duminică, 31 iulie 2011

Cuvântul sculptează!

31 Iulie – Cuiul

A fost odată un om care se tot gândea cum să scoată un cui dintr-o scândură groasă de lemn, pentru că nu avea cleşte ci doar un ciocan şi alte cuie.

Petrecu mult timp gândindu-se la felul în care să-l scoată şi, când hotărî să renunţe, îi veni o idee:

Luă alt cui şi-l bătu în capul celui pe care voia să-l scoată, astfel încât primul cui ieşi pe partea cealaltă a scândurii.

Uneori avem o ură, o durere, un resentiment pe care am încercat să le scoatem din inimile noastre şi nu am putut, deoarece erau foarte înrădăcinate. Există alte cuie pe care le putem folosi pentru a le scoate pe cele dintâi care ne rănesc atât de mult: Ranchiuna cu Iertarea… Ura cu Iubirea… Tristeţea cu Bucuria… Nesiguranţa cu Încrederea… Mânia cu Pacea… Auto-compătimirea cu Acceptarea…

Care este „cuiul” pe care nu ai putut să-l scoţi? Oricare ar fi, trebuie să ştii că tu nu ai motiv să-l ai încă ţintuit.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

sâmbătă, 30 iulie 2011

Cuvântul sculptează!

30 Iulie – Un copil promiţător

Un antreprenor avea nevoie de un băiat de serviciu pentru birourile sale. Se prezentară diferiţi băieţi în urma anunţului dat în presă. Îi primi unul câte unul, însă niciunul nu-i plăcu. Ultimul care sosi pentru interviu avea o înfăţişare vioaie şi dezgheţată, însă era prea tânăr şi mic de statură. Nu era hotărât să-l angajeze.

-«Te-aş angaja pe tine» – îi spuse – «însă îmi pari destul de tinerel.»

-«Nu vă faceţi griji.» Îi răspunse băiatul. «Să revin peste două săptămâni, când voi fi mai mare?»

Impresarului îi plăcu răspunsul şi-l angajă imediat.

Simţul umorului şi optimismul deschid multe uşi, chiar şi pe cele care păreau închise.

Dacă cineva are motive să înfrunte viaţa cu această atitudine, aceştia suntem noi, creştinii. Evanghelia înseamnă şi este „vestea cea bună”, veste bucuroasă. A şti că suntem fii ai lui Dumnezeu, că ne iubeşte până la extremele pe care niciodată nu le-am fi visat, că fiecare pas al vieţii noastre are valoare şi rezonanţă pentru veşnicie, sunt motive pentru a-l ridica chiar şi pe cel mai decăzut. Bucuria este parte foarte importantă din patrimoniul creştin.

Simţul umorului se poate transforma foarte uşor în caritate fină. Pe drept cuvânt ne spune Sf. Paul: „Discuţia voastră să fie întotdeauna agreabilă, presărată cu sare, astfel încât să ştiţi să răspundeţi tuturora aşa cum se cuvine”. (Coloseni 4,6).

Cum stau cu simţul umorului şi cu bucuria? Cum stau cu viziunea creştină a vieţii mele?

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

vineri, 29 iulie 2011

Cuvântul sculptează!

29 Iulie – Sucursală

Un cerşetor, om foarte pios, în fiecare duminică, după ce asculta Sfânta Liturghie, se aşeza la poarta bisericii cerând pomană. Cu mâna stângă întindea o pălărie veche pentru ca oamenii să pună în ea câţiva bănuţi iar cu mâna dreaptă depăna bobiţele rozariului său.

Într-o zi, cineva îi dărui o pălărie, întrucât cea pe care o folosea era destul de veche.

Văzându-l cu două pălării, un credincios, care îl cunoştea, îl întrebă:

-«Cum de astăzi ai două pălării?»

Iar cerşetorul, cu calm, răspunse:

-«Păi, fiindcă afacerea mergea bine, am hotărât să deschid o sucursală.»

Simţul umorului este un mare dar al lui Dumnezeu. În greutăţile vieţii, când norocul nu ne surâde, este o mare mângâiere. Este uşor să râzi atunci când totul merge bine. Este greu atunci când lucrurile merg pe dos: este mai greu şi mai necesar.

Credinţa, viaţa de pietate, este de mare ajutor. Atunci când se savurează apropierea lui Dumnezeu se poate menţine simţul umorului, chiar şi dacă trebuie să cerşeşti.

Dumnezeu este izvorul adevăratei bucurii. De aceea, departe de Dumnezeu nu există bucurie posibilă. Nu degeaba apostolul Iacob recomanda: „Este trist vreunul dintre voi? Să se roage!” (Iacob 5,13).

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

joi, 28 iulie 2011

Predica PS Vasile cu ocazia înscăunării ca Episcop de Maramureş

Mulţumesc Celui ce m-a întărit,
lui Cristos Isus, Domnul nostru,
că m-a socotit credincios şi m-a pus să-l slujesc” (1Tim 1.12).

imaginePreafericirea Voastră,
Înalt Preasfinţiile Voastre,
Preasfinţiţi părinţi confraţi în episcopat,
Onoraţi părinţi preoţi, cuvioşi călugări, cuvioase surori călugăriţe şi persoane consacrate,
Stimaţi domni senatori şi deputaţi, (…) domnule primar, stimaţi reprezentanţi ai autorităţilor de stat centrale şi locale,
Iubiţi credincioşi,

Cu aceste cuvinte ale apostolului Pavel în minte şi în inimă, mi-am început şi eu slujirea în Biserică în calitate de episcop în urmă cu trei ani şi jumătate, atunci când am primit harul preoţiei depline în succesiunea apostolică, dorind să-i mulţumesc Domnului pentru acest har de care m-a învrednicit şi pentru că m-a socotit vrednic să-l slujesc.

Aşadar, în această zi de mare sărbătoare pentru Eparhia Maramureşului, vin în faţa dumneavoastră ca un slujitor al Evangheliei, dorind să-l vestesc pe Domnul cel Înviat din morţi şi să aduc salutul meu de pace şi har tuturor acelora care astăzi mi-au fost încredinţaţi spre păstorire, precum şi tuturor credincioşilor binevoitori şi iubitori de Dumnezeu.

În urmă cu 80 de ani, în acest minunat oraş străjuit de munţi, cu oameni credincioşi şi iubitori de Cristos, venea ca păstor sufletesc primul episcop greco-catolic al Maramureşului, Alexandru Rusu. Erau vremuri de pace şi de speranţă pentru nou înfiinţata Episcopie, care însuma 239 de parohii şi 311 filii, puse toate sub scutul Preacuratei Fecioare Maria, ocrotitoarea Eparhiei. Catedrala episcopală, care l-a primit cu fast pe cel dintâi arhiereu al noii structuri ecleziastice, era dedicată Maicii Domnului şi de aceea întreaga eparhie era pusă sub protecţia Ei ca o extindere a statutului privilegiat pe care îl are orice biserică catedrală, ea fiind mama şi modelul tuturor bisericilor parohiale.

Astăzi, vă primim în acest spaţiu public sărăcăcios şi modest, unde am invocat numele Domnului în rugăciune, neputând să reiterăm sărbătoarea de acum 80 de ani aşa cum se cuvenea şi cum ar fi fost firesc. Episcopul, ca părinte şi păstor sufletesc, se înscăunează în Catedrala predecesorilor săi, ca semn al succesiunii în credinţă, şi de aceea gândul nostru nu poate să uite cum cel dintâi arhiereu al eparhiei Maramureşului a fost alungat fără vină şi fără voia lui din catedrala sa, plătind cu preţ de sânge statornicia sa în credinţă şi în comuniunea Bisericii Universale. Neuitarea nu pretinde răzbunare, ci devine rugăciune neîntreruptă pentru dreptate şi adevăr.

Astăzi, primesc şi privesc cu răbdare misiunea de păstor şi părinte al acestei Eparhii, încredinţându-mă de patrimoniul spiritual extraordinar şi de potenţialul de credinţă existent şi mărturisit de dumneavoastră, credincioşii de acum, edificat fiind de mărturia înaintaşilor noştri. “Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, – ne îndeamnă autorul Epistolei către Evrei – priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13,7).

Din cele opt decenii de viaţă ale acestei încercate Eparhii, mai mult de jumătate au fost trăite în anonimatul clandestinităţii şi în apăsarea cumplită a gândului robiei în propria ţară. Procesiunea de astăzi ne aminteşte de reîntoarcerea în ţara promisă a restului lui Israel, care face calea întoarsă din robia babiloniană. Dumnezeul părinţilor noştri este Domn al vieţii şi Părinte ocrotitor al fiilor săi, rămânând credincios promisiunilor Sale şi nu trece cu vederea lacrimile şi rugăciunile credincioşilor Săi.

Sărbătoarea noastră de astăzi, ocazionată de luarea în posesie canonică a acestei Eparhii, are loc în ziua pomenirii Sfântului proroc Iezechiel şi a Sfântului mucenic Foca.

Cea mai mare parte a misiunii sale profetice, aproximativ 25 de ani, Iezechiel o desfăşoară în exil la Babilon, însoţind şi încurajând poporul său, greu încercat de gândul măreţiei trecutului şi de situaţia concretă a prezentului, care le oferea doar statutul de robi şi toleraţi. Distrugerea templului din Ierusalim a reprezentat pentru mulţi iudei nu doar sfârşitul unei istorii, ci şi o punere serioasă la îndoială a credinţei lor, care nu putea să fie menţinută fără suportul dat de moştenirea trecutului. În aceste condiţii, misiunea profetului era aceea de a transmite Cuvântul Domnului prin mesaje de încurajare şi speranţă, de a-i face să creadă pe mai departe, chiar împotriva oricărei speranţe. Viziunile sale vin în sprijinul susţinerii credinţei în popor pentru ca acesta să nu se îndoiască de lucrarea Domnului şi să se purifice ei înşişi pentru ca Dumnezeu să-i reînnoiască şi să-şi constituie Sieşi un popor nou, pe care să-l readucă în patrie. Astfel, viziunea cunoscută a câmpului de oase care se reconstituie în corpuri şi învie nu doar prefigurează învierea Domnului şi în El a popoarelor, ci şi transmite mesajul de încredere şi speranţă în puterea lucrătoare a lui Dumnezeu, care însoţeşte fiecare om şi fiecare comunitate pe parcursul istoriei ei şi dincolo de ea.

În Biserică trăim cu această credinţă a puterii Domnului Înviat, care ne-a dat din Spiritul Său pentru ca să putem transforma lumea în care trăim. Să o facem dreaptă, cinstită, curată, echilibrată, iubitoare, iertătoare şi jertfitoare. Dumnezeu ne dă putere să acceptăm rănile istoriei pentru ca ele să se vindece.

În această zi de sărbătoare privim cu încredere la viitor, pentru că aşa cum spunea Preasfinţitul Alexandru Rusu în discursul său de înscăunare: Coborând de aici la grijile de alt ordin, cele în legătură cu organizarea noii Eparhii, cu îndrumarea ei pe căile mântuirii, nu pot să nu încep prin a sublinia misiunea grea ce ne aşteaptă (…) Eparhia Maramureşului trebuie să devină o nouă fortăreaţă a gândului măreţ şi atât de mângâietor pe care-l întruchipează şi reprezintă Biserica noastră Română Unită, a gândului unei cât mai bogate vieţi adevărat creştine, plămădite în adâncurile fiinţei noastre naţionale şi izvorâte din ea, cu căldura şi puterea atât de proprie tuturor manifestărilor, cu adevărat mari, ale neamului nostru.[1]

Preafericirea Voastră,

Onoraţi confraţi,

Iubiţi credincioşi,

Avem premise bune pentru a privi cu speranţă la ceea ce ne aşteaptă, conştienţi fiind de multitudinea provocărilor care ne asaltează şi de fragilitatea umanităţii noastre. Ştiu că perioada de vacanţă a Scaunului episcopal al Maramureşului a fost un timp intens de aşteptare şi rugăciune, un timp dedicat cererilor adresate Tatălui Ceresc pentru păstorul sufletesc care va fi ales şi desemnat pentru această misiune. Putem pleca la drum, după acest popas şi schimb de toiag, tocmai de la această atitudine şi stare sufletească a dumneavoastră, a preoţilor şi a credincioşilor, care aţi ales cea mai bună cale în a vă predispune lucrării harului. Aceasta este Biserica în dimensiunea ei intimă şi spirituală, poporul lui Dumnezeu rugător şi primitor al darurilor. Rugăciunea ne va fi pe mai departe hrana noastră sufletească şi atitudinea constantă pentru desăvârşirea vieţii spirituale. Citându-l pe sfântul apostol Pavel, putem spune şi noi că lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii (Efes. 6,12).

Lupta noastră este, în primul rând, una spirituală şi grija noastră este de a da o bună mărturie despre credinţa care este în noi, pentru ca, în societatea tot mai secularizată, curajul mărturisirii şi al trăirii Evangheliei să nu scadă şi să nu se stingă. Rugăciunea personală şi cea comunitară, liturgică şi extraliturgică, devoţională să ne fie limbajul comun în care ne regăsim, ne întâlnim, ne cunoaştem şi ne apropiem în trăirea sufletească, predispunându-ne la o mărturie comună şi la edificarea instituţională a Bisericii noastre. Cum să facem, oare, aceasta, de vreme ce opiniile ne sunt atât de variate şi aşteptările atât de diverse, încât pare că nu ne-am cunoaşte pe deplin identitatea. Tot preasfinţitul Alexandru de pioasă memorie, sugera calea, la venirea sa în Maramureş: Pentru a corespunde acestor aşteptări şi pentru a putea realiza cât mai deplin nădejdile ce se leagă de noua noastră aşezare eparhială, se cere imperios ca viaţa ei să pornească şi să se dezvolte în linia tradiţiei strălucite, care face gloria de oricând a Blajului, centrul istoric atât de respectat al Bisericii noastre[2].

Sprijinit de rugăciunile voastre, pe care, de altfel, mă bazez, iubiţi confraţi preoţi şi dragi credincioşi, putem ajunge la o comuniune deplină, în care ascultarea bisericească şi respectul opiniilor personale să poată coexista.

Un alt gând care se cere exprimat în acest moment, când privirea noastră de ansamblu se îndreaptă asupra realităţii bisericeşti, este legat de nevoia comuniunii şi a deplinei colaborări şi întrajutorări între toţi fiii şi fiicele Bisericii. O comunitate îşi trăieşte pe deplin chemarea în dragostea frăţească pe care trebuie să o cultive ca un imperativ al Domnului, care se lasă cunoscut în bucuria împărtăşirii: Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc (Io 15,12-14).

La fel ca şi credinţa, comuniunea nu se presupune, ci se propune, aşteaptă mereu să fie actualizată, este atitudinea concretă care se împlineşte în prezentul fiecărei zile. Structura ierarhică a bisericii este ea însăşi baza oricărei comuniuni, care îşi are în Euharistie şi în Preoţie fundamentul şi izvorul unităţii tuturor.

Ca părinte şi păstor al acestei Eparhii, vă invit să redescoperim şi să desăvârşim bucuria de a fi împreună ca fraţi de credinţă, care au aceleaşi valori şi privesc spre acelaşi ideal: împărăţia lui Dumnezeu şi binele Bisericii.

Ceea ce s-a realizat în cele două decenii de renaştere a Bisericii, cu multă jertfă, trebuie consolidat şi îmbunătăţit, astfel încât întregul patrimoniu spiritual şi structural să fie în serviciul comunităţii şi al fiecărui credincios în parte.

O prioritate a acţiunilor noastre viitoare o va constitui grija deosebită pentru activităţile pastorale. Centrul oricărei acţiuni pastorale este dragostea faţă de suflete, acea dragoste pe care Mântuitorul a întrupat-o în viaţa şi în jertfa Lui pentru noi. Pilda Bunului Păstor care îşi pune viaţa pentru oi (Ioan10,11) rămâne emblematică pentru toţi slujitorii Bisericii care sunt mandataţi să vestească dragostea lui Dumnezeu. Nicio altă situaţie nu este prioritară acesteia, atunci când ne raportăm la ordinea şi esenţa misiunii noastre.

Grija pastorală creează premisele unităţii spirituale şi face să înflorească şi să se dezvolte în Biserică acei talanţi pe care Dumnezeu i-a sădit în fiii Săi. Favorizarea vocaţiilor şi cultivarea lor, aprofundarea credinţei noastre prin programe de catehizare, implicarea mai activă în viaţa socială, deschiderea spre lumea culturală şi ştiinţifică în dialogul constructiv al propunerilor valorilor şi al cultivării lor în societate, inclusiv a celor morale, cultivarea unui raport bun cu celelalte Biserici şi culte, precum şi implicarea în mişcarea ecumenică sunt tot atâţia paşi de urmat şi direcţii de acţiune a eparhiei noastre.

Fermentul unei societăţi se propune de la sine, atunci când conştiinţa valorilor este trăită şi asumată colectiv şi mai ales atunci când coerenţa faptelor noastre sunt rodul harului lui Dumnezeu.

Mai înainte de toate, aş dori să vă asigur pe toţi de dragostea mea părintească, de fraternă însoţire şi sprijin, în orice demers pe care îl veţi întreprinde. Sediul episcopal este casa noastră a tuturor, unde veţi găsi mereu un părinte, ce e drept unul cu toiag, dar care va fi folosit pentru salvarea binelui comun şi pentru îndreptarea şi zidirea sufletească a fiecăruia. În ritualul roman de consacrare a arhiereului se spune: “Episcopatul este numele care exprimă slujirea, nu este unul de onoare, pentru că Episcopului i se cade mai mult să servească decât să domine, potrivit poruncii Mântuitorului”.[3] Având, aşadar, prezente şi cuvintele lui Isus care îi învaţă pe apostolii Săi şi apoi le dă pildă şi exemplu: “Care dintre voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă, după cum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Mt.20,26-28), nu ne rămâne decât să ne încredinţăm Maicii Sfinte, Maica noastră şi a Bisericii, spunând: “Fie mie după Cuvântul Tău, Doamne” şi “Fie mie după voia Ta”. Sau, gândindu-mă la versurile poetului Duiliu Zamfirescu, să înalţ aceeaşi rugă:

Părinte, Tu, ce-ai pus în mine
Senin din sfânta Ta fiinţă,
Măreşte-mi sufletul spre bine,
Puterile spre suferinţă. [4]


[1] Alexandru Rusu, Pastorala prilejuită de instalarea episcopului Alexandru Rusu din 2 februarie 1931.

[2] Alexandru Rusu, Pastorala din 2 februarie 1931.

[3] Ioan Paul II, Exortaţia apostolică PASTORES GREGIS, pag. 109.

[4] Gethsemani, în volumul Poeţi în rugăciune, culeşi şi adnotaţi de pr. Ioan Georgescu, pag. 73.

Sursa: http://www.bru.ro/documente/predica-ps-vasile-cu-ocazia-inscaunarii-ca-episcop-de-maramures


Anun] umanitar!!!

Mă numesc Olivia și vreau să vă spun că la vârsta de 31 de ani am înțeles că viața este foarte grea, și această greutate se multiplică atunci când îți pierzi unul din cei mai dragi părinți, întâmplător pentru mine a fost mama…

Dacă pentru mine a fost tragic ce putem spune pentru un copil de 15 ani??? El se numește Cristian, în 25 iunie a împlinit frumoasa vârstă de 15 ani și vă pot spune că acest copil a suferit enorm în viața lui. A fost operat în 2003 având ca diagnostic stenoza subvalvulara aortică localizată stransă (gradient max 85 mmhg) prin diaphragm fibromuscular. Tipul intervenției chirurgicale a fost rezecție diaphragm fibro muscular stenozant subvalvular.

Acest copil nu mai are voie să facă nici cel mai mic efort. În fiecare an mergem la control la Cluj, apoi la Sibiu tot la 6 luni. Pentru el viața nu a fost atât de ușoară și cred că și moartea mamei l-a afectat foarte mult, totuși știm că va mai trebui pentru el încă o operație. Oare cum să ne pregătim pentru încă o operație? Cu ce??? Sperăm cu ajutorul Bunului Dumnezeu să-l ducem în altă țară să i se facă această operație. Rugămintea mea este următoarea: dacă există cineva care ar vrea să-l ajute pe acest biet copil, las mai jos un cont:

RO65RNCB0324121229990001

sau

RO97RNCB0318021485230001

Dacă doriți mai multe informații: MÎNDREAN OLIVIA

Sat Cenade, nr. 285 Jud. Alba Tel. 0745 473 234

Vă mulțumesc din tot sufletul și cred că Dumnezeu vă va răsplăti pentru ceea ce faceți și mă rog ca intenția celor care-l vor ajuta pe fratele meu să fie văzută de acolo de sus.

Cuvântul sculptează!

28 Iulie – Glumă deplasată

Adlai Stevenson, concurent pierzător în faţa lui Eisenhower la preşedinţia Statelor Unite, fiind guvernator de Illinois, asista la funeraliile unui înalt funcţionar. Întrucât ploua cu găleata, o domnişoară comentă, referindu-se la defunct:

-«Săracul, ce zi urâtă!»

-«Priviţi lucrurile pozitiv – spuse Stevenson. El este singurul care nu se udă.»

Comentariul politicianului este o glumă deplasată. În observaţia sa, însă, există o lecţie folositoare: a învăţa să descoperi ceea ce este bun chiar şi acolo unde totul pare rău.

În viaţa aceasta nimic nu este în totalitate bun şi nimic nu este în totalitate rău. Nu există puritate chimică: în toate persoanele, lucrurile şi în toate faptele există partea bună şi partea rea. Şi, aşa după cum ne asigură Sf. Paul, pentru cine, într-adevăr, îl iubeşte pe Dumnezeu totul se transformă în ceva bun: „Fiindcă ştim că toate conlucrează spre binele celor care-l iubesc pe Dumnezeu”. (Romani 8,28).

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

miercuri, 27 iulie 2011

Cuvântul sculptează!

27 Iulie – Năravul din fire… (n-are lecuire)

François Rabelais care, pe lângă călugăr era şi medic, nu şi-a pierdut niciodată excelentul său simţ al umorului. Aflându-se pe patul de moarte, veni să-l viziteze preotul care obişnuia să-l îngrijească. Era un preot care avea faimă de om grosolan şi cam sărac cu firea. Înainte de a-i da sfânta Împărtăşanie, îi spuse:

-«Ţi-l aduc pe Domnul Dumnezeul nostru care vrea să coboare la tine pentru a se întâlni cu tine. Îl recunoşti, fiule, şi mă recunoşti şi pe mine?»

-«Îl recunosc pe Domnul meu» – răspunse Rabelais – «şi recunosc şi animalul de povară pe care vine călare.»

Simţul umorului este un mare dar al lui Dumnezeu. Ajută în suportarea greutăţilor şi face viaţa, proprie şi a celorlalţi, mai bucuroasă.

Îşi are fundamentul în fizionomia şi în caracterul fiecăruia, însă poate fi cultivat şi este bine să fie cultivat. Credinţa – trăită – ajută foarte mult în dezvoltarea sa. La lumina credinţei şi în perspectiva veşniciei, toate cele de aici, din viaţa pământească, au o importanţă relativă: au valoare în măsura în care valorează pentru veşnicie.

Durerea, suferinţa, inclusiv moartea, dacă sunt privite cu ochii credinţei, se transformă în autentice comori. Ceea ce ne-ar face să suferim, ajunge să devină un motiv de bucurie.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

marți, 26 iulie 2011

Cuvântul sculptează!

26 Iulie – Nu este vina oglinzii

Lewis Carroll, autorul poveştii „Alice în ţara minunilor”, relata o întâmplare pe care i-au povestit-o pe când era copil:

Într-o încăpere, plină cu oglinzi, intră o fetiţă zâmbitoarea şi fericită. Văzându-şi chipul reprodus de sute de ori, se gândi că locul respectiv trebuia să fie un loc foarte plăcut, de vreme ce toţi zâmbeau. Mai târziu, intră în acelaşi loc un copil care avea un caracter foarte rău şi care, văzând în jurul său multe feţe lunguieţe şi supărate, îşi făcu o idee tristă despre acel loc şi-şi spuse: „aici nu merită să revii”.

Nu suntem responsabili de faţa pe care o avem. În schimb, suntem responsabili de faţa pe care o facem.

De faţa pe care o vom face va depinde în mare parte răspunsul pe care îl vom afla pe feţele celorlalţi: se culege ceea ce se seamănă.

„E adevărat, Doamne, că-ţi aducea mare consolare acea „subtilitate” a omului-copil care, simţind tulburarea pe care o produce faptul de a asculta de ceva care deranjează şi este, de la sine, respingător, îţi spunea cu voce scăzută: Isuse, să fac o faţă bună!?” (Camino [Drum], 626)

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

luni, 25 iulie 2011

Cuvântul sculptează!

25 Iulie – Zvonuri

Doi tineri deputaţi comentau în Camera Comunelor londoneză, la trecerea lui Winston Churchill:

-«Se pare că bătrânul nu mai posedă vechea sa limpezime mentală şi este lipsit de reflexe.»

Marele om de stat, se întoarse surâzând şi spuse:

-«Se zvoneşte, de asemenea, că bătrânul e surd şi deja vedeţi…»

Bârfitul este deja un sport naţional. Întemeiate sau neîntemeiate se răspândesc noutăţi, de multe ori injurioase, despre persoane care au atins o oarecare importanţă socială. În presă şi mai ales în televiziune există spaţii dedicate „bârfei” care se bucură de o clientelă copioasă.

Cel care lansează şi difuzează astfel de zvonuri comite o nedreptate gravă, foarte greu de reparat.

Omul care şi-a îndepărtat un prieten, este practic, imposibil să-l recupereze. De obicei se dă puţină importanţă păcatului acestuia, şi are mare importanţă. «De ce atât de mulţi bârfitori?» te întrebi îndurerat… - Unii din greşeală, alţii din fanatism sau din răutate. Însă, cei mai mulţi, repetă zvonul din inerţie, din superficialitate şi din ignoranţă.

De aceea, insist din nou: „când nu poţi vorbi şi nu e necesar să vorbeşti, taci!” (Surco [Brazda], 592). Acest lucru este mai creştinesc şi chiar mai economic.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

duminică, 24 iulie 2011

De acum fac parte din episcopia greco-catolică de Oradea PDF Imprimare Email
Cristian Bădiliţă
Vineri, 22 Iulie 2011 00:00

Pentru că nu-mi plac ascunzişurile de niciun fel şi pentru că doresc să evit orice răstălmăcire sau interpretare a trecerii mele sub jurisdicţia episcopiei greco-catolice de Oradea, public mai jos mesajul pe care i l-am trimis Preasfinţiei Sale Virgil Bercea, duminică, 17 iulie 2011. Acest mesaj a fost precedat de un altul, trimis cu câteva luni în urmă fostului meu mitropolit, Iosif Pop, de la Paris, în care îi expuneam principalele motive ale desprinderii mele juridice, nicidecum dogmatice ori sacramentale, de Biserica ortodoxă română. Ortodoxia este esenţa dogmatică a Bisericii greco-catolice. Oricâte aberaţii s-ar spune împotriva acestei evidenţe. Mundanizarea instituţiei BOR, politizarea ei pănă-n măduvă, îndepărtarea de mesajul evangheliei şi a vieţii creştine adevărate, menţinerea unei atmosfere de ură şi primitivism confesional m-au determinat să iau această hotărâre cât se poate de firească. Tocmai pentru că iubesc ortodoxia şi o simt conaturală sufletului meu. Iată mesajul către PS Virgil Bercea.

„Preasfinţia Voastră,


În 1991 am recunoscut oficial, prin semnătură, la parohia romano-catolică din Botoşani, autoritatea Papei, fără să renunţ vreo clipă la tainele, tradiţia sau ritualul ortodoxiei.
Ar fi fost inutil, stupid şi neloial. Am crezut că prezenţa mea în BOR va mişca lucrurile spre normalitate, dar acum sunt convins că acest lucru nu se va produce.
Întrucât am obosit să-mi irosesc energia şi, în fond, darul lui Dumnezeu dând cu capul în ziduri de beton (asta e BOR la ora actuală) doresc sa fiu primit în episcopia greco-catolică de Oradea, pe care o păstoriţi. Îmi ajunge un simplu mesaj de încuviinţare din partea Dvs.
Cât voi putea voi sluji, prin tot ce bunul Dumnezeu mi-a dăruit şi-mi va dărui, Biserica lui Cristos în comunitatea Preasfinţiei Voastre. [...]
Vreau să devin, în sfârşit, nu un „bun ortodox”, ci un ortodox împăcat cu ortodoxia.
Să mă simt şi eu mai „acasă” în religia mea.
Dumnezeu să ne ajute,
Cristian Bădiliţă”

Mesajul de încuviinţare a sosit, prin urmare mă consider acceptat în episcopia greco-catolică de Oradea, sub păstorirea episcopului Virgil Bercea.

Sursa: http://oglindanet.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=733:de-acum-fac-parte-din-episcopia-greco-catolic-de-oradea&catid=41:titluri-editie-curenta&Itemid=37

Cărți la reducere...


Apăsați pe imagine pentru a se mări
și vedea oferta... mai bine!!!

Predica de Duminică!!!

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a VI-a după Rusalii (Vindecarea slăbănogului din Capernaum) Matei 9, 1-8

'În vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea înapoi şi a venit în cetatea Sa. Şi, iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sinea lor: Acesta huleşte. Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne?, a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta. Şi sculându-se, s-a dus la casa sa. Iar mulţimile, văzând acestea, se minunau şi slăveau pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere.'

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Evanghelia Duminicii a VI-a după Rusalii evidenţiază în mod deosebit puterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos de-a ierta păcatele şi de-a vindeca pe cei bolnavi. El vindecă pe un om paralizat, numit slăbănog în limbajul Evangheliei, însă, înainte de a-l vindeca, îi spune: 'Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale' (Matei 9, 2). Domnul Iisus Hristos vindecă mai întâi sufletul de păcate, zicând: 'Iertate sunt păcatele tale!', iar după aceea, puţin mai târziu, îi spune bolnavului paralizat: 'Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta' (Matei 9, 6). Iudeii se obişnuiseră deja cu minunile Mântuitorului Iisus Hristos, Care 'vindeca toată boala şi toată neputinţa în popor' (cf. Matei 9, 35). Însă unii dintre cărturarii iudeilor erau foarte contrariaţi în cugetul lor când au auzit că omul Iisus din Nazaret spune celui bolnav: 'Iertate sunt păcatele tale', deoarece în credinţa iudaică numai Dumnezeu poate ierta păcatele oamenilor. Dar Mântuitorul Iisus Hristos, cunoscând gândurile lor, le-a zis: 'Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne?, a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă?' (Matei 9, 5). Şi apoi adaugă: 'Ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele' (Matei 9, 6). Iisus Se numeşte pe Sine Fiul Omului, dar puterea de a ierta păcatele Îl arată că este Dumnezeu. Deci, Fiul Omului este Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic, Care S-a făcut Om pentru mântuirea oamenilor, a coborât pe pământ ca pe oamenii muritori să-i înalţe la cer, la viaţa veşnică. Evanghelia se încheie cu aceste cuvinte pline de semnificaţie duhovnicească: 'Mulţimile, văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor o asemenea putere' (Matei 9, 8). Adică a dat oamenilor puterea de-a vindeca, unită cu puterea de-a ierta păcatele.

De fapt, puterea însăşi de a ierta păcatele este o putere de vindecare şi de mântuire. Iisus Hristos Domnul a dăruit Ucenicilor Săi întâi puterea de-a vindeca orice boală şi orice neputinţă: 'Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă' (Matei 10, 1). Iar mai târziu le-a dăruit puterea de-a ierta păcatele care îmbolnăvesc sufletul omului, zicând: 'Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer' (Matei 18, 18); 'Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute' (Ioan 20, 23). Deci, puterea dumnezeiască de a ierta păcatele a fost dăruită de Hristos Domnul ucenicilor Săi, iar prin ei, Bisericii Sale. Astfel, în Biserică primim iertarea păcatelor, prin Sfânta Taină a Spovedaniei şi Sfânta Taină a Împărtăşaniei, iar vindecarea de boli se dăruieşte mai ales prin Sfânta Taină a Maslului sau a Ungerii bolnavilor.

Boala trupului cheamă pe om să caute vindecarea sufletului

Sfânta Evanghelie ne mai arată însă şi faptul că Mântuitorul Iisus Hristos cunoştea nu numai boala omului paralizat, ci şi pocăinţa tainică a acestuia pentru păcatele sale. Oamenii păcătuiesc foarte des, dar nu se pocăiesc de păcate foarte des, sau nu se pocăiesc de bunăvoie, din iniţiativă proprie. Însă Dumnezeu, în iubirea Lui milostivă şi vindecătoare de suflete, îngăduie ca, pentru o vreme, oamenii să fie lipsiţi de libertate, de sănătate, de bunuri materiale, de onoruri sociale, de prezenţa celor dragi sau de alte bucurii obişnuite. De aceea, uneori trecem prin necazuri, prin boli, prin încercări, care tainic ne îndeamnă sau ne cheamă să ne pocăim şi să ne apropiem mai mult de Dumnezeu prin rugăciune şi fapte bune, întrucât El este izvorul vieţii, al vindecării de boli, al eliberării de necazuri şi al mântuirii de păcate şi de moarte. Cuvântul 'mântuire', în limba greacă (soteria) şi în limba latină (salus), înseamnă însănătoşire, eliberare sau salvare dintr-o situaţie grea. Deci, Iisus Hristos este Mântuitorul în înţelesul de Salvator sau Izbăvitor al oamenilor din starea de păcat, de boală şi de moarte, prin unirea lor cu Dumnezeu Cel Sfânt şi veşnic. De aceea, în Sfânta şi Marea Vineri cântăm după slujba numită Prohodul Domnului, la procesiunea cu Sfântul Epitaf: 'Mergi la cer şi te aşează, lângă Tatăl Creator, Tu ce laşi în lume pace, Iisuse Salvator!'

Iisus, Duhovnicul şi Doctorul desăvârşit

Iisus nu i-ar fi spus bolnavului paralizat: 'Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale' dacă nu ar fi cunoscut că suferinţa cauzată de boală a trezit în acest bolnav pocăinţa, iar pocăinţa i-a întărit credinţa lui că numai Iisus îl poate vindeca. Mântuitorul Iisus Hristos numeşte pe cineva fiu sau fiică numai când omul respectiv are credinţă în puterea Lui dumnezeiască vindecătoare. Aşadar, Domnul Hristos, unicul Duhovnic şi Doctor desăvârşit, cunoscător nu numai al bolii trupului, ci şi al bolii sufletului, nu numai al păcatelor omului, ci şi al pocăinţei lui, iartă pe cel ce vine la El cu credinţă şi-l consideră fiu duhovnicesc, arătându-i astfel iubirea părintească milostivă a lui Dumnezeu. Totuşi, Iisus nu spune nimănui care sunt păcatele slăbănogului, pe care El le iartă, ci păstrează în taină natura păcatelor săvârşite de cel iertat. Iisus nu spune ce fel de păcate a săvârşit omul paralizat, ci îi spune doar atât: 'Îndrăzneşte, fiule. Iertate sunt păcatele tale'. Hristos Duhovnicul şi Doctorul nu divulgă păcatele săvârşite de omul bolnav, pentru că El nu umileşte pe cel ce se smereşte şi se pocăieşte. El păstrează taina păcatelor celui suferind, pentru că acesta a venit la El în stare de smerenie, pocăinţă şi speranţă de vindecare. Hristos Domnul nu diminuează demnitatea persoanei umane întristate de suferinţa bolii şi de lacrimile pocăinţei, ci o salvează şi o înalţă după ce aceasta a fost rănită de răutatea păcatului şi de durerea umilitoare a bolii.

În cazul bolnavului din Capernaum, boala sa trupească văzută, adică paralizia, era semnul unei boli sufleteşti nevăzute, şi anume o robie a păcatului, o 'legătură nedezlegată' a sufletului. Însă, prin pocăinţa sa tainică, ştiută numai de Hristos-Dumnezeu şi de el însuşi, omul paralizat dorea mult să poată schimba starea sa de boală în stare de sănătate, venind cu speranţă la Iisus Mântuitorul sau Salvatorul, Duhovnicul şi Doctorul sufletelor şi al trupurilor. Iar Mântuitorul Iisus Hristos, după ce mai întâi ia păcatele slăbănogului, îi spune acestuia: 'Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta!' Înţelesul adânc al acestor cuvinte simple ale lui Iisus ar fi următorul: după ce mai întâi te-am vindecat sufleteşte, acum te vindec şi trupeşte. Dumnezeu-Omul ţi-a iertat păcatele, vindecându-ţi astfel sufletul, şi te-a înălţat la demnitatea de fiu duhovnicesc al Său, după har, iar apoi ţi-a vindecat şi trupul, dăruindu-ţi libertatea de mişcare şi starea de comuniune cu cei apropiaţi sau cu cei ai casei tale.

Din Evanghelia de azi vedem că Mântuitorul Iisus Hristos cunoaşte dacă folosim încercările, necazurile sau bolile ca pe un prilej de pocăinţă şi apropiere de Dumnezeu ori, dimpotrivă, acestea devin pentru noi prilej de cârtire şi răzvrătire faţă de Dumnezeu. Bolnavul paralizat din Capernaum s-a smerit prin suferinţă, s-a pocăit de păcate şi a devenit un om atât de credincios, întrucât nu mai conta pe nimeni şi nimic, decât pe mila lui Dumnezeu. Probabil că încercase el, la mulţi doctori, să se vindece de boala trupului, dar nu a reuşit, deoarece avea nevoie mai întâi de vindecarea sufletului. De aceea, în grea suferinţă unită cu multă speranţă, bolnavul aştepta ca Dumnezeu să-l vindece, iar Iisus Duhovnicul şi Doctorul îl aştepta tainic să vină la El. Milostiv şi discret, Iisus Mântuitorul iartă, vindecă şi ridică pe păcătosul bolnav şi schimbă viaţa lui, dăruindu-i sănătate şi bucurie, trezind în oamenii din jur minunare şi slăvire adusă lui Dumnezeu prezent şi lucrător în Iisus (cf. Matei 9, 8).

Credinţa celor ce ajută pe cel bolnav contribuie la vindecarea lui

Evanghelia de azi mai evidenţiază încă un sens duhovnicesc, foarte folositor pentru viaţa credincioşilor din Biserică, şi anume: credinţa puternică a celor care ajută pe cel bolnav. Evanghelia spune că Iisus, 'văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule. Iertate sunt păcatele tale' (Matei 9, 2). Evanghelia nu spune: 'Iisus văzând credinţa lui', ci 'văzând credinţa lor'. Desigur, avea şi bolnavul credinţă, de aceea Iisus l-a numit 'fiu', dar Evanghelia ne arată că Iisus a văzut mai întâi credinţa puternică a celor care l-au adus pe cel bolnav la El, şi din acest motiv i-a zis celui bolnav: 'Îndrăzneşte, fiule. Iertate sunt păcatele tale', iar puţin mai târziu i-a zis: 'Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta'. Aşadar, înţelegem că Mântuitorul Iisus Hristos preţuieşte mult credinţa celor care ajută pe cel bolnav, fiind credinţă unită cu iubire milostivă şi cu multă smerenie. Prin urmare, învăţăm că Dumnezeu preţuieşte mult credinţa celor din familia bolnavului, credinţa prietenilor lui, credinţa celor care îl ajută pe cel neputincios, credinţa tuturor celor milostivi şi solidari cu cei aflaţi în suferinţă. La credinţa milostivă şi smerită a acestora răspunde Dumnezeu cu iubirea Sa milostivă şi vindecătoare, dătătoare de iertare şi sănătate, de viaţă şi bucurie.

Într-un înţeles duhovnicesc, cei ce au ajutat pe cel bolnav să vină la Iisus reprezintă Biserica, adică pe toţi slujitorii şi credincioşii Bisericii care ajută pe cei bolnavi. Văzând credinţa Bisericii Sale, Hristos-Dumnezeu dăruieşte vindecare sau alinare multor bolnavi care nu se mai pot ruga pentru ei înşişi sau nu mai pot veni singuri la biserică, ci sunt aduşi de alţii, sau zac în pat acasă ori în spital. De aceea, la slujbele Bisericii sunt pomeniţi zilnic cei bolnavi, iar în aproape toate spitalele din România se află capele sau paraclise, pentru ca să se roage aici preotul de caritate împreună cu cei bolnavi, şi cu cei care vin să îi viziteze pe cei bolnavi. Evanghelia de azi şi rugăciunea Bisericii pentru cei bolnavi, inspirată de această Evanghelie, ne arată că avem nevoie nu doar de credinţa şi rugăciunea noastră proprie, ci şi de credinţa şi rugăciunea altora pentru noi. De aceea, trebuie să ne facem cât mai mulţi prieteni rugători pentru noi şi să dăm pomelnice la biserici şi mănăstiri pentru ca preoţii care slujesc aici să se roage pentru sănătatea şi mântuirea noastră. De asemenea, trebuie să-i învăţăm pe copii şi pe tineri să se roage pentru sănătatea şi mântuirea părinţilor, fraţilor, profesorilor şi colegilor lor, pentru bolnavi şi săraci, pentru orfani şi bătrâni, pentru toţi oamenii neajutoraţi. Numai când învăţăm să ne rugăm şi să lucrăm nu doar pentru noi înşine, ci şi pentru sănătatea şi mântuirea altora, putem spune că avem o cultură sănătoasă a sufletului creştin.

Să fim solidari cu cei aflaţi în suferinţă

Când vedem că un om bolnav suferă mult, trebuie să ne gândim că şi noi am putea fi cândva într-o situaţie asemănătoare. Prin urmare, trebuie să arătăm iubire creştină celor suferinzi, să-i ajutăm, nu să-i judecăm. În faţa suferinţei altora, să ne întărim în credinţă şi să sporim în iubire milostivă, rugându-ne cu smerenie şi speranţă pentru vindecarea lor. De fapt, din iubire milostivă izvorâtă din credinţă fierbinte s-au înfiinţat primele instituţii de caritate sau filantropie creştină. Astfel, Biserica a înfiinţat primele bolniţe mai ales în mănăstiri, primele spitale şi primele farmacii, a construit primele case de ajutorare a orfanilor, bătrânilor, bolnavilor, săracilor şi pelerinilor. Toate acestea sunt rodiri ale Evangheliei iubirii lui Hristos pentru oameni în lucrarea socială a Bisericii şi apoi a popoarelor sau statelor creştine. În acest sens, asistenţa socială a statelor europene, chiar şi a celor secularizate, este de origine creştină.

Dumnezeu Cel multmilostiv îngăduie uneori încercări, între care şi bolile, ca noi să fim mai milostivi, mai ajutători, mai solidari şi mai sensibili la suferinţele altora. Când dăm o mână de ajutor celor bolnavi, săraci şi singuri, devenim şi noi milostivi şi iubitori de oameni ca Hristos Domnul. Când lucrează în noi Duhul lui Hristos, devenim mâinile iubirii lui Hristos, Care, prin noi şi prin alţi oameni, îi ajută pe cei suferinzi şi pe cei neajutoraţi. Astfel lucrând, noi trăim adevărul că Biserica este Trupul tainic al lui Hristos, care prin lucrarea ei filantropică arată în lume iubirea milostivă a lui Hristos pentru oameni.

În această Duminică, a vindecării slăbănogului din Capernaum, ne gândim şi la mulţimea medicilor competenţi şi conştiincioşi, milostivi şi generoşi faţă de pacienţii lor, la mulţimea asistenţilor şi asistentelor medicale, la întreg personalul care în spitale şi în centre de tratament ajută pe cei bolnavi, unind ştiinţa medicală cu bunătatea lor sufletească, pentru a alina suferinţa şi a cultiva speranţa şi bucuria celor bolnavi.

Tuturor acestora să le arătăm multă preţuire şi să rugăm pe Dumnezeu să-i binecuvânteze, dimpreună cu toţi preoţii duhovnici care aduc pe cei bolnavi la Hristos, pentru vindecare sufletească şi trupească, spre slava lui Dumnezeu şi bucuria Bisericii. Amin.

* Text revizuit de autor în anul 2011

Sursa: http://www.basilica.ro/ro/stiri/preafericitul_parinte_patriarh_daniel_ievanghelia_de_duminica_ajuta_pe_cel_bolnavi_4458.html

Predica de Duminică!!!

Duminica a VI-a după Rusalii

Unele lucruri, când le auzim spunându-ni-se de două ori, mai ales dacă suntem firi mai nervoase, ne irită, iar dacă ni se repetă de mai multe ori, nu ne putem stăpâni să nu spunem interlocutorului nostru că ni le-a mai spus.
Nu tot aşa se întâmplă însă cu cele cuprinse în Sfânta Evanghelie. Cu toate că unele lucruri le cunoaştem pe de rost, cu toate că sunt pline cu ele tomuri întregi, cu toate că sunt ştiute de la tânăr până la savant, totuşi, ori de câte ori le ascultăm, găsim în ele ceva nou, ce până atunci ne scăpase. Iată de ce toţi oamenii de bine, atât cei simpli cât şi oamenii de ştiinţă, se trudesc să le desluşească sensul şi mesajul, căci adevărurile depozitate în Sfânta Evanghelie li se potrivesc tuturor, de la copil până la savantul încărunţit, doar că unul înţelege mai puţin, iar celălalt mai mult, dar şi unul şi altul destul pentru a-şi satisface nevoile propriului suflet.
Aşa stau lucrurile şi cu întâmplarea prezentată în fragmentul evanghelic citit astăzi. Ea ne interesează pe toţi, aşa cum interesează toate învăţăturile enunţate de Acela care nu şi-a primit ştiinţa de la nimeni, pentru că o avea de la Sine, din veci. Deşi am mai auzit-o de atâtea ori, o sorbim cu nesaţ şi ne captivează spiritul, pentru că, asemenea tuturor faptelor lui Isus, întâmplarea de azi, pe lângă sensul istoric, are şi un înţeles mai adânc, înţeles actual totdeauna şi pentru toţi.
Şi care anume este aici înţelesul mai adânc şi actual?
Paraliticul din Sfânta Evanghelie este un om bolnav la suflet şi la trup. El nu s-ar fi vindecat niciodată, dacă nu ar fi întâlnit un medic deosebit. Medicii de atunci, ca şi cei de azi, erau fie şi numai pentru trup, fie numai pentru suflet. Şi atunci, ca şi astăzi, era cu neputinţă ca cineva să întrunească în persoana sa toată ştiinţa despre trup şi despre suflet. Or, dacă paraliticul s-ar fi vindecat numai trupeşte, el ar fi rămas tot bolnav, deoarece cangrena adâncă ce îi rodea sufletul era covârşitoare. Cât de mare influenţă are starea sufletească asupra stării corporale ne-o dovedeşte nu numai psihoterapia modernă, ci şi propria noastră experienţă. Fiecare ne dăm seama că atunci când în conştiinţă nu este ordine, când e întinată grav cu ceva, nici trupeşte nu ne simţim bine. Nu cunoaştem oare cazuri când cineva "s-a uscat pe picioare" din cauza unei mari lovituri morale, a unei tragedii familiale, a unei profunde frământări sufleteşti? Iată de ce, dacă slăbănogul ar fi putut întâlni un doctor sufletesc, şi-ar fi dobândit tămăduirea sufletului, şi în acest caz şi neputinţa lui trupească s-ar fi ameliorat mult, chiar dacă nu ar fi dispărut cu totul. Dar un astfel de doctor lipsea.
Bolnavul a avut însă fericirea că l-a întâlnit pe doctorul doctorilor, medicul universal, tămăduitorul sufletelor şi al trupurilor, pe acela despre care îngerul îi vestise lui Iosif că "va mântui pe poporul său de păcate" (Matei I,21) şi pe care Ioan Botezătorul îl arată mulţimii la Iordan, cu cuvintele: "Iată Mielul lui Dumnezeu care suprimă păcatele lumii" (Ioan I, 29).
Desigur, bolnavul ce sta acum în faţa lui Isus nu simţea mai puţin greutatea păcatelor decât a bolii. De câte ori în orele tăcute ale nopţii, când somnul, din pricina mâhnirii şi a neputinţelor, fugea de la ochii săi osteniţi şi umeziţi de plâns, nu îşi va fi depănat prin faţa conştiinţei tulburate amintirea păcatelor din trecut, şi în această stare, pătruns de căinţă, din inima lui se desprindea rugăciunea de pocăinţă a Regelui Profet: "Miluieşte-mă Dumnezeule, după mare mila Ta, şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge-mi fărădelegea" (Psalm 50,1-2). Sau: "Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne; Doamne, ascultă glasul meu (...). De Te vei uita la fărădelegi, Doamne, cine va putea suferi?" (Psalm 29,1-3).
Acum, aici, la picioarele Celui Preasfânt, paraliticul trebuie să fi fost cuprins şi mai puternic de sentimentul vinovăţiei şi netrebniciei sale şi de o durere şi mai profundă, mai sinceră, mai adevărată pentru păcate. Isus, cu privirea-I miloasă şi atotpătrunzătoare, străbate într-o clipită învelişul de lut al omului ce îi stă în faţă şi, citind toată drama din inima lui, se opreşte la acel ceva invizibil şi monstruos ce stă la originea bolii lui - la păcat - şi îi zice: "Cutează, fiule, iertate îţi sunt păcatele!" (Matei IX, 3). Cuvintele căzute pe neaşteptate uluiră pe unii din cărturari, care numaidecât au murmurat: "Acesta huleşte! Cine poate ierta păcatele afară de singur Dumnezeu?" (Marcu II, 7); poate, îşi mai ziceau în sinea lor: Iată, acesta este paralizat şi doreşte vindecarea, când colo Acela în care îşi puse toată încrederea a greşit diagnoza: vrea să-l vindece sufleteşte, pe când el suferă trupeşte; de iertare avea el nevoie? Acest Învăţător de lege, dacă ar fi într-adevăr Mesia, ar fi trebuit să-i spună paraliticului nu "Iertate îţi sunt păcatele!" ci : "Scoală-te şi umblă!".
Şi totuşi ei se înşelau amarnic. Dacă Isus ar fi procedat astfel, vindecarea paraliticului nu ar fi fost completă. Isus Cristos, subliniind în repetate rânduri preţul infinit al sufletului faţă de puţina însemnătate a trupului, şi cunoscând că, în cazul ce îi stă în faţă, infirmitatea corporală nu era decât o urmare a bolii sufleteşti, adică a păcatului, El vindecă ceea ce este mai preţios şi mai important: sufletul. De fapt, aceasta era şi misiunea cu care El a venit în lume. De aceea, spre uimirea multora dintre cei de faţă, Isus îi zice paraliticului: "Iertate îţi sunt păcatele!"
Cum însă evreii, pe bună dreptate, credeau că numai Dumnezeu poate ierta păcatele, ei îl acuză pe Isus de hulă, de blasfemie, pentru faptul de a-şi fi arogat o prerogativă divină, deoarece ei nu credeau că Isus este Dumnezeu şi, chiar dacă El s-ar fi declarat ca atare, ei nu l-ar fi crezut. Dar Isus, cunoscându-le gândurile, recurge la o minune în faţa căreia orice om cu bun simţ trebuia să se plece şi să recunoască în Cel ce o făcea pe trimisul lui Dumnezeu. "Ci ca să ştiţi" - le zice Isus - "că Fiul Omului are putere de a ierta păcatele pe pământ (atunci a zis slăbănogului): Scoală, ia-ţi patul şi mergi în casa ta" (Marcu II,10-11). Şi sculându-se, fostul paralitic plecă spre casă.
Isus, aşadar, şi aici, ca în toate celelalte cazuri, nu săvârşeşte minunea de dragul minunii, spre a oferi curioşilor un spectacol senzaţional, ci ca să descopere celor prezenţi marile adevăruri ale mântuirii şi să le îndrepte sufletul spre scopul final. El vrea prin această vindecare miraculoasă să ne înveţe pe toţi să avem mai presus de toate grijă de sănătatea sufletului, de puritatea lui şi să-l ferim de îmbolnăvire, adică de păcat, acesta fiind supremul rău, deoarece ne desparte de Dumnezeu şi dă naştere la nenumărate suferinţe trupeşti şi sufleteşti.
Omul de azi, asemenea contemporanilor lui Isus, nu înţelege aceste adevăruri, deoarece nu se ocupă de ele. Puţini îşi dau seama că lumea este un mare bolnav tocmai pentru că nesocoteşte cele zece comandamente divine gravate în însăşi esenţa fiinţei sale umane. Că nu îşi dă seama o dovedeşte uşurinţa şi nepăsarea cu care îşi risipeşte, în tot felul de abuzuri, energiile menite să-l desăvârşească. Complăcându-se într-o existenţă dezumanizantă, nici măcar în momentul totalei neputinţe nu se dezmeticeşte şi refuză împăcarea cu Dumnezeu, reluarea contactului cu Izvorul revitalizării sufleteşti, prin Sfânta Pocăinţă, unde Cristos îi zice, prin rostul preotului, ca şi paraliticului: "Iertate îţi sunt păcatele". "Te iert şi te dezleg de toate păcatele".
Iubiţii mei! Noi, cei care prin harul lui Dumnezeu am fost învredniciţi să cunoaştem şi să gustăm mereu binefacerile reconfortante ale împăcării cu Dumnezeu în baia Sfintei Pocăinţe, Taina renaşterii duhovniceşti, să-I mulţumim lui Isus şi să-L preamărim pentru acest dar ceresc. Dar mulţumirea şi preamărirea ce o aşteaptă El de la noi constă în a ne apropia de această taină a milostivirii cu smerenie, cu căinţă filială, cu încredere, şi întotdeauna când conştiinţa ne spune că raportul nostru cu Dumnezeu nu este cum ar trebui să fie, deoarece prin dezlegarea din confesional primim nu numai harul sfinţitor care ne purifică sufletul ci şi harurile ajutătoare, care la timpul potrivit ne întăresc contra ispitelor şi ne ajută să le biruim, şi astfel să progresăm în virtute. Păcatul învechit, chiar dacă nu este de moarte ci numai venial, uşor, slăbeşte rezistenţa sufletului în faţa ispitei, îi toceşte sensibilitatea faţă de păcat şi astfel sufletul lâncezeşte şi rămâne expus căderilor în păcate din ce în ce mai mari. Adevărat că păcatele uşoare ni se pot ierta şi prin părere de rău adevărată, prin fapte bune, prin rugăciuni, prin post, dar mijlocul sigur este Taina Sfintei Spovedanii.
Aşadar, dacă Îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu atunci să nu suferim a rămâne nici o clipă separaţi de El, sau cu conştiinţa în dezordine, ci să alergăm fără amânare la Tronul milei lui Dumnezeu, cu încrederea şi simplitatea copilului care, ori de câte ori îşi dă seama că şi-a supărat părintele, se căieşte pentru că a rănit inima aceluia care pentru el este totul. Apoi să ne păstrăm puritatea câştigată, străduindu-ne să folosim toate mijloacele, pentru ca legea supremă, care este iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, să inspire toate gândurile, sentimentele şi conduita noastră. Amin.

Sursa: http://www.greco-catolic.ro/predici.asp?autor=neamtiu&id=42

Cuvântul sculptează!

24 Iulie – Măsură înţeleaptă

În parlamentul Regatului Unit se discuta oportunitatea de a dispune ca vehiculele să circule pe partea dreaptă, aşa cum se face în restul Europei. Unul dintre parlamentari saluta cu bucurie ideea. În felul acesta s-ar dezvolta turismul şi s-ar favoriza asimilarea ideii de europenitate. Însă el dorea să ofere o sugestie:
-«Ar fi bine să acţionăm cu prudenţă, în etape: mai întâi să circule pe dreapta camioanele şi vehiculele grele şi, apoi, conform rezultatului care se va înregistra, toate celelalte.»

Nu întotdeauna „prudenţa” este prudentă. Din prudenţă, adevărul nu poate să fi trădat, pretinzând că eroarea ar avea aceleaşi drepturi ca adevărul.
Virtutea prudenţei ne face să alegem calea cea mai bună pentru a atinge scopul pe care-l dorim şi la care vrem să ajungem. A sta cu mâinile în sân nu reprezintă nici o cale şi, din acelaşi motiv, este ceva deloc prudent.
Prudenţa nu poate fi contrară carităţii. A nu-l ajuta să iasă din greşeală pe cel care greşeşte, este o lipsă de caritate, iar dacă este lipsă de caritate, nu este prudenţă.
E nevoie de sinceritate şi de curaj pentru a nu confunda prudenţa cu laşitatea.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Anun] umanitar!!!

Mă numesc Olivia și vreau să vă spun că la vârsta de 31 de ani am înțeles că viața este foarte grea, și această greutate se multiplică atunci când îți pierzi unul din cei mai dragi părinți, întâmplător pentru mine a fost mama…

Dacă pentru mine a fost tragic ce putem spune pentru un copil de 15 ani??? El se numește Cristian, în 25 iunie a împlinit frumoasa vârstă de 15 ani și vă pot spune că acest copil a suferit enorm în viața lui. A fost operat în 2003 având ca diagnostic stenoza subvalvulara aortică localizată stransă (gradient max 85 mmhg) prin diaphragm fibromuscular. Tipul intervenției chirurgicale a fost rezecție diaphragm fibro muscular stenozant subvalvular.

Acest copil nu mai are voie să facă nici cel mai mic efort. În fiecare an mergem la control la Cluj, apoi la Sibiu tot la 6 luni. Pentru el viața nu a fost atât de ușoară și cred că și moartea mamei l-a afectat foarte mult, totuși știm că va mai trebui pentru el încă o operație. Oare cum să ne pregătim pentru încă o operație? Cu ce??? Sperăm cu ajutorul Bunului Dumnezeu să-l ducem în altă țară să i se facă această operație. Rugămintea mea este următoarea: dacă există cineva care ar vrea să-l ajute pe acest biet copil, las mai jos un cont:

RO65RNCB0324121229990001

sau

RO97RNCB0318021485230001

Dacă doriți mai multe informații: MÎNDREAN OLIVIA

Sat Cenade, nr. 285 Jud. Alba Tel. 0745 473 234

Vă mulțumesc din tot sufletul și cred că Dumnezeu vă va răsplăti pentru ceea ce faceți și mă rog ca intenția celor care-l vor ajuta pe fratele meu să fie văzută de acolo de sus.

sâmbătă, 23 iulie 2011

50% reducere la cartile Nemira. 22 -24 iulie 2011


Astazi, 22 iulie 2011, se implinesc 20 de ani de activitate pentru Editura Nemira.

Cu aceasta ocazie, toate cartile Nemira beneficiaza in acest week-end de o reducere de 50%

Fiecare comanda inregistrata va fi insotita de o carte rara Nemira, cadou!

Plus un concurs pe Facebook :

  • premiul cel mare : 20 de carti rare
  • 2 premii secundare : 10 carti rare fiecare.
Sursa: http://blogulcolectionarului.net/2011/07/50-reducere-la-cartile-nemira-22-24-iulie-2011/

Agricultura verticală - mai aproape de realitate

Cercetătorii din agricultură cred că dacă vor construi ferme în zonele urbane vor rezolva problema foametei din lume. Agricultura verticală, cum este denumită, ar putea hrăni până la 10 miliarde de oameni și ar face ca agricultura să fie independentă de vreme sau de sol. Singura problemă sunt costurile exorbitante date de consumul enorm de energie.

verticalfarm_400Ideea agriculturii verticale nu este nouă, indigenii din America de Sud sau anticii din Estul Asiei au avut straturi verticale sau terase de mii de ani. De la agricultura pe acoperișuri/terase s-a trecut acum la proiectul agriculturii în interiorul clădirilor sau în subteran. Ideea însă este deja pusă în practică, la scară mică de PlantLab în Olanda, iar produsele sunt pe rafturile anumitor supermarketuri din Olanda. Coreea de Sud explorează de asemenea această opțiune iar cercetătorii speră că după încă cinci ani de cercetări vor putea să vină cu proiectul viabil al agriculturii verticale.

O singură fermă cu 30 de etaje așezată în Manhattan ar hrăni 50.000 de oameni. Cu 160 de astfel de clădiri întreaga metropolă New York ar putea fi hrănită un an întreg, fără a depinde de temperatură sau precipitații. Cea mai mare problemă este lumina și electricitatea. Dacă s-ar înlocui tot solul pe care este cultivat grâul din SUA și ar fi mutat în agricultura verticală ar fi nevoie de o cantitate de energie de 8 ori mai mare decât ceea ce pot produce SUA într-un an - și acest necesar s-ar consuma doar în iluminare.

Până în anul 2050 ONU preconizează că populația lumii va fi de 9 miliarde de oameni. Proiectul Vertical Farm estimează că o suprafață de sol cât întreaga America de Sud, administrată prin agricultură verticală, va fi suficientă pentru a asigura hrana întregii populații a globului.

Sursa: http://www.semneletimpului.ro/stirescurta/Agricultura-verticala---mai-aproape-de-realitate-3888.html

Cuvântul sculptează!

23 Iulie – Aproapele

Honoré de Balzac, nuvelist francez, îl certa pe servitorul său pentru că îl prinsese cu o minciună:

-«Ţine minte că niciodată, pentru nici un motiv, nu trebuie să minţim nici să înşelăm pe aproapele nostru.»

-«Însă, domnule» – reluă servitorul – «ce trebuie să-i spun celui care strânge impozitul sau creditorilor atunci când vin şi întreabă de dumneavoastră? Eu, urmând indicaţiile dumneavoastră, spun mereu că nu sunteţi acasă, minţind şi înşelând pe aproapele.»

-«Însă, omul lui Dumnezeu» – reluă Balzac, văzându-se prins, «oare putem să-l considerăm ca aproape al nostru pe alguazil sau pe cei care vin la noi cerând bani?»

Înaintea lui Dumnezeu nu sunt valabile părtinirile de oameni. Aproapele este tot cel care se află lângă mine, alături, fie că mă sâcâie, fie că îmi este de folos.

A-i iubi pe cei care ne sunt agreabili şi nu ne deranjează este destul de uşor. Pentru a-i iubi pe toţi, oricine ar fi, e nevoie de credinţă, e nevoie de a vedea fii ai lui Dumnezeu în fiecare.

Dragostea mea faţă de aproapele este totală sau selectivă?

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

vineri, 22 iulie 2011

Cuvântul sculptează!

22 Iulie – Căsătorie din ură

Două prietene se întâlnesc şi vorbesc despre o prietenă comună care avea să se căsătorească cu un flăcău tomnatic mai mare decât ea cu vreo douăzeci şi cinci de ani.

-«Mi se pare imposibil ca să fie o căsătorie din dragoste», spune una dintre ele.

-«Nu. Este din ură», răspunse cealaltă prietenă.

-«Cum adică din ură?»

-«Da. El urăşte singurătatea iar ea urăşte sărăcia.»

Căsătoria, ca, de fapt, tot ceea ce facem, este întotdeauna din dragoste. Ceea ce este adevărat e că există diferite feluri de iubire şi nu toate au acelaşi grad.

Dragostea este cea care ne motivează întotdeauna. Uneori este dragostea faţă de cineva iar alteori, de foarte multe ori, este dragostea faţă de noi înşine, amorul propriu. Este uşor să confunzi una cu alta.

Atunci când acţionăm căutând propriul nostru bine sau satisfacerea poftei sau capriciului nostru, este amorul propriu cel care ne călăuzeşte. Atunci când, uitând de noi înşine, căutăm binele celuilalt, acolo se află adevărata dragoste.

De aceea, a iubi nu este deloc uşor întrucât, de asemenea, uitarea de sine însuşi nu este uşoară. Cel care nu este capabil să se sacrifice nu este capabil nici să iubească. De asemenea, nu este capabil să fie fericit.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

joi, 21 iulie 2011

http://blogulcolectionarului.net MERITĂ!

Dragi cititori, mereu v-am postat ceea ce am găsit interesant și de interes pe blog-ul:

http://blogulcolectionarului.net/

Acest blog pune la dispoziție cititorilor știri despre noile apariții editoriale din România (reviste, cărți, colecții, CD-uri și DVD-uri) iar mai nou ne oferă și diverse concursuri.

Vă invit să intrați zilnic și chiar să vă abonați pentru a primi prin e-mail noutăți!

Oricum, eu voi posta în continuare diverse informații de acolo!

Cuvântul sculptează!

21 Iulie – Povestea a două oraşe

Un călător care se apropia de un oraş mare o întrebă pe o femeie care se afla pe marginea drumului:

-«Cum sunt oamenii din acest oraş?»

-«Cum erau oamenii de acolo de unde vii?» îl întrebă ea, la rându-i.

-«Groaznici», răspunse călătorul. «Erau meschini. Nu puteai avea încredere în ei, detestabili din toate punctele de vedere.»

-«Ah», exclamă femeia. «La fel îi vei găsi şi pe cei din oraşul spre care te îndrepţi.»

Abia plecă primul călător când un al doilea se opri şi întrebă şi el despre oamenii care locuiau în oraşul apropiat. Din nou femeia întrebă pe călător despre oamenii din oraşul de unde provenea el.

-«Erau oameni minunaţi, declară cel de-al doilea călător. Cinstiţi, harnici şi foarte generoşi. Îmi pare rău că a trebuit să plec de acolo.»

Înţeleapta femeie îi răspunse:

-«La fel îi vei afla pe oamenii din oraşul spre care te îndrepţi.»

Uneori nu vedem lucrurile aşa cum sunt ele. Le vedem aşa cum suntem noi. Ceea ce purtăm în interiorul nostru, aceea reflectăm. Normal este ca ceilalţi să ne trateze aşa cum noi îi tratăm pe ei.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro


Anun] umanitar!!!

Mă numesc Olivia și vreau să vă spun că la vârsta de 31 de ani am înțeles că viața este foarte grea, și această greutate se multiplică atunci când îți pierzi unul din cei mai dragi părinți, întâmplător pentru mine a fost mama…

Dacă pentru mine a fost tragic ce putem spune pentru un copil de 15 ani??? El se numește Cristian, în 25 iunie a împlinit frumoasa vârstă de 15 ani și vă pot spune că acest copil a suferit enorm în viața lui. A fost operat în 2003 având ca diagnostic stenoza subvalvulara aortică localizată stransă (gradient max 85 mmhg) prin diaphragm fibromuscular. Tipul intervenției chirurgicale a fost rezecție diaphragm fibro muscular stenozant subvalvular.

Acest copil nu mai are voie să facă nici cel mai mic efort. În fiecare an mergem la control la Cluj, apoi la Sibiu tot la 6 luni. Pentru el viața nu a fost atât de ușoară și cred că și moartea mamei l-a afectat foarte mult, totuși știm că va mai trebui pentru el încă o operație. Oare cum să ne pregătim pentru încă o operație? Cu ce??? Sperăm cu ajutorul Bunului Dumnezeu să-l ducem în altă țară să i se facă această operație. Rugămintea mea este următoarea: dacă există cineva care ar vrea să-l ajute pe acest biet copil, las mai jos un cont:

RO65RNCB0324121229990001

sau

RO97RNCB0318021485230001

Dacă doriți mai multe informații: MÎNDREAN OLIVIA

Sat Cenade, nr. 285 Jud. Alba Tel. 0745 473 234

Vă mulțumesc din tot sufletul și cred că Dumnezeu vă va răsplăti pentru ceea ce faceți și mă rog ca intenția celor care-l vor ajuta pe fratele meu să fie văzută de acolo de sus.

miercuri, 20 iulie 2011

Studiu: Lectura Bibliei influenţează major cititorul

Citirea zilnică a Bibliei are consecinţe vizibile asupra stilului de viaţă, asupra concepţiilor şi opiniilor cititorilor. Un nou studiu arată că o lectură frecventă a Bibliei influenţează major atitudinea cititorului vizavi de probleme morale, sociale şi politice.

Biblia

Profesorul Aaron Franzen, de la Baylor University, a realizat unul dintre primele studii care a investigat impactul social al lecturării Bibliei, informează huffingtonpost.com. El a descoperit că lectura Bibliei în mod regulat este unul dintre cei mai importanţi indicatori cu privire la atitudinile faţă de chestiuni de morală şi politică.

Franzen a ajuns la concluzia că lectura Bibliei îi conduce pe cititori nu doar la atitudini contra căsătoriilor între persoane de acelaşi sex şi contra avortului, ci îi determină să fie mai preocupaţi de evenimentele din spaţiul social şi din domeniul economic. Aproape jumătate dintre respondenţii care au declarat că deschid Biblia o dată pe an sunt de părere că autorităţile ar trebui să legalizeze căsătoriile gay. În schimb, doar 6% dintre cei care citesc Biblia de câteva ori pe săptămână împărtăşesc opinia că homosexualii şi lesbienele ar trebui să aibă dreptul să se căsătorească. Majoritatea celor care citesc Biblia regulat sunt împotriva căsătoriilor de acest gen.

Cu cât obiceiul de lectură a Bibliei implică o frecvenţă mai mare (de la „o dată pe an" la „o dată pe lună" sau „de câteva ori săptămânal"), cu atât mai mare este probabilitatea ca un creştin să spună că un bun cetăţean trebuie să fie interesat de dreptatea socială şi economică. De asemenea, studiul a arătat că persoanele care citesc Biblia frecvent sunt mai înclinate să susţină că un bun cetăţean nu exagerează în privinţa consumului de diferite bunuri - o atitudine anticonsumerism.

Persoanele care lecturează frecvent Biblia sunt mai înclinate să respingă legile care permit avortul, pedeapsa cu moartea, pedepsirea brutală a infractorilor sau extinderea autorităţii guvernului în lupta împotriva terorismului.

Atitudinile vizavi de raportul dintre ştiinţă şi religie sunt mult îmbunătăţite în cazul celor care citesc tot mai des Biblia. Cu cât lectura Bibliei este mai frecventă, cu atât cititorii sunt mai puţin înclinaţi să creadă că religia creştină şi ştiinţa sunt incompatibile.

Mulţi oameni trăiesc cu impresia că ştiu despre ce este vorba în Biblie şi că citirea ei în mod consecvent este doar o „activitate lipsită de sens", crede Franzen.

„Cred că, în mod frecvent, oamenii ajung la convingeri noi sau descoperă nuanţe noi în ceea ce ştiau deja", a declarat antropologul James Bielo, de la Miami University. Acesta consideră că rezultatele studiului lui Franzen nu sunt atât de surprinzătoare şi consideră că, mai interesant decât faptul că lectura Bibliei poate să îi influenţeze pe creştini în concepţiile lor de viaţă, este răspunsul la întrebarea: Câţi creştini citesc Biblia suficient de des încât aceasta să facă o diferenţă în viaţa lor?

(Foto: catholic-convert.com) Sursa: http://www.semneletimpului.ro/stiri/Studiu:-Lectura-Bibliei-influenteaza-major-cititorul-3866.html