duminică, 27 martie 2011

APOSTOLICAM ACTUOSITATEM I

Decret despre apostolatul laicilor
"APOSTOLICAM ACTUOSITATEM"


PAUL, EPISCOP,
SLUJITOR AL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU,
ÎMPREUNĂ CU PĂRINŢII SFÂNTULUI CONCILIU
SPRE AMINTIRE PERPETUĂ

18 noiembrie 1965


Introducere

1 - Voind să intensifice ACTIVITATEA APOSTOLICĂ a Poporului lui Dumnezeu, Sfântul Conciliu se adresează cu solicitudine credincioşilor laici, al căror rol propriu şi absolut necesar în misiunea Bisericii l-a amintit şi în alte documente. Într-adevăr, apostolatul laicilor, decurgând din însăşi chemarea lor creştină, nu poate lipsi nicicând în Biserică. Scriptura însăşi arată limpede (cf. Fapte 11, 19-21; 18, 26; Rom 16, 1-16; Fil 4, 3) cum această activitate s-a manifestat spontan la începuturile Bisericii şi cât de rodnică a fost.
Timpurile noastre nu pretind mai puţin zel din partea laicilor, ci, dimpotrivă, condiţiile actuale cer ca ei să desfăşoare un apostolat tot mai intens şi mai vast. Într-adevăr, creşterea continuă a populaţiei, progresul ştiinţific şi tehnic, relaţiile mai strânse între oameni nu numai că au lărgit la nesfârşit domeniul apostolatului laicilor, din care o mare parte le este accesibil numai lor, ci au ridicat şi probleme noi, care le pretind o preocupare şi un efort atent. Un astfel de apostolat devine cu atât mai urgent cu cât a crescut în mod deosebit, aşa cum se şi cuvine, autonomia multor sectoare ale vieţii umane, implicând uneori o anumită înstrăinare de ordinea morală şi religioasă, punând în gravă primejdie viaţa creştină. Trebuie adăugat că în multe zone unde preoţii sunt prea puţini sau, după cum se întâmplă uneori, sunt lipsiţi de cuvenita libertate de acţiune, Biserica nu ar putea fi prezentă şi activă fără munca laicilor.
Semnul acestei multiple şi urgente necesităţi este lucrarea vădită a Duhului Sfânt care îi face astăzi pe laici tot mai conştienţi de propria responsabilitate şi îi stimulează pretutindeni la slujirea lui Cristos şi a Bisericii.
În acest Decret Conciliul îşi propune să clarifice natura, caracterul şi varietatea apotolatului laicilor, să îi enunţe principiile fundamentale şi să formuleze directive pastorale pentru exercitarea lui mai eficientă. Va trebui ca toate acestea să slujească drept normă în revizuirea dreptului canonic în privinţa apostolatului laicilor.

Capitolul I: CHEMAREA LAICILOR LA APOSTOLAT

2 - (Participarea laicilor la misiunea Bisericii)
Biserica s-a născut pentru ca, răspândind pe întreg pământul împărăţia lui Cristos, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, să-i facă pe toţi oamenii părtaşi la răscumpărarea mântuitoare şi prin ei lumea întreagă să-i fie supusă lui Cristos întru adevăr. Toată activitatea Trupului Mistic îndreptată spre acest scop se numeşte apostolat; Biserica îl exercită prin toate mădularele sale, desigur în moduri diferite: căci chemarea creştină este, prin natura ei, şi chemare la apostolat. După cum în îmbinarea unui trup viu nici un mădular nu se comportă în mod total pasiv, ci, participând la viaţa trupului, participă şi la activitatea acestuia, tot astfel, în Trupul lui Cristos, care este Biserica, "întregul trup îşi desăvârşeşte creşterea potrivit lucrării rânduite fiecărui mădular" (Ef 4, 16). Mai mult, în acest Trup solidaritatea şi unirea dintre mădulare sunt atât de mari încât un mădular care nu lucrează după măsura sa la creşterea trupului s-ar putea spune că nu este folositor nici Bisericii nici sieşi.
În Biserică slujirile sunt diferite, dar misiunea este unică. Cristos le-a încredinţat Apostolilor şi urmaşilor lor îndatorirea de a învăţa, de a sfinţi şi de a conduce în numele Său şi cu puterea Sa. Însă laicii, făcuţi părtaşi la misiunea preoţească, profetică şi regală a lui Cristos, îşi împlinesc în Biserică şi în lume partea lor proprie din misiunea întregului Popor al lui Dumnezeu. Ei îşi desfăşoară concret apostolatul activând pentru evanghelizarea şi sfinţirea oamenilor, precum şi străduindu-se să pătrundă şi să perfecţioneze ordinea temporală cu spiritul Evangheliei, astfel încât activitatea lor în acest domeniu temporal să dea o mărturie limpede despre Cristos şi să slujească la mântuirea oamenilor. Fiind propriu stării laicilor de a-şi duce viaţa în mijlocul lumii şi a treburilor lumeşti, ei sunt chemaţi de Dumnezeu ca, însufleţiţi de spirit creştin, să-şi exercite apostolatul în mijlocul lumii ca o plămadă.

3 - (Bazele apostolatului laicilor)
Îndatorirea şi dreptul laicilor de a fi apostoli decurg din însăşi unirea lor cu Cristos, Capul. Într-adevăr, integraţi prin Botez în Trupul Mistic al lui Cristos, întăriţi cu puterea Duhului Sfânt prin Mir, sunt trimişi la apostolat de Domnul însuşi. Sunt consacraţi ca preoţie împărătească şi neam sfânt (cf. 1 Pt 2, 4- 10), ca prin toate acţiunile lor să ofere jertfe spirituale şi să aducă mărturie pentru Cristos pe tot pământul. Prin sacramente, şi mai ales prin Sfânta Euharistie, le este comunicată şi hrănită acea iubire care este sufletul întregului apostolat.
Apostolatul se exercită în credinţă, speranţă şi iubire, pe care Duhul Sfânt le revarsă în inimile tuturor membrilor Bisericii. Mai mult, porunca iubirii, care este porunca cea mai mare a Domnului, îi îndeamnă fără răgaz pe toţi credincioşii să lucreze spre slava lui Dumnezeu prin venirea Împărăţiei Lui şi spre împărtăşirea vieţii veşnice tuturor oamenilor, ca aceştia să-l cunoască pe singurul Dumnezeu adevărat şi pe acela pe care El L-a trimis, Isus Cristos (cf. In 17, 3).
Aşadar, tuturor creştinilor le este impusă nobila sarcină de a lucra neîncetat pentru ca vestea divină a mântuirii să fie cunoscută şi primită de toţi oamenii pe întreg pământul.
Pentru exercitarea acestui apostolat, Duhul Sfânt, care înfăptuieşte sfinţirea Poporului lui Dumnezeu prin slujire preoţească şi sacramente, împărtăşeşte pe lângă aceasta credincioşilor daruri deosebite (cf. 1 Cor 12, 7), "împărţindu-le fiecăruia după cum voieşte" (cf. 1 Cor 12, 11) pentru ca "toţi să se ajute unul pe altul, după harul pe care l-a primit fiecare" şi astfel să fie şi ei "ca nişte buni administratori ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu" (1 Pt 4, 10), pentru zidirea întregului Trup în iubire (cf. Ef 4, 16). Din primirea acestor carisme, chiar a celor mai simple, se naşte pentru fiecare credincios dreptul şi datoria de a le exercita în Biserică şi în lume spre binele oamenilor şi zidirea Bisericii, în libertatea Duhului Sfânt care "suflă unde vrea" (In 3, 8) şi, în acelaşi timp, în comuniune cu fraţii săi în Cristos, mai ales cu Păstorii, cărora le revine să decidă asupra autenticităţii şi bunei folosiri a acestor daruri, nu pentru a stinge Duhul, ci pentru a pune la încercare toate şi a păstra ceea ce este bun (cf. 1 Tes 5, 12. 19. 21).

4 - (Spiritualitatea laicilor din punctul de vedere al apostolatului)
Deoarece Cristos, trimis de Tatăl, este izvorul şi originea întregului apostolat al Bisericii, este evident că rodnicia apostolatului laicilor depinde de unirea lor vitală cu Cristos, căci Domnul spune: „Cel ce rămâne în Mine şi Eu în El aduce roadă multă, căci fără Mine nimic nu puteţi face.” (In 15, 5). Această viaţă de unire intimă cu Cristos în Biserică este alimentată cu ajutoarele spirituale comune tuturor credincioşilor, mai ales cu participarea activă la Liturgia sacră; laicii trebuie să le folosească în aşa fel încât, îndeplinindu-şi corect îndatoririle din lume în condiţiile obişnuite de viaţă, să nu separe de viaţa lor unirea cu Cristos, ci să crească în ea împlinindu-şi activitatea după voinţa lui Dumnezeu. Pe această cale laicii trebuie să înainteze în sfinţenie cu suflet deschis şi cu bucurie, străduindu-se să depăşească greutăţile cu prudenţă şi răbdare. Nici grija pentru familie, nici celelalte treburi pământeşti nu trebuie să fie lăsate în afara vieţii lor spirituale, după cum spune Apostolul: „Orice faceţi în cuvânt sau în faptă, toate să le faceţi în numele Domnului Isus Cristos, mulţumind prin El lui Dumnezeu Tatăl” (Col 3, 17).
O astfel de viaţă pretinde o exercitare continuă a credinţei, speranţei şi iubirii.
Numai prin lumina credinţei şi prin meditarea cuvântului lui Dumnezeu este posibil a-L recunoaşte, oricând şi oriunde, pe Dumnezeu „în care trăim, ne mişcăm şi suntem" (Fapte 17, 28), a căuta în toate voinţa Sa, a-L vedea pe Cristos în toţi oamenii, fie apropiaţi, fie străini, a aprecia corect adevărata semnificaţie şi valoare a realităţilor vremelnice, în sine şi în legătură cu scopul omului.
Cei care au această credinţă trăiesc în speranţa descoperirii fiilor lui Dumnezeu, amintindu-şi de Crucea şi Învierea Domnului.
În peregrinarea acestei vieţi, ascunşi cu Cristos în Dumnezeu şi eliberaţi de robia bogăţiilor, tinzând spre bunurile ce rămân în veac, ei se dedică total, cu suflet generos, pentru răspândirea împărăţiei lui Dumnezeu, pentru a pătrunde şi desăvârşi sfera realităţilor pământeşti cu spiritul creştin. În greutăţile vieţii acesteia, ei îşi află tărie în speranţă, considerând că „nu se pot măsura suferinţele ceasului de faţă cu mărirea viitoare care se va arăta în noi" (Rom 8, 18).
Împinşi de iubirea care vine de la Dumnezeu, ei fac bine tuturor, mai ales fraţilor în credinţă (cf. Gal 6, 10), lepădând „orice răutate şi orice vicleşug şi prefăcătoriile şi invidiile şi toate clevetirile" (1 Pt 2, 1), atrăgându-i astfel pe oameni la Cristos. Iubirea lui Dumnezeu „revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat" (Rom 5, 5) îi face pe laici capabili să exprime realmente în viaţa lor spiritul Fericirilor. Urmându-L pe Isus cel sărac, nu se descurajează în lipsa bunurilor vremelnice, nici nu se trufesc în belşug; imitându-L pe Cristos cel smerit, nu devin căutători de glorie deşartă (cf. Gal 5, 26), ci se străduiesc să placă lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor, gata oricând să părăsească toate pentru Cristos (cf. Lc 14, 26) şi să îndure prigoană pentru dreptate (cf. Mt 5, 10), amintindu-şi de cuvântul Domnului: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să îşi ia crucea şi să Mă urmeze" (Mt 16, 24). Cultivând între ei prietenia creştină, ei îşi dau unii altora ajutor în orice nevoie.
Această spiritualitate a laicilor trebuie să îmbrace forme particulare în funcţie de starea de căsătorie şi familie sau de celibat ori văduvie, de starea de boală, de activitatea profesională şi socială. Fiecare trebuie aşadar să nu înceteze să- şi cultive stăruitor calităţile şi înzestrarea corespunzător cu aceste condiţii, şi să se slujească de darurile personale primite de la Duhul Sfânt.
Pe lângă aceasta, laicii care, urmându-şi chemarea, s-au înscris în asociaţii sau institute aprobate de Biserică, să se străduiască să-şi asimileze cu fidelitate caracteristica spiritualităţii proprii acestora.
Să dea mare importanţă competenţei profesionale, simţului familial şi cetăţenesc, precum şi acelor virtuţi care privesc relaţiile sociale, şi anume cinstea, spiritul de dreptate, sinceritatea, politeţea, tăria de caracter, fără de care nu poate exista nici adevărata viaţă creştină.
Exemplul desăvârşit pentru această viaţă spirituală şi apostolică este Preacurata Fecioară Maria, Regina Apostolilor, care, trăind pe pământ o viaţă obişnuită, plină de grija familiei şi de muncă, era mereu unită intim cu Fiul său şi a colaborat într-un mod cu totul special la lucrarea Mântuitorului, iar acum, ridicată la Cer, „iubirea ei maternă are grijă de fraţii Fiului său care sunt încă pe cale şi ameninţaţi de primejdii şi strâmtorări, până ce vor fi duşi în Patria fericită". Toţi trebuie să o cinstească deci cu toată evlavia şi să-şi încredinţeze viaţa şi apostolatul ocrotirii ei materne.

Predica de Duminică!!!

Predica Patriarhului României la Duminica a III-a din Postul Mare
Urmând lui Hristos, Crucea ne duce la Înviere

Duminica a III-a din Postul Mare (a Sfintei Cruci) Marcu 8, 34-38

'Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine îşi va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.'

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Duminica a treia din Sfântul şi Marele Post al Paştilor este numită şi Duminica Sfintei Cruci. Această duminică a fost rânduită de Biserică la mijlocul Postului Mare pentru a întări duhovniceşte pe credincioşi în urcuşul lor spiritual spre Înviere. Atât textul Evangheliei, cât şi însuşi faptul că în această duminică cinstim în mod deosebit Sfânta Cruce, ne arată înţelesurile duhovniceşti ale tainei Sfintei Cruci pentru viaţa noastră spirituală şi pentru mântuirea noastră.

Mântuitorul Iisus Hristos ne arată că cine doreşte să vină după El trebuie mai întâi să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-I urmeze. Aşadar, lepădarea de sine, purtarea sau asumarea crucii şi urmarea lui Hristos sunt cele trei condiţii pentru a fi creştin şi a dobândi mântuirea.

Lepădarea de sine, eliberarea de modul egoist de a trăi

Ce înseamnă lepădarea de sine ca lucrare duhovnicească?

Însuşi termenul de lepădare de sine este dificil de înţeles pentru omul de astăzi. În alte limbi decât româna, lepădarea de sine se traduce cu negarea de sine. Mai ales într-o lume individualistă, în care se afirmă eul şi se cultivă egoismul, ca lăcomie după profit, lepădarea de sine, ca program spiritual de renunţare la egoism, înseamnă ceva greu de acceptat. Totuşi, Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că prima condiţie a urmării Lui, adică prima condiţie pentru a fi ucenic al Său, este lepădarea de sine. Însă lepădarea de sine nu înseamnă desfiinţarea sau anularea de sine, ci schimbarea modului egoist de a vieţui. Lepădarea de sine înseamnă renunţarea la modul pătimaş de a trăi în uitare de Dumnezeu şi de semenii noştri. Mântuitorul ne arată, de fapt, că numai atunci putem să-I urmăm Lui când centrul vieţii noastre nu mai suntem noi înşine, ci El. Când viaţa omului nu mai este centrată pe eul său posesiv, trecător şi limitat, ci pe legătura de iubire veşnică şi infinită cu Hristos Dumnezeu-Omul, atunci viaţa omului devine comuniune pentru eternitate, deschidere spre îmbogăţire spirituală veşnică, în iubirea eternă a Preasfintei Treimi.

Autosuficienţa, o închisoare a sufletului din care acesta trebuie să scape

Al doilea verset din Evanghelia Duminicii a treia din Post spune: 'Cine voieşte să-şi scape sau să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde, dar cine îl va pierde pentru Mine şi pentru Evanghelie îl va mântui.' Dacă dorim să ne mântuim pe noi înşine, cu forţele proprii, ne pierdem. Dacă însă ne dăruim lui Hristos şi ne unim cu El prin Sfintele Taine şi împlinim poruncile Lui în viaţa noastră, atunci ne mântuim, deoarece mântuirea înseamnă unirea omului cu Dumnezeu. De ce? Pentru că numai Dumnezeu are viaţă veşnică în Sine şi numai întrucât ne unim cu El, Izvorul vieţii veşnice, sufletul nostru se poate mântui şi trăi în comuniunea eternă de viaţă şi iubire cu Hristos sau cu Sfânta Treime. De aceea, Botezul creştin sau Botezul în Hristos se săvârşeşte în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, iar viaţa creştină este viaţă în comuniune de har cu Preasfânta Treime. Astfel, lepădarea de sine este o eliberare a sufletului de propriul său egoism şi narcisism, o ieşire a sufletului din închisoarea sau mormântul patimilor egoiste. Foarte adesea suntem atât de preocupaţi numai de noi înşine, de propria noastră persoană, de imaginea noastră în faţa lumii, încât nu mai avem timp să vedem icoana lui Hristos din Evanghelie şi din Biserică şi nici chipul lui Hristos din semenii noştri. Foarte adesea viaţa noastră este mai mult iubire egoistă de sine, bizuire pe sine, justificare de sine, căutare de sine, în uitare de Dumnezeu şi de semenii noştri care aşteaptă iubirea noastră. Indiferent că este cultivat în familie sau în mănăstire, egoismul devine o închisoare a sufletului, iar lepădarea de sine înseamnă răstignirea modului de existenţă păcătos şi pătimaş, ca autosuficienţă sau mulţumire de sine, şi deschiderea sufletului spre alt mod de viaţă, şi anume viaţa în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. Cu alte cuvinte, Mântuitorul Iisus Hristos voieşte să ne spună că iubirea de Dumnezeu este temelia adevăratei iubiri faţă de semeni şi faţă de noi înşine. Urmând lui Hristos, sfinţii constată că iubirea curată se naşte din rugăciune, din relaţia noastră cu Dumnezeu (Sfântul Isaac Sirul). De fapt, trăim cu adevărat şi ne împlinim pe noi înşine sau ne realizăm ca persoane în măsura în care Îl iubim pe Dumnezeu şi pe semenii noştri. Ca atare, măsura libertăţii noastre este, de fapt, măsura capacităţii noastre de-a iubi pe Dumnezeu în rugăciune şi pe semenii noştri în faptele bune săvârşite pentru ei.

Crucea înseamnă recunoaşterea finitudinii şi fragilităţii vieţii umane

A doua condiţie a vieţii în Hristos este luarea sau asumarea Crucii. Crucea are o mulţime de înţelesuri spirituale în Sfânta Scriptură.

În Evanghelia de astăzi, Crucea poate însemna recunoaşterea unei neputinţe şi a unei suferinţe personale, recunoaşterea finitudinii şi fragilităţii condiţiei umane. Crucea este adesea o neîmplinire, o boală incurabilă, o patimă nevindecată, o tristeţe că nu am devenit sau realizat ceea ce ne-am dorit. Foarte adesea, crucea în viaţa omului poate fi şi o copilărie trăită fără părinţi sau o familie fără copii. Crucea poate fi şi un handicap, ca urmare a unui accident. Crucea mai poate fi şi o durere prelungită în tot timpul vieţii pentru că am pierdut o fiinţă dragă, mai ales poate fi o văduvie de toată viaţa. În multe feluri, crucea este trăită ca fiind o neputinţă, o neîmplinire sau o suferinţă care marchează viaţa omului. Dar când Mântuitorul îndeamnă pe fiecare 'să-şi ia crucea sa', aceasta este o chemare: 'Ia, acceptă, neputinţa ta şi urmează-mi Mie! Adu la Mine, la Hristos, durerea ta, neputinţa ta, boala ta, osteneala ta, lupta ta cu tine însuţi şi cu neputinţele tale!'. Hristos voieşte să poarte împreună cu noi suferinţa noastră, ca să umple cu prezenţa Lui iubitoare, mântuitoare şi sfinţitoare neîmplinirea noastră apăsătoare. El, Dumnezeu-Doctorul, vrea să intre în viaţa noastră pentru a ne vindeca de neputinţele noastre sufleteşti şi trupeşti şi pentru a ne dărui viaţa divino-umană, adică mântuirea. El vrea să ne ajute ca să putem purta Crucea suferinţei spre a dobândi bucuria Învierii. El doreşte ca necazul, încercarea, neputinţa sau suferinţa pe care le avem să nu ne despartă de Dumnezeu, să nu ne înstrăineze de El, ci să le folosim pe toate acestea în aşa fel încât să ne apropiem mai mult de Dumnezeu. De fapt, necazurile sau suferinţele nu ne lasă niciodată neutri. Oamenii care trec prin suferinţă sau poartă o cruce grea nu mai rămân complet indiferenţi. Necazul sau suferinţa ne poate apropia sau îndepărta de Dumnezeu. De aceea, Evanghelia de azi ne îndeamnă să luăm Crucea, să o asumăm, să o purtăm venind cu ea la Hristos şi să facem din ea drum spre Înviere.

Un alt înţeles duhovnicesc adânc al Crucii este 'răstignirea' noastră permanentă între idealul propus şi rezultatul obţinut. Despre această cruce, ca permanentă neîmplinire şi luptă cu egoismul din noi înşine, vorbeşte Sfântul Apostol Pavel când zice: 'Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc' (Romani 7, 19). Aceasta este crucea sau neîmplinirea cea mai frecventă din viaţa duhovnicească a celor ce luptă cu patimile şi neputinţele din firea omenească înclinată spre păcat. Adesea omul îşi propune o înnoire duhovnicească şi un început bun, un ideal înalt, dar constată cu regret eşecul în împlinirea acestui ideal. Totuşi, când constatăm că în această luptă avem mare nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, înţelegem mai bine ceea ce Mântuitorul Însuşi ne spune în cuvintele: 'Fără Mine nu puteţi face nimic' (Ioan 15, 5). Însă cu El, prin harul Lui vindecător, putem face mult bine, după cum spune şi Sfântul Pavel când zice: 'Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte' (Filipeni 4, 13).

În concluzie, asumarea Crucii şi urmarea lui Hristos înseamnă să ne aducem pe noi înşine la Hristos, purtând cu răbdare şi speranţă neputinţele noastre, bolile noastre, 'răstignirile' noastre între idealul propus şi rezultatul obţinut, pentru ca El să devină Doctorul şi Mântuitorul vieţii noastre.

Prin credinţă şi iubire faţă de Dumnezeu transformăm suferinţa în speranţă

Numai Hristos Domnul poate transforma crucea noastră în scară către cer, într-o şansă de ridicare spirituală din păcat şi suferinţă, prin puterea Lui lucrătoare şi vindecătoare în interiorul suferinţei şi al neputinţei noastre. Hristos Mântuitorul poartă împreună cu noi crucea noastră şi o transformă, adică dăruieşte sens suferinţei noastre ca loc de întâlnire a noastră cu El, Cel Răstignit şi Înviat. Astfel, crucea noastră se transformă în lumină a sufletului şi în urcuş de înviere, ca sens şi sensibilitate pentru a trăi taina existenţei umane în comuniune de iubire. Când crucea suferinţei este purtată cu credinţă în Dumnezeu, cu iubire faţă de Dumnezeu, suferinţa se uneşte cu speranţa vindecării sau mântuirii. Prin credinţa în Dumnezeu şi iubire faţă de El noi transformăm suferinţa în speranţă, ne apropiem mai mult de Dumnezeu şi căutăm mântuirea. Necazurile toate ne apropie mai mult de Dumnezeu, dacă în timpul încercărilor ne rugăm mai mult, ne pocăim mai intens şi săvârşim mai mult bine în jurul nostru.

Cei care nu se roagă când trec prin necazuri, prin boală, prin suferinţă şi nu-şi pun nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu ajung adesea la deznădejde. O mulţime de oameni s-au sinucis pentru că nu s-au spovedit sau pentru că nu s-au rugat suficient ori nu au avut pe cineva să se roage pentru ei. Au căzut în deznădejde, mai ales atunci când a slăbit credinţa, s-a rărit rugăciunea, a fost uitată Biserica lui Hristos, în care lucrează El, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, prin Sfintele Taine şi rugăciunile Bisericii şi ale Sfinţilor din ceruri.

Jertfa Crucii şi slava Învierii

Evanghelia ne arată, de fapt, că centrul vieţii noastre trebuie să fie Hristos Cel milostiv, Cel Răstignit şi Înviat, iar prezenţa iubirii Lui milostive în viaţa noastră ne ridică din păcat şi boală şi ne vindecă. În această Duminică, a III-a din Post, învăţăm că taina Sfintei Cruci este izvor de înnoire, de răstignire a păcatului sau a egoismului din noi, pentru a cultiva iubirea milostivă şi smerită care ne pregăteşte să primim bucuria şi lumina Învierii. De aceea, la sfârşitul Evangheliei, în ultimul verset, se vorbeşte despre faptul că 'sunt unii aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere'.

Prin aceste cuvinte, Mântuitorul Iisus Hristos Se referă la taina Schimbării Sale la Faţă, care va avea loc cu puţin timp înainte de răstignirea Sa, şi la taina Învierii Sale. Cei ce 'văd Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere' sunt Apostolii Petru, Iacob şi Ioan, care văd slava Domnului pe muntele Taborului. Însă, în viaţa Bisericii, aceştia sunt mulţi creştini cucernici şi smeriţi, rugători şi postitori, răbdători şi milostivi, care simt, încă din lumea aceasta, bucuria şi slava Împărăţiei Cerurilor, bucuria şi slava Învierii lui Hristos. Pe muntele Taborului, cei trei Apostoli, Iacob, Petru şi Ioan, văd pe Mântuitorul schimbându-Se la faţă într-o lumină ca lumina soarelui şi simt în suflet o pace şi o bucurie negrăită. Aceasta înseamnă pregustarea Împărăţiei lui Dumnezeu, care, potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel, este 'dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt' (cf. Romani 14, 17).

Aşadar, este foarte semnificativ faptul că Mântuitorul vorbeşte, în acelaşi timp, de purtarea sau asumarea Crucii şi de pregustarea Împărăţiei lui Dumnezeu sau de puterea Învierii. Astfel, Evanghelia de astăzi leagă taina Crucii de taina Învierii. Cel ce poartă Crucea sa personală urmând lui Hristos merge spre Înviere. Lumina harului Împărăţiei lui Dumnezeu pătrunde tainic în sufletul omului credincios şi în viaţa sa, iar el simte bucuria chemării lui Hristos şi a urmării lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat, Care tainic participă la suferinţa omului pentru a-i dărui acestuia bucuria Învierii Sale.

Purtarea Crucii, lucrare de înnoire duhovnicească


Postirea noastră, ca pregătire pentru a serba Sfintele Paşti, conţine în ea taina Crucii, atât ca răstignire a egoismului sau a păcatului din noi, cât şi ca bucurie a ridicării din păcat prin pocăinţă şi iertare. Purtarea Crucii nu este nicidecum o autopedepsire masochistă, ci ea este o lucrare de înnoire duhovnicească, o eliberare de egoismul orgoliului, o lepădare de iubirea de sine îngustă, pentru o unire cu Hristos Cel nelimitat şi veşnic. Ne lepădăm de egoismul din noi înşine şi ne umplem de iubirea milostivă, smerită şi sfântă a lui Hristos. De aceea, în timpul Postului Mare, ne spovedim mai des, ne împărtăşim mai des cu Trupul şi Sângele lui Hristos din Sfânta Euharistie. Ne eliberăm de patimi egoiste sau posesive şi ne îmbogăţim cu iubire jertfelnică şi darnică. Ne izbăvim de întunericul păcatului şi ne luminăm cu lumina harului lui Hristos. Iar pentru a sublinia toate aceste înţelesuri duhovniceşti ale Crucii, Sfinţii Părinţi au rânduit ca Duminica a III-a din Post, aceasta fiind considerată mijlocul Postului Sfintelor Paşti, să fie închinată cinstirii Sfintei Cruci.

În mijlocul Raiului se afla Pomul vieţii, dar Adam şi Eva nu au ajuns să se bucure de Pomul vieţii, pentru că nu au postit, nu au ascultat de Dumnezeu şi nu s-au pocăit cu smerenie. Însă Noul Adam, Iisus Hristos, prin ascultare de Dumnezeu, prin postire şi prin iubire milostivă sau iertarea greşelilor celor care L-au umilit şi L-au răstignit, a biruit ispitele neascultării, lăcomiei şi slavei deşarte, iar, prin Înviere, ne-a dăruit nouă oamenilor viaţa cea veşnică din Împărăţia cerurilor. Ne-a dăruit Pomul Vieţii care este Sfânta Euharistie, după cum spune Sfântul Isaac Sirul. Întrucât în mijlocul Raiului se afla Pomul Vieţii pe care l-au pierdut Adam şi Eva, Biserica Ortodoxă a rânduit ca în mijlocul Postului Mare să fie aşezată sărbătoarea de pomenire a Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci a lui Hristos, prin care 'a venit bucurie la toată lumea' – cum se spune în slujbele noastre liturgice.

Noi serbăm în fiecare an Înălţarea Sfintei Cruci în ziua de 14 septembrie, dar această serbare a Crucii în Duminica a III-a din Postul Paştilor are mai mult un înţeles spiritual, ascetic, decât unul istoric. Prin aceasta ni se arată că practica postului sau postirea este o lucrare duhovnicească de răstignire a patimilor, de înfrânare, de ascultare a cuvântului lui Dumnezeu, de înfrânare de la gânduri, cuvinte şi fapte rele, precum şi împlinire a poruncilor Evangheliei lui Hristos prin fapte bune sau prin milostenie, iar ca o bucurie sfântă şi mare în timpul postului avem împărtăşirea mai deasă cu Sfânta Euharistie, care cuprinde în ea, în acelaşi timp, taina Crucii şi a Învierii lui Hristos.

Sfânta Cruce, steagul de biruinţă al lui Hristos

Sinaxarul şi slujbele din Duminica a III-a din Postul Mare ne arată că această Duminică a Sfintei Cruci este o încurajare, o întărire a noastră în urcuşul spre Înviere. Pentru aceste motive, în Duminica a III-a din post, văzând şi venerând Sfânta Cruce în mijlocul bisericii, ne gândim deja la Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului, după care urmează imediat slăvita sărbătoare a Învierii lui Hristos. De aceea, când sărutăm Sfânta Cruce, zicem: 'Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim'.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne spun că Sfânta Cruce este steagul de biruinţă al lui Hristos, adică este semnul iubirii lui Hristos mai tare decât moartea. Cu alte cuvinte, ea este, în acelaşi timp, simbolul Răstignirii şi Învierii lui Hristos.

În vechime, când împăraţii intrau biruitori într-o cetate, mai întâi trimiteau semnele biruinţei lor în cetate şi apoi venea armata victorioasă, împreună cu împăratul. Prin analogie, într-un înţeles duhovnicesc, Crucea Împăratului Hristos, semnul biruinţei Lui asupra păcatului şi asupra morţii, este arătat în mijlocul Postului Mare tuturor credincioşilor pentru a se întări în postire şi rugăciune, ca biruinţă asupra păcatului şi ca pregătire pentru Înviere.

Să ne ajute Dumnezeu să simţim de pe acum că în Crucea Postului se află tainic ascunsă bucuria Învierii, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin.

(* Text revizuit de autor în anul 2011)

Sursa: http://www.basilica.ro/ro/stiri/predica_patriarhului_romaniei_la_duminica_a_iii_a_din_postul_mare__7069.html

Predica de Duminică!!!

Duminica a treia din Post (a Sfintei Cruci)

Lepadarea de sine si purtarea crucii


"Cel ce vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine,

sa-si ia crucea si sa Ma urmeze."

(Marcu VIII, 34)


Aceasta duminica, a treia din Postul Sfintelor Pasti, numita si Duminica cinstitei si de viata facatoarei Cruci, Biserica o dedica în mod deosebit venerarii Sfintei Cruci a Mântuitorului. De aceea, azi, în toate bisericile, crucea este asezata cu solemnitate în naia barbatilor spre a fi venerata de credinciosi, iar pericopa evanghelica ce se citeste azi ne îndeamna, prin cuvintele citate la început, sa-L urmam pe Domnul nostru Isus Cristos prin lepadarea de noi însine si prin purtarea propriei noastre cruci.
Dar, s-ar întreba cineva, pentru ce este necesara lepadarea de noi însine si în ce consta ? Si apoi, de ce este necesara purtarea Crucii pentru a-L urma pe Cristos ?
1. Stim ca, în ultima analiza, scopul nostru apropiat si ultim, precum si întreaga noastra desavârsire, constau în a ne uni cu Dumnezeu prin iubirea de Dumnezeu si de aproapele. Iar aceasta iubire nu este altceva decât împlinirea vointei lui Dumnezeu manifestata în poruncile Sale si ale Bisericii Sale, precum si în încercarile care, cu permisiunea Providentei, se abat asupra noastra. Or, ceea ce ne împiedica sa-L iubim pe Dumnezeu, adica sa ne supunem vointei Sale, sunt pornirile dezordonate ale firii noastre, stricata în urma pacatului ancestral. Acea întreita pofta: a trupului, a ochilor si trufia vietii, cu care avem de luptat din clipa trezirii ratiunii pâna la ultima suflare, este arma de care se serveste lumea si Satana ca sa ne abata din calea spre Dumnezeu.
Atât simturile externe: vazul, mirosul, auzul, gustul; cât si cele interne: iamginatia si memoria, precum si afectivitatea noastra sunt din fire înclinate spre rau si cauta sa câstige de partea lor si spiritul omului, adica mintea si vointa lui. De aceea, crestinul - si nu numai crestinul, ci orice om onest, adica acela care vrea sa urmeze cu sinceritate calea indicata de lumina ratiunii sanatoase - trebuie sa vegheze necontenit spre a le disciplina si stapâni, mentinându-le în marginile legii morale. Or, tocmai în aceasta consta lepadarea de sine, sau, cum se mai numeste, renuntarea, mortificarea.
Fara îndoiala, placerea în sine, care însoteste functiunea unui simt ori instinct, nu e un rau, dimpotriva e un bine câta vreme prin ea se urmareste scopul pentru care a lasat-o Creatorul si, deci, câta vreme e subordonata acestui scop. Or, scopul placerii este împlinirea cu o mai mare usurinta a datoriei. De pilda: placerea ce o afla omul în mâncare si chiar si în munca este data ca sa-i usureze truda ce trebuie s-o depuna spre a-si agonisi cele necesare pentru hrana. În lipsa placerii, omul nu ar fi stimulat nici sa-si refaca fortele prin mâncare, nici sa munceasca pentru întretinerea vietii si sanatatii. Tot astfel, daca actul prin care se perpetueaza viata, Dumnezeu nu l-ar fi înzestrat cu o placere care sa compenseze sacrificiile ce le cer nasterea si cresterea copilului, specia umana ar fi amenintata cu disparitia. Or, daca, în primul caz, omul si-ar face din placere un scop, adica ar mânca si ar bea numai pentru placerea ce o simte în aceste acte - dându-se exceselor contra firii, asemenea Romanilor în epoca decadentei -, el si-ar ruina sanatatea, si-ar neglija îndatoririle, si-ar scurta viata. El ar comite astfel o ravasire a ordinii firii, facând din mijloc scop si înlaturând adevaratul scop. La fel s-ar întâmpla si în al doile caz: daca s-ar urmari exclusiv satisfactia simturilor, eliminându-se, indiferent prin ce mijloace, scopul casatoriei, care este procrearea.
Or, lepadarea de sine, mortificarea, consta tocmai în a mentine placerea în ordinea fireasca, abtinându-se de la excesele contrare acestei ordini, iar, ca un leac preventiv contra abuzului, asceza crestina recomanda înfrânarea chiar si de la unele placeri permise, asigurând astfel dominatia vointei asupra senzualitatii.
Spre a deprinde mai usor si cu mai mult zel lepadarea de noi însine, vom tine treaz în constiinta adevarul ca, fiind încorporati în Cristos, prin Botez, noi am devenit madularele Lui si templul viu al Spiritului Sfânt, templu pe care trebuie sa-l pastram nepângarit. "Dar nu stiti - ne avertizeaza Sfântul Pavel - ca trupurile voastre sunt madularele lui Cristos ?" (I Corinteni VI,15). "Oare nu stiti ca trupurile voastre sunt biserica Spiritului Sfânt care locuieste în voi (...) ?" (VI, 19).
Mortificarea, lepadarea de sine este deci lupta contra înclinatiilor rele pentru ca, supunându-le legii lui Dumnezeu reflectata în constiinta noastra, sa-L slujim pe El cu trupul si cu sufletul, cu fiinta noastra întreaga. Reiese deci ca ea nu este un scop în sine, ci doar un mijloc. Nu ne mortificam, nu ne despuiem de dragul de a ne chinui, ci spre a trai conform cu menirea noastra de oameni si crestini; ne despuiem de legaturile ce ne încatuseaza si ne saracesc viata, spre a ne elibera, a creste si a îmbogati noua fiinta, spirituala, sadita de Cristos în noi prin Botez. Renuntam la omul cel vechi ca sa ne îmbracam în Cristos, sa ne unim cu Dumnezeu prin iubire.
Dupa cum pomul se curata de ramurile sterpe pentru ca seva sa se canalizeze mai sporita înspre ramurile aducatoare de rod, si dupa cum apele de munte sunt colectate si zagazuite în lacurile de acumulare pentru ca, de acolo, prin canale îndiguite, sa fie transformate în caderi de apa ce pun în miscare uriasele turbine, generatoare de curent electric, ale unei hidrocentrale, tot astfel, uriasele energii ale fiintei noastre, prin mortificare, sunt colectate, îndiguite si dirijate spre a înfaptui, sub controlul permanent al mintii luminate de credinta, opera mareata de purificare, de desavârsire, de unire cu Dumnezeu. Iata de ce mortificarea, renuntarea, acest cuvânt atât de odios celor necredinciosi si ignoranti, departe de a fi o mutilare, o frustrare, o saracire a fiintei noastre - considerata fie si numai pe plan uman -, este o împlinire, o realizare plenara, o înnobilare si eliberare a ei din sclavia instinctelor. Este adevarata traire demna de om. De aceea, Sfântul Pavel remarca: "De veti trai dupa trup, veti muri, însa daca veti omorî cu spiritul faptele trupului vostru, veti trai" (Romani VIII, 17).
2. Dar lepadarea de noi însine, dezbracarea de omul cel vechi din noi nu este decât jumatate din lucrul pe care îl cere Mântuitorul de la noi. Spre a ne face asemenea Lui, El ne pretinde ca, dupa ce am renuntat la noi însine, sa ne luam crucea si sa pasim pe urmele Lui. Ba putem spune ca numai atunci am ajuns la adevarata despuiere de sine si îmbracare în Cristos, când am îmbratisat crucea si am pornit pe urma lui Isus spre Golgotha.
Si care este crucea noastra, pentru ce si cum trebuie s-o purtam ?
Crucea noastra suntem, mai întâi, noi însine, cu defectele noastre fizice si morale care ne pricinuiesc suferinte si umiliri în relatiile cu semenii: o infirmitate corporala ori spirituala, ignoranta, fire pornita spre mânie, spre judecati pripite, o boala cronica ce ne pune zilnic la grea încercare. Cruce poate fi un esec ce ne face sa suferim o viata întreaga. Cruce este trairea în comun cu firi diametral opuse ce ne cer o continua îngaduinta si stapânire de sine. Cruce este nedreapta apreciere, rastalmacirea celor mai curate intentii si denigrarile venite din partea acelora carora nu le-am facut nici un rau. Cruce este saracia cu toate neajunsurile ei. Cruce sunt intemperiile, calamitatile, cu un cuvânt tot ce Pronia, în insondabila ei întelepciune, permite sa se abata asupra noastra.
Si pentru ce tot acest cortegiu de suferinte? Pentru un întreit scop: ispasirea, pastrarea puritatii sufletesti si cresterea în sfintenie, în asemanarea cu Cristos, modelul nostru.
Cine dintre noi ar putea spune ca nu are nimic de ispasit ? Om sfânt, în sensul riguros al cuvântului, nu exista, caci însasi Sfânta Scriptura afirma ca "si dreptul de sapte ori în zi va cadea, si iar se va ridica", iar Sfântul Ioan Evanghelistul ne avertizeaza: "De vom zice ca pacat nu avem, pe noi însine ne înselam si adevarul nu este în noi" (I Ioan I, 8). Or, exista vreun mijloc mai eficient de a plati lui Dumnezeu datoria pacatelor, decât acela de a accepta zilnic crucea trimisa de El ? Iata de ce însusi Charles Baudelaire exclama: "Binecuvântat fii, Doamne, care ne-ai dat suferinta ca un leac divin pentru necuratia noastra." (Soyez beni, mon Dieu, \ui donnez la souffrance comme un divin rem?de a nos impuretZs. Cf. Courtois, Gaston, |uand on soufre (...), p. 19, în româneste de Pr. Gh. Neamtiu).
Dar suferinta ne este necesara nu numai pentru ispasire, pentru redobândirea puritatii, ci si pentru pastrarea ei, adica pentru a ne feri de pacate. Acela caruia toate i-ar merge din plin, usor si-ar uita de scopul sau suprem, de Dumnezeu. Durerea îl trezeste pe om din iluzia ca pamântul e totul si îi ridica ochii spre adevarata patrie. Ca sa vedem stelele e necesar ca întunericul noptii sa învaluie pamântul; ca sa-L zarim pe Dumnezeu, trebuie sa fim învaluiti în zabranicul negru al suferintei. "JOai pleurZ et jOai cru" (- am plâns si am crezut), spunea marele Chateaubriand.
Dar crucea nu numai ne pastreaza curati, ci, prin focul ei incandescent, ne transfigureaza sufletul, imprimându-i asemanarea cu Cristos, Omul durerilor, si unindu-l cu El în mod intim, precum doua bucati de metal se contopesc prin sudare, dupa ce si-au lepadat zgura în foc. De altfel, ca madulare ale Trupului Tainic al lui Cristos, nu ne putem împartasi cu slava Sa fara sa ne împartasim mai întâi de Crucea Sa. Sub un cap încoronat cu spini - zice Sfântul Bernard - e o rusine ca noi sa fim niste madulare delicate ce se tem de cele mai mici suferinte.
Cum sa ne purtam crucea ? Cu acea rabdare si deplina conformare vointei Parintelui ceresc aratata de Isus începând din Ghetsimani pâna pe Golgotha. Acel "Fie voia Ta" sa ne patrunda si sa ne stapâneasca plânsul si gemetele. A spune ca nu am meritat încercarea, a deveni nerabdatori, a pune vina pe oameni si evenimente înseamna a uita ca, în toate si prin toate acestea, iubirea milostiva a lui Dumnezeu vrea sa ne dezlipeasca de lume si de noi însine, spre a ne alipi de El. Asadar, sa nu murmuram, ci sa îmbratisam crucea, ca pe unealta sfintirii noastre si sa urcam cu ea pe urmele lui Isus, acceptând finalul cu sentimentele de cainta ale lui Dismas, tâlharul convertit. Primind, ca si el, moartea ca o dreapta pedeapsa pentru pacate (Luca XXIII, 41), în clipa suprema vom auzi si noi sentinta mângâietoare a lui Isus: "Astazi vei fi cu mine în rai." Amin.

Sursa: http://www.greco-catolic.ro/predici.asp?autor=neamtiu&id=83

Predica de Duminică!!!

Duminica a treia din Post (a Sfintei Cruci)

Lepadarea de sine si purtarea crucii


"Cel ce vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine,

sa-si ia crucea si sa Ma urmeze."

(Marcu VIII, 34)


Aceasta duminica, a treia din Postul Sfintelor Pasti, numita si Duminica cinstitei si de viata facatoarei Cruci, Biserica o dedica în mod deosebit venerarii Sfintei Cruci a Mântuitorului. De aceea, azi, în toate bisericile, crucea este asezata cu solemnitate în naia barbatilor spre a fi venerata de credinciosi, iar pericopa evanghelica ce se citeste azi ne îndeamna, prin cuvintele citate la început, sa-L urmam pe Domnul nostru Isus Cristos prin lepadarea de noi însine si prin purtarea propriei noastre cruci.
Dar, s-ar întreba cineva, pentru ce este necesara lepadarea de noi însine si în ce consta ? Si apoi, de ce este necesara purtarea Crucii pentru a-L urma pe Cristos ?
1. Stim ca, în ultima analiza, scopul nostru apropiat si ultim, precum si întreaga noastra desavârsire, constau în a ne uni cu Dumnezeu prin iubirea de Dumnezeu si de aproapele. Iar aceasta iubire nu este altceva decât împlinirea vointei lui Dumnezeu manifestata în poruncile Sale si ale Bisericii Sale, precum si în încercarile care, cu permisiunea Providentei, se abat asupra noastra. Or, ceea ce ne împiedica sa-L iubim pe Dumnezeu, adica sa ne supunem vointei Sale, sunt pornirile dezordonate ale firii noastre, stricata în urma pacatului ancestral. Acea întreita pofta: a trupului, a ochilor si trufia vietii, cu care avem de luptat din clipa trezirii ratiunii pâna la ultima suflare, este arma de care se serveste lumea si Satana ca sa ne abata din calea spre Dumnezeu.
Atât simturile externe: vazul, mirosul, auzul, gustul; cât si cele interne: iamginatia si memoria, precum si afectivitatea noastra sunt din fire înclinate spre rau si cauta sa câstige de partea lor si spiritul omului, adica mintea si vointa lui. De aceea, crestinul - si nu numai crestinul, ci orice om onest, adica acela care vrea sa urmeze cu sinceritate calea indicata de lumina ratiunii sanatoase - trebuie sa vegheze necontenit spre a le disciplina si stapâni, mentinându-le în marginile legii morale. Or, tocmai în aceasta consta lepadarea de sine, sau, cum se mai numeste, renuntarea, mortificarea.
Fara îndoiala, placerea în sine, care însoteste functiunea unui simt ori instinct, nu e un rau, dimpotriva e un bine câta vreme prin ea se urmareste scopul pentru care a lasat-o Creatorul si, deci, câta vreme e subordonata acestui scop. Or, scopul placerii este împlinirea cu o mai mare usurinta a datoriei. De pilda: placerea ce o afla omul în mâncare si chiar si în munca este data ca sa-i usureze truda ce trebuie s-o depuna spre a-si agonisi cele necesare pentru hrana. În lipsa placerii, omul nu ar fi stimulat nici sa-si refaca fortele prin mâncare, nici sa munceasca pentru întretinerea vietii si sanatatii. Tot astfel, daca actul prin care se perpetueaza viata, Dumnezeu nu l-ar fi înzestrat cu o placere care sa compenseze sacrificiile ce le cer nasterea si cresterea copilului, specia umana ar fi amenintata cu disparitia. Or, daca, în primul caz, omul si-ar face din placere un scop, adica ar mânca si ar bea numai pentru placerea ce o simte în aceste acte - dându-se exceselor contra firii, asemenea Romanilor în epoca decadentei -, el si-ar ruina sanatatea, si-ar neglija îndatoririle, si-ar scurta viata. El ar comite astfel o ravasire a ordinii firii, facând din mijloc scop si înlaturând adevaratul scop. La fel s-ar întâmpla si în al doile caz: daca s-ar urmari exclusiv satisfactia simturilor, eliminându-se, indiferent prin ce mijloace, scopul casatoriei, care este procrearea.
Or, lepadarea de sine, mortificarea, consta tocmai în a mentine placerea în ordinea fireasca, abtinându-se de la excesele contrare acestei ordini, iar, ca un leac preventiv contra abuzului, asceza crestina recomanda înfrânarea chiar si de la unele placeri permise, asigurând astfel dominatia vointei asupra senzualitatii.
Spre a deprinde mai usor si cu mai mult zel lepadarea de noi însine, vom tine treaz în constiinta adevarul ca, fiind încorporati în Cristos, prin Botez, noi am devenit madularele Lui si templul viu al Spiritului Sfânt, templu pe care trebuie sa-l pastram nepângarit. "Dar nu stiti - ne avertizeaza Sfântul Pavel - ca trupurile voastre sunt madularele lui Cristos ?" (I Corinteni VI,15). "Oare nu stiti ca trupurile voastre sunt biserica Spiritului Sfânt care locuieste în voi (...) ?" (VI, 19).
Mortificarea, lepadarea de sine este deci lupta contra înclinatiilor rele pentru ca, supunându-le legii lui Dumnezeu reflectata în constiinta noastra, sa-L slujim pe El cu trupul si cu sufletul, cu fiinta noastra întreaga. Reiese deci ca ea nu este un scop în sine, ci doar un mijloc. Nu ne mortificam, nu ne despuiem de dragul de a ne chinui, ci spre a trai conform cu menirea noastra de oameni si crestini; ne despuiem de legaturile ce ne încatuseaza si ne saracesc viata, spre a ne elibera, a creste si a îmbogati noua fiinta, spirituala, sadita de Cristos în noi prin Botez. Renuntam la omul cel vechi ca sa ne îmbracam în Cristos, sa ne unim cu Dumnezeu prin iubire.
Dupa cum pomul se curata de ramurile sterpe pentru ca seva sa se canalizeze mai sporita înspre ramurile aducatoare de rod, si dupa cum apele de munte sunt colectate si zagazuite în lacurile de acumulare pentru ca, de acolo, prin canale îndiguite, sa fie transformate în caderi de apa ce pun în miscare uriasele turbine, generatoare de curent electric, ale unei hidrocentrale, tot astfel, uriasele energii ale fiintei noastre, prin mortificare, sunt colectate, îndiguite si dirijate spre a înfaptui, sub controlul permanent al mintii luminate de credinta, opera mareata de purificare, de desavârsire, de unire cu Dumnezeu. Iata de ce mortificarea, renuntarea, acest cuvânt atât de odios celor necredinciosi si ignoranti, departe de a fi o mutilare, o frustrare, o saracire a fiintei noastre - considerata fie si numai pe plan uman -, este o împlinire, o realizare plenara, o înnobilare si eliberare a ei din sclavia instinctelor. Este adevarata traire demna de om. De aceea, Sfântul Pavel remarca: "De veti trai dupa trup, veti muri, însa daca veti omorî cu spiritul faptele trupului vostru, veti trai" (Romani VIII, 17).
2. Dar lepadarea de noi însine, dezbracarea de omul cel vechi din noi nu este decât jumatate din lucrul pe care îl cere Mântuitorul de la noi. Spre a ne face asemenea Lui, El ne pretinde ca, dupa ce am renuntat la noi însine, sa ne luam crucea si sa pasim pe urmele Lui. Ba putem spune ca numai atunci am ajuns la adevarata despuiere de sine si îmbracare în Cristos, când am îmbratisat crucea si am pornit pe urma lui Isus spre Golgotha.
Si care este crucea noastra, pentru ce si cum trebuie s-o purtam ?
Crucea noastra suntem, mai întâi, noi însine, cu defectele noastre fizice si morale care ne pricinuiesc suferinte si umiliri în relatiile cu semenii: o infirmitate corporala ori spirituala, ignoranta, fire pornita spre mânie, spre judecati pripite, o boala cronica ce ne pune zilnic la grea încercare. Cruce poate fi un esec ce ne face sa suferim o viata întreaga. Cruce este trairea în comun cu firi diametral opuse ce ne cer o continua îngaduinta si stapânire de sine. Cruce este nedreapta apreciere, rastalmacirea celor mai curate intentii si denigrarile venite din partea acelora carora nu le-am facut nici un rau. Cruce este saracia cu toate neajunsurile ei. Cruce sunt intemperiile, calamitatile, cu un cuvânt tot ce Pronia, în insondabila ei întelepciune, permite sa se abata asupra noastra.
Si pentru ce tot acest cortegiu de suferinte? Pentru un întreit scop: ispasirea, pastrarea puritatii sufletesti si cresterea în sfintenie, în asemanarea cu Cristos, modelul nostru.
Cine dintre noi ar putea spune ca nu are nimic de ispasit ? Om sfânt, în sensul riguros al cuvântului, nu exista, caci însasi Sfânta Scriptura afirma ca "si dreptul de sapte ori în zi va cadea, si iar se va ridica", iar Sfântul Ioan Evanghelistul ne avertizeaza: "De vom zice ca pacat nu avem, pe noi însine ne înselam si adevarul nu este în noi" (I Ioan I, 8). Or, exista vreun mijloc mai eficient de a plati lui Dumnezeu datoria pacatelor, decât acela de a accepta zilnic crucea trimisa de El ? Iata de ce însusi Charles Baudelaire exclama: "Binecuvântat fii, Doamne, care ne-ai dat suferinta ca un leac divin pentru necuratia noastra." (Soyez beni, mon Dieu, \ui donnez la souffrance comme un divin rem?de a nos impuretZs. Cf. Courtois, Gaston, |uand on soufre (...), p. 19, în româneste de Pr. Gh. Neamtiu).
Dar suferinta ne este necesara nu numai pentru ispasire, pentru redobândirea puritatii, ci si pentru pastrarea ei, adica pentru a ne feri de pacate. Acela caruia toate i-ar merge din plin, usor si-ar uita de scopul sau suprem, de Dumnezeu. Durerea îl trezeste pe om din iluzia ca pamântul e totul si îi ridica ochii spre adevarata patrie. Ca sa vedem stelele e necesar ca întunericul noptii sa învaluie pamântul; ca sa-L zarim pe Dumnezeu, trebuie sa fim învaluiti în zabranicul negru al suferintei. "JOai pleurZ et jOai cru" (- am plâns si am crezut), spunea marele Chateaubriand.
Dar crucea nu numai ne pastreaza curati, ci, prin focul ei incandescent, ne transfigureaza sufletul, imprimându-i asemanarea cu Cristos, Omul durerilor, si unindu-l cu El în mod intim, precum doua bucati de metal se contopesc prin sudare, dupa ce si-au lepadat zgura în foc. De altfel, ca madulare ale Trupului Tainic al lui Cristos, nu ne putem împartasi cu slava Sa fara sa ne împartasim mai întâi de Crucea Sa. Sub un cap încoronat cu spini - zice Sfântul Bernard - e o rusine ca noi sa fim niste madulare delicate ce se tem de cele mai mici suferinte.
Cum sa ne purtam crucea ? Cu acea rabdare si deplina conformare vointei Parintelui ceresc aratata de Isus începând din Ghetsimani pâna pe Golgotha. Acel "Fie voia Ta" sa ne patrunda si sa ne stapâneasca plânsul si gemetele. A spune ca nu am meritat încercarea, a deveni nerabdatori, a pune vina pe oameni si evenimente înseamna a uita ca, în toate si prin toate acestea, iubirea milostiva a lui Dumnezeu vrea sa ne dezlipeasca de lume si de noi însine, spre a ne alipi de El. Asadar, sa nu murmuram, ci sa îmbratisam crucea, ca pe unealta sfintirii noastre si sa urcam cu ea pe urmele lui Isus, acceptând finalul cu sentimentele de cainta ale lui Dismas, tâlharul convertit. Primind, ca si el, moartea ca o dreapta pedeapsa pentru pacate (Luca XXIII, 41), în clipa suprema vom auzi si noi sentinta mângâietoare a lui Isus: "Astazi vei fi cu mine în rai." Amin.

Sursa: http://www.greco-catolic.ro/predici.asp?autor=neamtiu&id=83