ia parte direct la celebrare, ci şi pentru Biserica Universală, care este întotdeauna chemată în cauză prin Euharistie. Din nefericire, trebuie să deplângem faptul că, îndeosebi începând din anii reformei liturgice postconciliare, din cauza unui sens greşit înţeles al creativităţii şi adaptării, nu au lipsit abuzurile, iar ele au fost motiv de suferinţă pentru mulţi. Un fel de reacţie la "formalism" i-a făcut pe unii, în special în anumite regiuni, să considere că "formele" alese de marea tradiţie liturgică a Bisericii şi de magisteriul său nu se impuneau şi să introducă inovaţii neautorizate şi deseori de prost-gust.

De aceea, simt că e de datoria mea să adresez un apel puternic pentru ca, în celebrarea euharistică, normele liturgice să fie respectate cu mare fidelitate. Ele sunt expresia concretă a caracterului eclezial autentic al Euharistiei; acesta este sensul lor adânc. Liturgia nu este niciodată proprietatea privată a cuiva, nici a celebrantului, nici a comunităţii în care se celebrează misterele. Apostolul Paul a trebuit să adreseze cuvinte virulente comunităţii din Corint pentru a denunţa lipsurile grave din celebrarea euharistică, lipsuri care au dus la dezbinări (schismata) şi la apariţia grupurilor sectare (aireseis) (cf. 1Cor 11,17-34). Şi în vremea noastră, supunerea faţă de normele liturgice ar trebui să fie redescoperită şi pusă în valoare ca oglindire şi mărturie a Bisericii una şi universală, care este prezentă în orice celebrare a Euharistiei. Preotul care celebrează în mod fidel Liturghia în conformitate cu normele liturgice şi comunitatea care le acceptă manifestă, într-un fel tăcut, dar grăitor, iubirea lor pentru Biserică. Tocmai pentru a întări acest sens adânc al normelor liturgice, am cerut congregaţiilor competente din Curia romană să pregătească un document mai specific, cu aspecte şi de ordin juridic, pe această temă de mare importanţă. Nu este îngăduit nimănui să subevalueze misterul pus în mâinile noastre: este prea mare ca cineva să poată să-şi permită să-l trateze cum îi place, nerespectând nici caracterul său sacru, nici dimensiunea sa universală.

_____________________

Note:

101 Nr. 22: AAS 92 (2000) 485.

Cuvântul sculptează!

26 Iunie – Consumator şi plătitor

L-au întrebat pe Francisco de Quevedo, când agoniza, cât aloca muzicanţilor care, după cum era obiceiul, aveau să-i cânte la înmormântare. Muribundul, surprins, răspunse:

-«Muzica să o plătească cine o ascultă, că eu nu voi fi în stare să ţin măsura.»

Multe din lucrurile care se spune că se fac pentru răposaţi, în realitate se fac pentru cei vii.

Dacă nu se crede în viaţa de dincolo, singurul lucru, raţional, care e de făcut cu răposaţii este să-i îngropăm, să-i scoatem dintre noi pentru ca să nu încurce. Dacă se crede în viaţa veşnică, este normal să ne gândim la a-i ajuta, însă doar dacă au nevoie. Felul de ajutor va depinde de viziunea pe care o avem despre veşnicie.

Credinţa creştină – astfel a trăit dintotdeauna Biserica – ne învaţă să-i ajutăm cu rugăciunea noastră, cu sacrificiile noastre şi, mai ales, cu Sfânta Liturghie. Cartea a doua a Macabeilor ne vorbeşte despre sacrificiul pe care Iuda, generalul armatei lui Israel, a poruncit să fie adus pentru soldaţii care au căzut în luptă. Şi adaugă: „Dacă nu am aştepta învierea morţilor, ar fi ridicol şi inutil să ne rugăm pentru ei. Căci vedea că pentru cei care au murit cu pietate era rezervată o răsplată măreaţă. Este un gând sfânt şi pios să te rogi pentru răposaţi pentru ca să fie eliberaţi de păcat” (2Mac, 12,44.45).

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

sâmbătă, 25 iunie 2011

Adevarul : Feodor Dostoievski. Din 29 iunie 2011.

De saptamana viitoare ( din 29 iunie 2011), ziarul Adevarul ne pregateste o noua colectie de literatura : Feodor Dostoievski.

O colectie ce va cuprinde 12 titluri in 12 volume.

Pretul unui volum + ziar : 14.99 lei.

Cumpara cartile din colectia Dostoievski de la magazinul online Adevarul !

Titlurile colectiei Feodor Dostoievski de la Adevarul cat si data acestora de aparitie :

  • 1. Fraţii Karamazov volumul I – 29 iunie 2011
  • 2. Fraţii Karamazov volumul II – 6 iulie 2011
  • 3. Amintiri din Casa Morţilor & Jucătorul – 13 iulie 2011
  • 4. Idiotul volumul I – 20 iulie 2011
  • 5. Idiotul volumul II – 27 iulie 2011
  • 6. Însemnări din subterană & Eternul soţ – 3 august 2011
  • 7. Crimă şi pedeapsă – 10 august 2011
  • 8. Adolescentul – 17 august 2011
  • 9. Dublul & Oameni sărmani – 24 august 2011
  • 10. Umiliţi şi obidiţi – 31 august 2011
  • 11. Demonii volumul I – 7 septembrie 2011
  • 12. Demonii volumul II – 14 septembrie 2011
Sursa: http://blogulcolectionarului.net/2011/06/adevarul-feodor-dostoievski-din-29-iunie-2011/

Cuvântul sculptează!

25 Iunie – Loc de tăcere

Se povesteşte că Principele de Condé merse odată la biserica Sfântul Sulpiciu din Paris. Se aşeză lângă un seminarist şi, curios, îl întrebă:

-«Tinere, îmi poţi spune ce anume vă învaţă în Seminar?»

Seminaristul nu răspunse nimic. Principele repetă întrebarea şi obţinu acelaşi rezultat de prima dată. Intrigat pentru tăcerea tânărului, aristocratul, manifestând un viu interes, insistă din nou.

-«Ne învaţă să tăcem în biserică – răspunse foarte serios seminaristul.»

Există mulţi creştini care ar trebui să treacă prin Seminar pentru ca să înveţe să tacă în biserică. A şti să te adaptezi la locul unde te afli este o normă de educaţie elementară. Atitudinea pe care să o iei la un concert, într-un teatru, la o conferinţă… nu este aceeaşi cu cea de la o petrecere, de la un meci de fotbal sau de pe plajă.

La biserică mergem să ne rugăm. Prezenţa în tabernacol a Domnului nostru Isus cere respect în privinţa vestimentaţiei şi a felului de a se comporta. Pe lângă aceasta, sunt oameni care vor să se roage şi au dreptul de a nu fi deranjaţi.

Sunt două motive destul de serioase pentru a învăţa să te comporţi: El, care se află în tabernacol şi cei care se află lângă noi.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

vineri, 24 iunie 2011

Cuvântul sculptează!

24 Iunie – Moştenire

Într-o bună zi, Alexandru cel Mare, plin de orgoliu pentru faptul că este grec, entuziasmat de moştenirea sa elenistică, îşi exprimă mulţumirea spunând:

-«Ceea ce sunt o datorez şi trebuie să fiu recunoscător: pentru că l-am citit pe Homer, pentru că am primit învăţăturile maestrului meu Aristotel şi pentru că l-am avut pe tatăl meu Filip. Da, tatălui meu îi datorez existenţa şi originea regească, celorlalţi le datorez faptul de a şti să trăiesc asemenea unui erou antic şi de acord cu acţiunile nobile. Oh, recunoştinţă, este gol de tot cel care este gol de tine sau care nu te are!»

Sfântul Paul ne întreabă: „Ce anume ai, care să nu fi primit? (1Cor 4,7). Cu cât cineva crede că are mai mult, cu atât mai dator trebuie să se simtă şi cu atât are mai multe motive să fie recunoscător.

Datorăm mult şi multora. Câtă lume ne-a ajutat de-a lungul vieţii! Mii de oameni i-au împrumutat lui Dumnezeu glasul lor, mâinile lor şi inima lor pentru a face posibil ca dragostea sa părintească să ajungă până la noi. Toţi avem motive suficiente pentru a ne petrece viaţa mulţumind.

Recunoştinţa este o virtute. Ce doză de recunoştinţă am eu?

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

joi, 23 iunie 2011

Rafila Găluţ, fecioara stigmatizată de la Bocsig

Autor: Raimondo-Mario Rupp
Sursa: BRU.ro

În ziua de 18 octombrie 2008, Preasfinţitul Alexandru Mesian, Episcop greco-catolic de Lugoj, s-a aflat în vizită pastorală în localitatea Bocsig, judeţul Arad. Este a treia vizită pastorală pe care Preasfinţia sa a făcut-o în această localitate, prima vizită având loc în anul 1995, pe 7 mai, când a avut loc sfinţirea bisericii şi hirotonirea întru preoţie a preotului paroh Gheorghe Tomoioagă. Tot atunci Preasfinţia Sa a vizitat şi mormântul Rafilei Găluţ, fecioară care a purtat rănile Mântuitorului între anii 1931-1939.

Pelerinaj la mormântul ei

Vizita din acest an a avut loc în cadrul unui pelerinaj mai amplu organizat de asociaţiile AGRU şi ASTRU, sub coordonarea pr. Coriolan C. Mureşan, înscris în ediţia 2008 a “Zilelor Acţiunii Catolice”. Au participat, pe lângă membrii asociaţiilor AGRU şi ASTRU, credincioşi din cele 10 protopopiate ale Eparhiei de Lugoj. Programul a început cu Sfântul Rozar, la orele 10, în biserica Sfântul Gheorghe din Bocsig, rugăciune condusă de Preasfinţitul Alexandru şi rostită împreună cu zecile de preoţi şi mulţimea de credincioşi. La orele 10.30, a urmat Sfânta Liturghie solemnă din cadrul pelerinajului, pontificată de Preasfinţitul Alexandru, la care au concelebrat numeroşi preoţi din zonă, dar şi preoţii care au însoţit grupurile de pelerini.

În cuvântul de învăţătură, Episcopul a scos în evidenţă semnificaţia deosebită a vizitei ce a întreprins-o în această parohie arădeană: vizită pastorală şi Sfânta Liturghie la care au participat numeroşi credincioşi din cele 10 protopopiate ale Eparhiei de Lugoj, întâlnirea asociaţiilor ASTRU şi AGRU şi pelerinajul la mormântul Rafilei Găluţ. “Bocsigul este cunoscut mai ales ca o localitate creştină unde, în perioada 1931-1939, Isus Cristos şi Maica Sfântă au apărut la o fecioară cu numele Rafila Găluţ, căreia i-au transmis anumite mesaje. În această perioadă Rafila a purtat periodic rănile dureroase ale Domnului nostru Isus Cristos, aşa cum au purtat şi Sfântul Padre Pio, Sfânta Gema Galgani şi alţi sfinţi.”

Preasfinţia Sa a făcut o paralelă între Rănile Domnului pe trupul Rafilei şi lăcrimarea icoanei Maicii Domnului de la Scăiuş, din toamna anului 1934. A amintit cum Episcopul Lugojului de atunci, Alexandru Nicolescu, precum şi Episcopii ce au urmat: Episcopul martir Ioan Bălan şi Episcopul mărturisitor Ioan Ploscaru, au privit cu multă responsabilitate de conştiinţă aceste semne petrecute în România din mila lui Dumnezeu, pe teritoriul Eparhiei de Lugoj, la Bocsig şi la Scăiuş. Erau semne care anticipau răul ce urma să se abată peste întreaga omenire şi peste poporul român prin venirea comunismului şi a persecuţiei Bisericii Greco-Catolice.

Amintind rolul şi implicarea celorlalţi Episcopi greco-catolici de Lugoj, Preasfinţia sa a afirmat: “Acum este rândul meu să duc la desăvârşire un lucru atât de greu: să facem lumină, să studiem, să cerem ajutorul lui Dumnezeu pentru a cunoaşte care este voia şi planul Său în aceste cazuri petrecute în perioada interbelică în cele două localităţi ale Eparhiei de Lugoj”. După Sfânta Liturghie, Episcopul, preoţii şi mulţimea de credincioşi au pornit în procesiune de la biserica parohială până la cimitirul din sat, aflat la aproximativ 1 km distanţă, unde a fost oficiat un parastas la mormântul Rafilei Găluţ. Preasfinţitul Alexandru a rostit cele două rugăciuni de pe pliantul pregătit cu ocazia acestui pelerinaj, pliant în care se face o scurtă biografie a Rafilei şi se prezintă câteva aspecte legate de stigmatele pe care le-a purtat. Cei prezenţi s-au recules la mormântul fecioarei stigmatizate.

Biografie

Rafila Găluţ s-a născut pe 8 februarie 1910 la Bocsig, judeţul Arad, fiind fiica lui Constantin Găluţ şi a Anei Zgerden. A fost botezată la 10 februarie 1910 în biserica greco-catolică Sf. Gheorghe din localitatea natală, de către pr. Demetriu Nysztor. Credincioasă greco-catolică, de mică a fost foarte apropiată de Biserică. În 1931 a dorit să devină călugăriţă în Congregaţia Maicii Domnului de la Blaj dar, datorită sănătăţii sale fragile, a fost sfătuită să renunţe.

Tânăra fecioară din Bocsig a trăit o viaţă spirituală exemplară, spovedindu-se cel puţin o dată pe lună şi primind foarte des Sfânta Euharistie; a participat la Sfânta Liturghie şi la diferitele devoţiuni ale Bisericii Greco-Catolice: Sf. Rozar, Calea Crucii, Adoraţie euharistică, novenele către Sf. Anton de Padova şi Sf. Tereza de Lisieux. În perioada 1931-1939 a purtat stigmatele – rănile Domnului -, lucru confirmat nu numai de parohul locului, Pr. Petru Vancu, ci şi de diferiţi preoţi şi medici delegaţi din partea Episcopiei Lugojului să investigheze acest caz deosebit. În acea perioadă, a lăcrimat Icoana Maicii Domnului aflată în biserica greco-catolică din Scăiuş, în zilele 30 septembrie şi 15 octombrie 1934.

Rafila Găluţ

Primul raport despre stigmatele Rafilei a fost trimis de pr. Petru Vancu Episcopiei de Lugoj pe data de 11 noiembrie 1933. Episcopul Alexandru Nicolescu de Lugoj l-a însărcinat pe pr. dr. Iuliu Raţiu să întocmească un chestionar cu 48 de întrebări care i-au fost puse Rafilei despre stigmate şi despre viziunile pe care ea spunea că le are, răspunsurile la chestionar fiind prezentate Episcopului împreună cu un raport pe data de 20 ianuarie 1934. Episcopia de Lugoj a informat Congregaţia pentru Bisericile Orientale despre cazul Rafilei Găluţ printr-o scrisoare adresată Cardinalului Luigi Sincero pe data de 15 aprilie 1934; documentele referitoare la acest caz au fost traduse şi trimise Sfântului Scaun pe data de 27 iulie 1934.

Alte culte au încercat să o convingă pe Rafila Găluţ să renunţe la credinţa ei catolică, dar ea nu a acceptat, susţinând toată viaţa că unica Biserică întemeiată de Mântuitorul Isus Cristos este Biserica Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică. La 30 august 1934, Congregaţia pentru Bisericile Orientale i-a comunicat Episcopului Alexandru Nicolescu că documentaţia referitoare la Rafila Găluţ a fost transmisă Sfântului Oficiu. Pe 10 septembrie 1934, Episcopul Alexandru Nicolescu a transmis Congregaţiei pentru Bisericile Orientale concluziile preoţilor care au investigat cazul Găluţ: pr. dr. Dominic Niculăeş, pr. Petru Herlo şi pr. dr. Iuliu Raţiu. Aceştia au descris stigmatele precum şi viziunile Rafilei: viziuni cu Maica Domnului care îi vorbea şi viziunile cu Isus Cristos.

Pe data de 16 septembrie, Rafila Găluţ a fost consultată la sediul parohiei greco-catolice Arad II – Şega de o comisie de medici formată din dr. Nicolae Butean, dr. Iuliu Vicas, dr. Teodor Pop şi dr. Vasile Cucu. Medicii nu au reuşit să dea o explicaţie ştiinţifică stigmatelor Rafilei. Ei au observat rănile de pe frunte, de pe cele două pălmi, de pe coastă şi de pe picioare. S-a constatat că stigmatele nu apar la intervale fixe, ci la date anunţate de Maica Domnului. Pe data de 1 octombrie 1934, apariţia stigmatelor a avut loc în prezenţa medicului Teodor Vicas, a pr. Petru Herlo şi a pr. Petru Vancu, redactându-se un proces verbal, document tradus şi transmis imediat Sfântului Scaun.

În zilele de 6-7 octombrie 1934, Rafila Găluţ s-a aflat la Lugoj cu ocazia Congresului AGRU şi a vizitei Regelui Carol II în oraş, şi a fost primită de Episcopul Alexandru Nicolescu la reşedinţa episcopală, ocazie cu care Episcopul a constatat personal stigmatele. Rafila Găluţ s-a rugat cu această ocazie în faţa Icoanei Maicii Domnului de la Scăiuş, adusă în pelerinaj la Catedrala greco-catolică din Lugoj. Raportul cu privire la vizita Rafilei la Lugoj a fost redactat de canonicul Marianescu. Pe data de 20 februarie 1935, Episcopia de Lugoj a trimis un nou raport Congregaţiei pentru Bisericile Orientală referitor la cazul Rafilei Găluţ.

Pe data de 27 mai 1935, pr. Augustin Pop, OSBM, care ţinea misiuni populare la Bocsig în acea perioadă, înaintează Episcopiei de Lugoj un raport despre Rafila Găluţ, în care aceasta este definită de călugărul bazilian drept “o fiinţă favorizată de Dumnezeu”, negăsind nici o explicaţie naturală pentru stigmate. Din 31 ianuarie 1936, stigmatele au sângerat tot la două săptămâni, câte 3 zile, până în 15 aprilie 1939, când Rafila Găluţ a murit. În 1948, Episcopia de Lugoj a iniţiat o nouă anchetă, încredinţată pr. Vasile Borda. Acesta a încercat să adune informaţii de la toţi cei care au cunoscut-o pe Rafila.

Calităţile Rafilei Găluţ recunoscute de contemporani erau: evlavie, ascultare, răbdare, mortificări, curăţie, modestie, credinţă, simplitate, apostolat laic, iubirea aproapelui, stigmate şi viziuni, chiar daruri profetice. În 1979 a fost refăcut mormântul Rafilei Găluţ, la cheltuieli contribuind şi Preasfinţitul Episcop Ioan Ploscaru de la Lugoj, care s-a ocupat în perioada comunistă de strângerea tuturor documentelor referitoare la fecioara stigmatizată de la Bocsig. După 1939, numeroşi credincioşi greco-catolici, romano-catolici dar şi de alte confesiuni vin şi se roagă la mormântul Rafilei Găluţ, cerându-i mijlocirea în nevoile lor sufleteşti şi trupeşti.

* * *

Doamne Isuse Cristoase, care ne-ai arătat mărirea Ta prin darul stigmatelor fecioarei Rafila Găluţ de la Bocsig, dăruieşte-ne lumina necesară pentru a face voia Ta în viaţa noastră, precum şi a mărturisi adevărata credinţă a Bisericii Tale.
Tatăl Nostru…, Născătoare…, Mărire Tatălui…
Preasfântă Fecioară Marie, Maica lui Dumnezeu şi Maica noastră a tuturor, care te-ai arătat de mai multe ori fecioarei Rafila Găluţ de la Bocsig, ajută-ne să primim adevărata lumină pentru a înţelege cu adevărat voia Fiului Tău, revelată prin viaţa Rafilei Găluţ.
Tatăl Nostru…, Născătoare…, Mărire Tatălui …

Sursa: http://lumea.catholica.ro/2008/10/rafila-galut-fecioara-stigmatizata-de-la-bocsig

Cuvântul sculptează!

23 Iunie – Umilinţă şi recunoştinţă

Un brutar de pe vremea lui Socrate (sec. V î.C.) se stabilise într-un cartier din Atena. Voind să afle ce fel de vecini avea îi chemă pe toţi promiţându-le că va dărui câte o pâine la fiecare. Toţi acceptară şi, odată ajunşi la brutărie, brutarul le arăta unde se afla pâinea promisă, adăugând:

-«Dacă doriţi să mă întrebaţi ceva, eu sunt alături.»

Când se văzură singuri, se năpustiră asupra coşurilor, aleseră pâinile cele mai apetisante şi mai mari şi părăsiră brutăria. Nimeni nu mai trecu pe la brutar pentru a-i mulţumi, în afară de o copilă zdrenţăroasă şi sărăcuţă care ţinea în mâini o pâine micuţă. Brutarul o întrebă de ce nu luase o pâine mai mare, iar copila îi răspunse:

-«Domnule, eu am luat ceea ce mi-au lăsat ceilalţi, dar vreau să vă mulţumesc.»

Odată ajunsă acasă, fetiţa dădu mamei pâiniţa. Rupând-o, constatară cu uimire că în interiorul ei se afla o monedă de aur. Copila se întoarse în fugă la brutărie şi-i înapoie brutarului moneda, spunându-i:

-«Domnule, cred că v-a căzut această monedă în timp ce frământaţi.»

Brutarul, care introdusese în mod intenţionat moneda în pâinea cea mai mică, spuse:

-«Du moneda aceasta mamei tale. O dată în plus s-a dovedit faptul că cei mai săraci şi umili sunt, de asemenea, cei mai cinstiţi şi recunoscători.»

Recunoştinţa este o virtute, însă nu este un lux, ci o obligaţie.

Lui Dumnezeu îi datorăm atât de mult, încât niciodată nu-i vom mulţumi îndeajuns.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro