duminică, 27 februarie 2011

Predica de Duminică!!!

DUMINICA LĂSATULUI DE CARNE

Precum în zilele dinaintea potopului, aşa şi astăzi oamenii mănâncă, beau, se însoară şi se mărită, adună comori, cumpără şi vând, se veselesc şi joacă, fără să mai cugete că într-o bună zi, asemenea unui fulger ar putea să apară Fiul Omului pe norii cerului, ca să cheme lumea la înfricoşatul scaun de judecată. În goana ei nebună după tot ce e lumesc, omenirea nu vede că trăim vremuri care cer o purtare hotărâtă. Trăim vremuri care ne cer să slujim la un singur domn. Viaţa a devenit o luptă, iar lupta se dă între fierbinţi şi reci, între credincioşi şi necredincioşi, între fiii luminii şi fiii întunericului, între fiii lui Dumnezeu şi fiii satanei. Căldicel nu se mai poate fi: ori eşti fierbinte ori rece. Ori eşti cu Dumnezeu, ori împotriva Lui.
Vremurile de azi ne poruncesc să ne dăm cărţile pe faţă, ne poruncesc să spunem sus şi tare cărei lumi dorim să ne închinăm viaţa. Sunt numai două tabere: a lui Dumnezeu şi a satanei. Ori în una ori în cealaltă, la mijloc sau pe margine nu se poate fi .
Vrei să fii frate cu dracul? E uşor. Nu-ţi cere nimic. Doar să te lepezi de Dumnezeu. Pe urmă fulgerător ajungi şi tu un drac, uneori mai periculos decât cel veritabil.
Dimpotrivă, pentru a fi părtaş în tabăra lui Dumnezeu, e nevoie să te lepezi de ai tăi şi de tine însuţi. E nevoie să primeşti şi să porţi cu credinţă şi cu dragoste crucea rânduită ţie de Dumnezeu. E nevoie să-ţi pui în serviciul cauzei sfinte, în serviciul îndumnezeirii lumii fiinţa ta întreagă oriunde şi oricând. Comunitatea creştină e alcătuită din oameni întregi, jumătăţi nu se primesc. În creştinism nu se poate intra decât dăruindu-te lui Dumnezeu cu toată puterea ta, cu toată virtutea şi cu tot sufletul tău.
În creştinism nu-ţi dă dreptul să intri nici numai certificatul de botez, nici numai achitarea la timp a dării de cult, nici numai cercetarea regulată a bisericii, nici numai ţinerea pustnicească a posturilor, nici numai repetarea zilnică a rugăciunilor. Ci în creştinism îţi dă dreptul să intri trăirea frăţească, continuă şi fierbinte în Hristos şi cu Hristos.
Creştinismul înseamnă viaţă, e trăire lucrătoare e dragoste clocotitoare, e totală jertfelnicie, e ascultare desăvârşită de Dumnezeu de înfrăţire cu oamenii.
E sărăcie de păcate şi bogăţie de fapte bune. Creştinismul e moarte pentru satana şi viaţă pentru Dumnezeu. Creştinismul e voia lui Dumnezeu tradusă în faptă cu credinţă şi cu dragoste. Creştinismul e “precum în cer aşa şi pe pământ”. Creştinism e a trăi nu spre slava ta ci pentru slava lui Dumnezeu. Nu e creştinism numai a sătura pe cel flămând, a-i da să bea celui însetat, a cerceta pe cel bolnav, ci creştinism e a flămânzi cu cel flămând, a înseta cu cel însetat, şi a suferi cu cel bolnav.
Numai acela este cu adevărat creştin care îşi trăieşte legea. Şi numai acelea sunt fapte cu adevărat creştineşti care izvorăsc din această dumnezeiască trăire. În această credinţă ne-au adormit şi strămoşii şi părinţii. Ea ne-a dat apostolii, evangheliştii, proorocii, predicatorii, mărturisitorii, patriarhii, pustnicii şi pe toţi sfinţii lui Dumnezeu. Creştinism e ceea ce ni se cere să credem şi să facem aici pe pământ, pentru ca la judecata de apoi să fim trecuţi în ceata celor de-a dreapta.
Să luam aminte! Tot omul e chemat să răspundă pentru faptele sale şi înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu. Pentru aceea e bine să nu uităm că tot răul pe care îl facem semenilor noştri, lui Dumnezeu îl facem. Dacă aici putem scăpa de judecată, dincolo nimeni nu va scăpa. Dacă aici ţi se poate micşora pedeapsa fără să fii vrednic, dincolo totul merge după vrednicie. Aici vorbesc martori care pot fi mincinoşi, dincolo vorbesc faptele, care niciodată nu mint. Aici judecătorii pot fi cumpăraţi cu bani, dincolo nu are preţ decât sufletul curat. Aici pedeapsa e vremelnică, dincolo e veşnică.
Pentru creştinul care va ajunge în ceata de-a stânga, când Mântuitorul va face înfricoşata judecată, era mai bine să nu se fi născut. Doamne Isuse Hristoase, Judecătorul viilor şi al morţilor, Cel ce vei veni ca să răsplăteşti fiecăruia după faptele lui, trezeşte-ne Tu acum din moartea păcatelor şi fă-ne să cunoaştem calea Ta şi să facem voia Ta cea sfântă până nu vine ceasul acela înfricoşat al dreptei Tale judecăţi. Atunci când vei veni Tu să ne aflăm cu toţii curaţi şi pregătiţi ca să ne treci şi pe noi la dreapta Ta şi să ne zici: “Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cerului în vecii vecilor. Amin!
pr. Adrian DOBRIN

Sursa: http://www.ziarulunirea.ro/2011/02/duminica-lasatului-de-carne

O DOCTORIE TONICĂ PENTRU SUFLET: Pomenirea Morţii

“Tot trupul iarbă şi toată slava omului ca floarea ierbii”, zice Sf. Prooroc Isaia.

În cartea Sf. Ioan Scărarul, care se zice Scara (la treapta 7), aflăm următoarea povestire:

Era în Horeb (la muntele Sinai) un monah trândav şi nepăsător, cu numele Isihie. Acesta s-a îmbolnăvit odată greu şi a fost răpit sufletul lui vreme de un ceas. Trupul lui a rămas mort în toată regula. După aceea şi-a revenit în fire, a înviat.

Cum s-a trezit, a strigat ca să iasă afară toţi cari se aflau lângă dânsul. A zidit îndată uşa chiliei cu bolovani şi cu var şi a rămas închis 12 ani de zile. În vremea aceasta n-a vorbit cu nimeni nici un cuvânt şi totdeauna plângea şi se tânguia, cugetând la cele ce văzuse pe lumea cealaltă.

Când au înţeles părinţii din mânăstire că i se apropie sfârşitul, au stricat zidirea uşii şi mergând la dânsul înăuntru, îl rugau ca să le spună un cuvânt de folos. El însă n-a vorbit cu ei nimic, decât numai acestea:

“Cine se gândeşte la moarte şi la răspunsul ce va da la Judecata cea înfricoşată a Domnului, acela nu este cu putinţă ca să păcătuiască niciodată!” Şi zicând acestea a adormit cu pace.

Acestea le povesteşte Sf. Ioan Scărarul, care a fost de faţă în chilia fericitului monah.

***

Sfântul Ierarh Ioan Milostivul, când a ajuns patriarh al cetăţii Alexandriei a poruncit numaidecât ca să-i zidească mormântul, dar să nu-l acopere.

Şi la orice sărbătoare când se îmbrăca în veşminte luminate, avea rânduit un slujitor care trebuia să vină regulat la el în Biserică şi să-i amintească despre mormânt, că adică stă neterminat şi când porunceşte ca să-l termine. Aşa regulat l-a vestit pe sfântul, în auzul celor de faţă, ori de câte ori era la slujbă.

Aceasta o făcea dinadins, ca astfel aducându-şi aminte de ceasul morţii, să nu se mândrească cumva pentru multa cinstire, pe care o avea de la oameni sau pentru podoaba veşmintelor. Căci aleşii lui Dumnezeu nu se tem de nimic în lumea asta, decât numai de slavă deşartă, care vine din uitarea morţii şi când se depărtează darul lui Dumnezeu.

***

Era în vechime obiceiul ca în vremea când se încoronau împăraţii de la Ţarigrad, erau aduse înaintea lor patru soiuri de pietre şi erau întrebaţi din ce fel de piatră doresc să-şi facă mormântul. Aceasta se făcea în Biserică, înaintea norodului. Atunci împăratul trebuia să aleagă o piatră pentru mormânt (din cele 4 aduse de probă). Tocmai când era în culmea slavei, îi aduceau aminte de moarte, ca nu cumva să fie cuprins de îngâmfare şi să uite că este om muritor

Aducerea aminte de moarte a fost preţuită şi de noroadele păgâne, care se închinau la idoli.

Aşa de pildă la vechii egipteni era obiceiul să aşeze pe masa încărcată de mâncăruri şi un chip de mort, cioplit din lemn.

În vremea ospăţului, când toţi se veseleau, stăpânul casei le arăta musafirilor chipul morţii, zicând:

“Mâncaţi şi vă veseliţi, cugetând totodată şi la sfârşitul vostru!” Desigur că la asemenea cuvinte, cei de la masă nu mai îndrăzneau ca să facă ghiduşii necuviincioase ori să se îmbuibe prea mult cu mâncarea şi băutura.

Strămoşii românilor, adică dacii, erau şi ei închinători de idoli, dar credeau în nemurirea sufletului şi în viaţa viitoare.

Când se năştea un prunc din neamul lor, atunci se adunau megieşii cu rudeniile, făcând tânguire cu lacrimi şi cu bocete, pentru cel nou născut. Se tânguiau ca şi la mort pentru naşterea pruncului, iar dacă murea cineva, atunci prăznuiau cu mult veselie (cum fac azi la nuntă şi la cumetrii). Şi aceasta o făceau socotind că cel ce se naşte intră în Valea Plângerii, aşa numeau ei viaţa aceasta plină de necazuri, iar pentru cei cari mureau, erau de părere că s-au terminat chinurile şi merg la fericire.

Pentru asta erau cei mai vestiţi războinici, căci nu se temeau de moarte şi multă vreme n-a putut să-i biruiască Împărăţia Romei.

Pomenirea morţii este mai de nevoie pentru noii călugări, căci după făgăduinţa noastră trebuie să primim moartea în toate zilele pentru Dumnezeu. Găsim la Pateric pe un cuvios, care zicea: “În vremea când lucrez, de câte ori pogor undreaua – mai înainte de a o ridica – mă pogor cu mintea la mormânt”. Tot sfântul acesta mai zicea că: “Omul, care are moartea înaintea ochilor, în tot ceasul biruie împuţinarea de suflet!” După cuvântul Sfinţilor Părinţi, călugărul este sufletul cel cu durere întru neîncetată aducere aminte de moarte. Iar Sf. Vasile cel Mare strigă către noi zicând: “Priviţi ca într-o oglindă cele cereşti totdeauna. Călătorul este viaţa aceasta, călătoriţi drept aceea cu plăcere de Dumnezeu. Nu slăbiţi pe cale, nu vă împuţinaţi, nu pregetaţi, nu vă muiaţi. Strâmtă şi necăjită este calea, dar la răsfăţat loc duce: acolo unde nu este nici scârbă, nici mâhnire, nici întristare, acolo unde este de-a pururea bucurie şi veselie”.

Dar toată uneltirea vrăjmaşului, cu deşertăciunile lumeşti şi cu năravurile trupului celui mofturos, toţi împreună fac tovărăşie ca să ne depărteze de la aducerea aminte de moarte şi de viaţa viitoare. Toţi ne şoptesc mereu ca şi oarecând lui Adam şi Evei, că nu vom muri. Jucăriile lumii de azi izgonesc şi frica lui Dumnezeu din inimă. Mintea omului se înmulţeşte, iar dargostea se răceşte.

Sursa: http://sfioaniacobhozevitul.wordpress.com/partea2_cuprins/p2_085_doctorie_tonica/

Dies Domini - partea 12

63. Cristos a venit să realizeze un nou "exod", să redea libertatea celor aflaţi în robie. El a înfăptuit numeroase vindecări în zi de sabat (cf. Mt 12,9-14 şi paralele), dar nu pentru a încălca ziua Domnului, ci pentru a-i da deplina semnificaţie: "sabatul a fost făcut pentru om, nu omul pentru sabat" (Mc 2,27). Pentru a respinge interpretarea prea legalistă pe care o dădeau unii dintre contemporanii săi şi pentru a dezvălui sensul autentic al sabatului biblic, Isus, "Stăpânul sabatului" (Mc 2,28), restabileşte caracterul eliberator al respectării acestei zile, care a fost instituită pentru a fi respectate deopotrivă drepturile lui Dumnezeu şi ale oamenilor. Se înţelege astfel de ce creştinii, care proclamau eliberarea înfăptuită în sângele lui Cristos, au avut dreptate să se considere autorizaţi să transfere sensul sabatului asupra zilei învierii. Într-adevăr, Paştele lui Cristos l-a eliberat pe om dintr-o robie mult mai radicală decât cea care apăsa un popor subjugat, din robia păcatului care-l îndepărtează pe om de Dumnezeu, de sine însuşi şi de ceilalţi oameni, introducând în istorie seminţele mereu noi ale răutăţii şi violenţei.

Ziua odihnei

64. Timp de câteva secole, creştinii nu au trăit duminica decât ca zi rezervată cultului, fără a-i putea da şi sensul specific odihnei sabatice. Legea civilă a Imperiului Roman nu a recunoscut ritmul săptămânal decât în secolul al IV-lea, astfel încât, "în ziua soarelui", judecătorii, locuitorii cetăţilor şi diferite bresle şi-au încetat activităţile.[107] Creştinii s-au bucurat astfel să vadă înlăturate obstacolele care, până atunci, făcuseră ca respectarea zilei Domnului să fie un act eroic. De acum încolo puteau practica în deplină libertate rugăciunea în comun.[108]

Ar fi deci o greşeală să nu vedem în această legislaţie, care respecta ritmul săptămânal, decât un simplu fapt istoric fără valoare pentru Biserică şi pe care aceasta l-ar putea neglija. Chiar şi după prăbuşirea Imperiului, Conciliile au păstrat în vigoare dispoziţiile privitoare la odihna duminicală. În ţările în care creştinii sunt în număr mic şi în care zilele de sărbătoare din calendar nu corespund cu duminica, zi de sărbătoare şi de bucurie, aceasta rămâne totuşi în continuare ziua Domnului, zi în care credincioşii se reunesc la adunarea euharistică, însă aceasta nu se realizează decât cu preţul unor sacrificii considerabile. Pentru creştini nu este normal ca duminica, zi de sărbătoare şi de bucurie, să nu fie totodată şi zi de odihnă, şi "sfinţirea" duminicii rămâne dificilă atunci când nu se dispune de suficient timp liber pentru aceasta.

65. Pe de altă parte, în societatea civilă, legătura dintre ziua Domnului şi ziua de odihnă are o importanţă şi o semnificaţie care trec dincolo de perspectivele proprii creştinismului. Într-adevăr, alternanţa dintre muncă şi odihnă, înscrisă în natura omenească, este voită de Dumnezeu însuşi, după cum arată relatarea creaţiei în Cartea Genezei (cf. 2,2-3; Ex 20,8-11): odihna este "sfântă", căci îi permite omului să se sustragă ciclului treburilor pământeşti, care îl absoarbe uneori prea tare, şi să recapete conştiinţa faptului că toate sunt lucrarea lui Dumnezeu. Puterea minunată pe care Dumnezeu i-a dat-o omului asupra creaţiei ar risca să-l facă pe acesta din urmă să uite că Dumnezeu este Creatorul de care depind toate. Recunoaşterea acestui fapt este în mod deosebit necesară în epoca noastră, în care ştiinţa şi tehnica au amplificat într-un mod nemaiauzit puterea pe care omul o exercită prin munca sa.

66. În fine, nu trebuie pierdut din vedere faptul că, pentru mulţi, chiar în zilele noastre, munca este o servitute apăsătoare, fie datorită condiţiilor deplorabile în care este prestată şi a programului de lucru pe care-l impune, mai ales în zonele cele mai sărace ale lumii, fie pentru că au mai rămas, chiar şi în societăţile în care economia este dezvoltată în cel mai înalt grad, prea multe cazuri de nedreptate şi de exploatare a omului de către om. Când Biserica a stabilit, de-a lungul secolelor, legi cu privire la odihna duminicală,[109] s-a gândit îndeosebi la munca şerbilor şi a muncitorilor, desigur, nu pentru că munca acestora ar fi fost mai puţin respectabilă decât cerinţele spirituale ale practicii duminicale, ci pentru că era tot mai mult nevoie de o legislaţie care să uşureze această muncă şi să le îngăduie tuturor să sfinţească ziua Domnului. În acest sens, predecesorul meu, Leon al XIII-lea, arăta în enciclica Rerum novarum că odihna duminicală este un drept al celor care muncesc ce trebuie garantat de stat.[110]

În epoca noastră, rămâne necesar să se facă eforturi pentru ca toţi oamenii să poată cunoaşte libertatea, odihna şi destinderea necesare demnităţii lor de oameni, cu obligaţiile religioase, familiale, culturale şi sociale ce sunt legate de ea, şi care cu greu pot fi împlinite dacă nu este rezervată măcar o zi pe săptămână care să le permită oamenilor să se bucure împreună de posibilitatea de a se odihni într-un climat de sărbătoare. Acest drept la odihnă al celor care muncesc presupune, evident, dreptul lor la muncă şi ! rămânând în planul problemelor legate de concepţia creştină privind duminica ! nu putem să nu evocăm cu o profundă solidaritate situaţia dificilă a numeroaselor persoane care, neavând un loc de muncă, sunt constrânse la inactivitate, chiar şi în timpul zilelor lucrătoare.

67. Datorită odihnei duminicale, preocupările şi problemele zilnice îşi pot regăsi adevăratele dimensiuni: cele materiale, pentru care ne agităm, lasă loc valorilor spirituale; persoanele împreună cu care trăim îşi recapătă adevăratul chip, în cadrul întâlnirilor şi dialogurilor mai tihnite. Până şi frumuseţile naturii ! prea des degradate de o logică a dominării care se întoarce împotriva omului ! pot fi redescoperite şi apreciate în profunzime. Zi de împăcare a omului cu Dumnezeu, cu el însuşi şi cu aproapele, duminica devine astfel un timp în care omul este îndemnat să arunce o privire nouă asupra minunilor naturii, lăsându-se cuprins de admirabila şi tainica armonie care, aşa cum spune sfântul Ambrozie, potrivit "unei legi inviolabile a înţelegerii şi a iubirii", uneşte diferitele elemente ale cosmosului printr-o "legătură de unitate şi de pace".[111] Omul devine astfel, după spusele Apostolului, mai conştient de faptul că "tot ce a creat Dumnezeu este bun şi nimic nu este necurat, dacă se ia cu mulţumire, căci se sfinţeşte prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune" (1 Tim 4,4-5). Aşadar, dacă după şase zile de muncă ! pentru mulţi, reduse deja, în realitate, la doar cinci !, omul caută un timp în care să se relaxeze şi să se ocupe mai bine de celelalte aspecte ale vieţii sale, acest fapt răspunde unei nevoi autentice, în acord cu perspectiva mesajului evanghelic. Totuşi, credinciosul trebuie să-şi satisfacă aceste cerinţe fără a prejudicia expresiile importante ale credinţei personale şi comunitare, manifestate prin celebrarea şi sfinţirea zilei Domnului.

De aceea, pentru creştini, este natural să vegheze ca legislaţia civilă să ţină cont de obligaţia lor de a sfinţi duminica, chiar şi în condiţiile deosebite ale timpului nostru. În orice caz, au datoria de conştiinţă de să-şi organizeze odihna duminicală în aşa fel încât să aibă posibilitatea de a participa la Euharistie, abţinându-se de la munci şi ocupaţii incompatibile cu sfinţirea zilei Domnului, cu bucuria care este proprie acestei zile şi cu odihna necesară trupului şi spiritului.[112]

68. Dat fiind că odihna, pentru a nu se risipi în gol sau pentru a nu deveni o sursă de plictiseală, trebuie să aducă cu sine o îmbogăţire spirituală, o mai mare libertate, posibilitatea unei contemplări şi a unei comuniuni frăţeşti, credincioşii vor alege, dintre modalităţile de a se cultiva şi divertismentele oferite de societate, pe cele care sunt în acord cu o viaţă trăită potrivit preceptelor evanghelice. Din această perspectivă, odihna din zilele de duminică şi din zilele de sărbătoare capătă o dimensiune "profetică", întrucât afirmă nu numai primatul absolut al lui Dumnezeu, ci şi primatul şi demnitatea persoanei, care trece deasupra cerinţelor vieţii sociale şi economice, fiind oarecum o anticipare a "cerurilor noi" şi a "pământului nou", când eliberarea din robia nevoilor va fi definitivă şi totală. Pe scurt, ziua Domnului devine totodată, în cel mai autentic mod, şi ziua omului.

Zi de solidaritate

69. Duminica trebuie să le ofere totodată credincioşilor ocazia de a se dedica faptelor de milostenie, de iubire şi de apostolat. Participarea interioară la bucuria lui Cristos înviat trebuie să-i ducă şi la împărtăşirea deplină a iubirii care-i însufleţeşte inima, căci nu există bucurie fără iubire. Isus însuşi explică acest fapt, când pune în legătură "porunca nouă" cu bucuria pe care o dă aceasta: "Dacă păziţi poruncile mele, veţi rămîne în iubirea mea, precum Eu am păzit poruncile Tatălui meu şi rămîn în iubirea lui. Acestea vi le-am spus ca bucuria mea să rămînă în voi şi bucuria voastră să fie deplină. Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu" (In 15,10-12).

Euharistia duminicală nu-i abate pe credincioşi de la îndatoririle lor de iubire, ci, dimpotrivă, îi angajează "la toate faptele de caritate, de pietate, de apostolat, ca să arate prin aceste fapte că, deşi creştinii nu sunt din lumea aceasta, ei sunt totuşi lumina lumii şi că ei dau slavă Tatălui înaintea oamenilor".[113]

70. De fapt, încă din perioada apostolică, adunările duminicale au constituit, pentru creştini, momente de împărtăşire frăţească a bunurilor cu cei mai săraci. "În prima zi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte ceea ce a putut strânge" (1 Cor 16,2). Este vorba aici de colecta pe care a organizat-o Paul pentru Bisericile sărace din Iudeea. În Euharistia duminicală, inima credinciosului se dilată, ajungând la dimensiunile Bisericii. Însă trebuie să descoperim în profunzime îndemnul Apostolului care, departe de a promova o concepţie îngustă a "pomenii", face mai degrabă apel la o cultură exigentă a împărţirii bunurilor, trăită atât între membrii comunităţii cât şi în raport cu întreaga societate.[114] Trebuie să ascultăm din nou, acum mai mult ca oricând, avertismentele severe pe care Paul le adresează comunităţii din Corint, vinovată de umilirea celor săraci cu ocazia agapei frăţeşti ce însoţea "Cina Domnului": "Când vă adunaţi deci laolaltă, nu se mai poate mânca Cina Domnului. Căci, şezând la masă, fiecare se grăbeşte să-şi ia mâncarea sa, încât unuia îi este foame în vreme ce altul se îmbată. N-aveţi, oare, case pentru a mânca şi a bea? Sau dispreţuiţi Biserica lui Dumnezeu, şi vreţi să-i ruşinaţi pe cei care nu au nimic?" (1 Cor 11,20-22). Cuvintele sfântului Iacob sunt la fel de viguroase: "De pildă, dacă intră în adunarea voastră un om cu inele de aur pe degete, în veşmânt strălucitor şi intră şi un sărac, în haină ponosită, iar voi puneţi ochii pe cel cu veşmânt strălucit şi-i spuneţi: "Aşează-te în locul acesta bun!", iar săracului îi spuneţi: "Stai în picioare acolo!" sau "Aşează-te pe jos, la picioarele mele!", oare nu faceţi o judecată în sinea voastră şi nu ajungeţi judecători cu socoteli viclene?" (2,2-4).

Note


[107] Cf. Edictul lui Constantin, 3 iulie 321: Codex Theodosianus II, 8, 1, ed. Th. Mommsen, 12, p. 87; Codex Iustiniani 3, 12,2, ed. P. Krueger, p. 248.

[108] Cf. Eusebiu din Cezareea, Viaţa lui Constantin, 4, 18: PG 20, 1165.

[109] Cel mai vechi document bisericesc privind acest subiect este canonul 29 al Conciliului de la Laodiceea (a doua jumătate a secolului al IV-lea): Mansi, t. II, 569-570. Din secolul al VI-lea până în secolul al IX-lea, numeroase Concilii vor interzice muncile câmpului ("opera ruralia"). Legislaţia cu privire la muncile interzise, întărită prin legi civile, a devenit treptat din ce în ce mai bine precizată.

[110] Cf. Encicl. Rerum novarum (15 mai 1891): Acta Leonis XIII, 11 (1891), pp. 127-128.

[111] Hexameron 2, 1, 1: CSEL 321, p.41.

[112] Cf. Codul de Drept Canonic, can. 1247; Codul Canonic al Bisericilor Orientale, can. 881, '' 1 şi 4.

[113] Conc. Ecum. Vat. II, Const. despre liturgie Sacrosanctum concilium, n. 9.

[114] Cf. şi Sf. Iustin, Apologia I, 67, 6: "Cei care au câte ceva şi vor să dea, dau de bunăvoie ceea ce vor, şi ceea ce se strânge este adus în faţa celui care prezidează şi care îi ajută pe orfani şi pe văduve, pe cei părăsiţi din cauza bolilor sau din alte pricini, pe cei întemniţaţi şi pe străinii care sunt oaspeţi; pe scurt, sunt ajutaţi cei care sunt în nevoi" PG 6, 429.


© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti
www.arcb.ro