duminică, 24 aprilie 2011

Instituirea Sfintei Liturghii

Autor: Catholic.com
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: Catholic.com

Ultima cina, prima Liturghie

Ultima cină, prima Liturghie

Mulţi dintre cei care nu sunt catolici [1] nu înţeleg pur şi simplu Sfânta Liturghie. Liderul postului evanghelist de televiziune, Jimmy Swaggart, scrie: “Biserica Catolică afirmă că Sfânta Liturghie este sacrificiul expiatoriu prin care Fiul lui Dumnezeu se jertfeşte din nou, în prezent, pe cruce” (Swaggart, Catholicism and Christianity). Iar Loraine Boettner, decanul fundamentaliştilor anticatolici, spunea că Sfânta Liturghie nu e decât “un talmeş-balmeş de superstiţii medievale”.

Conciliul Vatican II precizează clar şi succint poziţia catolică: “La Cina cea de Taină, în noaptea în care a fost vândut, Mântuitorul nostru a instituit jertfa euharistică a Trupului şi Sângelui Său pentru a perpetua de-a lungul veacurilor jertfa crucii până la a doua Sa venire şi pentru a încredinţa astfel Miresei Sale preaiubite, Biserica, memorialul morţii şi al învierii Sale: sacrament al pietăţii, semn al unităţii, legătură a carităţii, ospăţ pascal în care îl primim pe Cristos, sufletul este copleşit de har şi ne este dată chezăşia gloriei viitoare” (Sacrosanctum Concilium 47).

Chiar şi un catolic semi-informat poate îndruma corect pe cel interesat către cuvintele lui Isus din ultima noapte petrecută cu discipolii. Întorcându-ne la textul biblic, citim: “Şi, luând pâinea, a mulţumit, a frânt-o şi le-a dat-o, spunând: ‘Acesta este trupul meu dăruit pentru voi. Faceţi aceasta în amintirea mea’” (Luca 22,19). Iată şi textul grecesc şi în paralel, pasajele similare din Evanghelii (Matei 26,26; Marcu 14,22): Touto estin to soma mou. Cuvintele Sfântului Paul sunt uşor diferite: Touto mou estin to soma (1 Corinteni 11,24). Toţi autorii au tradus cu “Acesta este Trupul Meu”. Verbul estin echivalează în limba română cu “este” şi poate însemna “este cu adevărat” sau “este în mod figurat”. Dar semnificaţia obişnuită a verbului estin este prima dintre acestea (adică “este cu adevărat”) – tot aşa cum în limba română verbul “a fi ” este luat în sens literal (sens propriu).

Fundamentaliştii susţin că atunci când Cristos spune “Acesta este Trupul Meu”, El ar fi vorbit în mod figurat. Dar această interpretare se exclude de la sine prin ceea ce spune Sf. Paul despre Euharistie în 1 Corinteni 11,23-29 şi prin tot ceea ce relatează Sfântul evanghelist Ioan în capitolul 6, când Isus promite Eucharistia. Cuvântul grecesc pentru “trup” în Ioan 6,54 este sarx, care înseamnă carne fizică iar cuvântul pentru “mănâncă” (trogon) se traduce prin “a roade” sau “a mesteca”, ori aceasta nu este cu siguranţă o metaforă.

Nu e vorba de o “prezenţă figurativă”

Semnificaţia literală a cuvintelor Lui Isus nu poate fi evitată decât dacă distorsionăm textul şi respingem cu bună ştiinţă ceea ce s-a înţeles dintotdeauna şi pretutindeni, începând chiar din primele secole ale creştinismului. Scrierile Sfântului Paul şi ale Sfântului Ioan reflectă credinţa în Prezenţa Reală a lui Isus. Nu există nici un motiv pentru a sugera altceva decât ceea ce spun textele şi nici un comentator nu a încercat s-o facă până în Evul Mediu timpuriu. Cristos nu a instituit în Euharistie o Prezenţă Figurativă (metaforică). Unii fundamentalişti susţin că s-a folosit cuvântul “este” fiindcă în aramaică (limba pe care o vorbea Isus) nu exista un cuvânt care să semnifice “reprezintă”, dar argumentul lor nici măcar nu corespunde realităţii, fiindcă, aşa cum arăta Cardinalul Nicholas Wiseman cu un secol în urmă, limba aramaică are vreo trei duzini de cuvinte care au înţelesul de “a reprezenta”.

Poziţia catolică

Învăţătura Bisericii arată că Sfânta Liturghie este re-prezentarea (adică “prezentarea din nou”) a sacrificiului de pe Calvar, lucru care în mod invariabil este greşit înţeles de anticatolici. Biserica Catolica nu învaţă că Sfânta Liturghie este răstignirea din nou a lui Cristos, iar El nu suferă şi nu moare iarăşi în timpul Sfintei Liturghii. Şi totuşi, ceea ce se petrece aici este mult mai mult decât o slujbă de comemorare sau amintire. John A. O’Brien scria următoarele în The Faith of Millions: “Numai modul în care este oferit sacrificiul diferă: pe cruce, Cristos şi-a vărsat cu adevărat sângele şi a fost ucis; în Sfânta Liturghie nu se varsă sânge şi nu există moarte fizică; dar consacrarea separată a pâinii şi a vinului simbolizează separarea Trupului şi Sângelui lui Cristos şi astfel simbolizează moartea Sa pe cruce. Sfânta Liturghie este reînnoirea şi perpetuarea jertfei de pe cruce în sensul că aici Isus este din nou oferit lui Dumnezeu… şi astfel se comemorează jertfa de pe cruce, reeditând-o simbolic şi mistic şi dăruind roadele morţii lui Cristos pe cruce sufletelor oamenilor. Întreaga eficacitate a Sfintei Liturghii rezultă astfel din sacrificiul de pe Calvar”. (306)

“Odată pentru totdeauna”

Biserica Catolică afirmă în mod expres că Isus nu moare din nou – moartea Sa a fost odată pentru totdeauna. Cu totul altceva ar fi dacă Biserica ar afirma că El moare iarăşi şi iarăşi, dar Biserica în mod categoric nu afirmă acest lucru. Prin mijlocirea Sa în cer şi prin Sfânta Liturghie, Isus continuă să se ofere pe El Însuşi ca jertfă vie Tatălui Său şi înfăptuieşte aceasta prin ceea ce Biserica numeşte clar “jertfa nesângeroasă” – jertfa care nu implică o nouă răstignire.

Limbajul aparenţelor

Dar Loraine Boettner ridică o nouă obiecţie. În capitolul 8 din lucrarea sa Roman Catholicism, când argumentează că ospăţul Euharistic instituit de Cristos era pur simbolic, el prezintă un citat în mod intenţionat şi inteligent trunchiat. Iată ce scrie: “Chiar şi Paul scrie că pâinea rămâne pâine: ‘Astfel, cine mănâncă pâinea şi bea potirul Domnului în mod nevrednic (….) De aceea, omul să se cerceteze şi astfel să mănânce din pâine şi să bea din potir” (1 Corinteni 11,27-28).” Fragmentul din versetul 27 care a fost omis este însă crucial. Iată ce anume a omis autorul: “Astfel, cine mănâncă pâinea şi bea potirul Domnului în mod nevrednic, va fi vinovat faţă de Trupul şi Sângele Domnului“. De ce a omis Boettner aceasta? Fiindcă a fi vinovat faţă de trupul şi sângele cuiva înseamnă a comite o crimă împotriva trupului şi sângelui acelei persoane, nu împotriva unor lucruri care doar simbolizează trupul şi sângele persoanei în cauză. Cuvintele care au fost intenţionat omise arătau tocmai că era vorba de pâinea şi vinul care devin însuşi Cristos.

Profanarea Euharistiei era atât de gravă, încât se făcea cu riscul vieţii. În următoarele două versete (29-30), Sf. Paul continuă: “Căci cine mănâncă şi bea nesocotind trupul, îşi mănâncă şi bea propria condamnare. De aceea sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit.” Fragmentul pe care l-a omis Boettner arată că atunci când Sf. Paul foloseşte cuvântul “pâine”, el face apel la limbajul aparenţelor, adică la ceea ce se numeşte “limbajul fenomenologic”. Acesta este o modalitate de exprimare în care un lucru este descris în raport cu forma în care apare şi nu după natura sa fundamentală. Când spunem, de exemplu, “soarele răsare,” folosim un astfel de limbaj fenomenologic. Din punctul nostru de vedere, pare că soarele este cel care răsare, deşi ştim foarte bine că de fapt ceea ce vedem se datorează rotaţiei pământului.

Sfânta Scriptură foloseşte în mod curent limbajul fenomenologic – ca de exemplu atunci când îi descrie pe îngerii care apar în formă umană drept “bărbaţi” (Geneză 19,1-11; Luca 24,4-7,23; Fapte 1,10-11). Întrucât Eucharistia apare într-adevăr ca pâine şi vin, catolicii din vremea Sf. Paul se refereau la elementele consacrate folosind limbajul fenomenologic, dar ştiau că aceasta nu este decât o descriere după aparenţe şi că de fapt cel care este cu adevărat prezent acolo e Isus. În Euharistie, noi nu îl comemorăm în mod simbolic pe Isus, ci ne facem părtaşi cu adevărat de Trupul şi Sângele Lui, aşa cum afirmă Sf. Paul: “Potirul binecuvântării pe care îl binecuvântăm nu este oare împărtăşire cu Sângele lui Cristos? Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtăşire cu Trupul lui Cristos? ” (1 Corinteni 10,16).

După rânduiala lui Melchisedec

Vechiul Testament afirmă că Cristos va oferi un sacrificiu adevărat Lui Dumnezeu, folosindu-se de elementele pâinii şi vinului. În Geneză 14,18, Melchisedec, regele Salemului (adică al Ierusalimului) şi preot, oferea sacrificiul sub forma pâinii şi vinului. Psalmul 109/110 spune că Isus va fi “preot în veci, după rânduiala lui Melchisedec” adică oferind sacrificiul prin pâine şi vin. Aceasta înseamnă că trebuie alt sacrificiu decât acela de pe Calvar, fiindcă pe Calvar sacrificiul nu a fost sub formă de pâine şi vin. Sfânta Liturghie este aceea care împlineşte profeţia.

Mai mult, “după rânduiala lui Melchisedec” înseamnă “în modul lui Melchisedec”. Singurul “mod” atribuit lui Melchisedec era folosirea pâinii şi vinului. Un preot sacrifică ceea ce este oferit – aceasta este sarcina principală a unui preot în toate culturile, întotdeauna şi pretutindeni – astfel încât pâinea şi vinul trebuie să fi fost ceea ce a sacrificat Melchisedec. Fundamentaliştii mai afirmă uneori că Isus a urmat exemplul lui Melchisedec la Cina cea de Taină, dar că este vorba de un ritual care nu mai trebuia continuat. În felul acesta îşi subminează singuri argumentele împotriva Sfintei Liturghii fiindcă afirmând acest lucru, arată că Cina cea de Taină a fost cu adevărat sacrificială. Ei trec apoi cu vederea, cu bună ştiinţă, tocmai ce spune Isus: “Faceţi aceasta în amintirea mea” (Luca 22,19). Şi în mod cert Isus nu vorbea despre un lucru care să se întâmple o singură dată, atunci.

“Faceţi aceasta în amintirea Mea” se poate traduce şi ca “oferiţi aceasta ca sacrificiul Meu memorial”. Termenul grecesc pentru “amintire” este anamnesis şi ori de câte ori apare în Biblia protestantă (atât în Noul Testament cât şi în Vechiul Testament în limba greacă), apare într-un context sacrificial. De exemplu, în versiunea grecească de la Numeri 10,10 găsim: “În ziua voastră de bucurie, la sărbătorile voastre şi la lunile noi ale voastre, să trâmbiţaţi din trâmbiţe la arderile de tot ale voastre şi la jertfele voastre de împăcare şi prin aceasta veţi fi pomeniţi [anamnesis] înaintea Dumnezeului vostru. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.” Aşadar, Eucharistia este o amintire, o rememorare, un memorial pe care îl oferim lui Dumnezeu ca să invocăm meritele lui Isus pe cruce.

Fundamentaliştii nu cred în vechimea aspectelor sacrificiale ale Sfintei Liturghii, chiar dacă afirmă că Sfânta Liturghie, sub forma unui ospăţ Euharistic pur şi simplu comemorativ îşi are originea în Cina cea de Taină. Mulţi susţin că Sfânta Liturghie nu a avut un caracter de sacrificiu până în Evul Mediu şi pretind că Papa Inocenţiu al III-lea a fost cel care răspândit doctrina. El însă nu a făcut altceva decât să insiste asupra doctrinei care data de la începuturile creştinismului, dar fusese pusă la îndoială în mod public în vremea lui. Papa Inocenţiu a formulat mai precis, dar nu a inventat noţiunea că Sfânta Liturghie este un sacrificiu. Jimmy Swaggart merge şi mai în spate în timp decât alţi fundamentalişti, pretinzând ca “ideea de sacrificiu a început să prindă formă prin secolul al treilea”. Alţii susţin că Ciprian din Cartagina, care a murit în 258, a fost primul care a emis ideea de sacrificiu.

Dar Irineu, care scrie Adversus Haereses în secolul al II-lea îl precede pe Ciprian, care a scris despre natura sacrificială a Sfintei Liturghii, iar Irineu la rândul lui a fost precedat de Clement din Roma care scria, în primul secol, despre “cei din episcopat care, în mod nevinovat şi sfânt ofereau sacrificii” (Scrisoare către Corinteni 44,1). Mai mult, scrierile lui Clement au fost precedate de Didache (un manual liturgic sirian scris aproximativ în 70dC), care afirma: “În ziua Domnului [...] adunaţi-vă împreună, frângeţi pâinea şi oferiţi Eucharistia, după ce v-aţi mărturisit greşelile, astfel încât sacrificiul vostru să poată fi pur. Să nu permiteţi ca vreunul dintre cei care au vreo pricină cu vecinul să vi se alăture până ce nu s-a împăcat, altfel sacrificiul vostru e pângărit. Fiindcă aşa a spus Domnul: ‘În orice loc şi în orice timp să îmi aduceţi Mie jertfă curată. Căci eu sunt un Împărat mare, spune Domnul, şi mare este Numele Meu între neamuri” [cf. Maleahi 1:11]” (14,1-3). Mai aproape de atât nu se poate merge, fiindcă atât Clement, cât şi autorul manualului Didache, au scris în vremea Noului Testament. Şi la urma urmei, cel puţin un apostol – Ioan – era încă în viaţă.

O lectură greşită

Fundamentaliştii atacă în special doctrina conform căreia sacrificiul de pe Calvar se continuă într-o anumită formă de-a lungul secolelor prin Sfânta Liturghie. Ei spun că, pe de o parte, Biserica Catolică afirmă că sacrificiul de pe Calvar este “perpetuat”, ceea ce înseamnă că se repetă mereu şi mereu acelaşi act al uciderii sângeroase – ceea ce contravine ideii de “odată pentru totdeauna” – iar pe de altă parte ceea ce catolicii numesc “sacrificiu” nu pare să aibă nici o legătură cu sacrificiile biblice, fiindcă nu arată la fel: la urma urmei nu se văd pete de sânge pe altarele catolice.

“Trebuie, desigur, să ne opunem categoric privitor la pretinsul sacrificiu”, spune Boettner. “De fapt nu îl putem privi altfel decât ca o înşelătorie, ca pe o bătaie de joc, un lucru de neîngăduit în faţa Lui Dumnezeu. Aşa-zisul sacrificiu al Liturghiei nu e categoric identic cu acela de pe Calvar, indiferent ce ar spune preoţii. În Liturghie nu este Cristos adevărat, nici suferinţă adevărată, nici sânge adevărat. Iar un sacrificiu nesângeros e ineficient. Cel care a scris către Evrei spune: ‘fără vărsare de sânge nu există iertare’ (9,22); iar Sf. Ioan scrie: ‘Sângele lui Isus, Fiul Său, ne curăţă de orice păcat’ (1 Ioan 1,7). Din moment ce nu există sânge în Liturghie, aceasta pur şi simplu nu poate fi un sacrificiu pentru păcat” (174).

Boettner citeşte însă greşit capitolul 9 din Scrisoarea către Evrei, care începe cu examinarea Vechii Alianţe. Despre Moise se spune că a luat sângele viţeilor şi al ţapilor pe care l-a folosit ca să purifice tabernacolul (Evrei 9,19-21; a se vedea Ieşirea 24,6-8 pentru originea ritualului). Sub Legea Veche erau necesare sacrificii repetate de sânge pentru iertarea păcatelor. În creştinism, sângele (lui Cristos) este vărsat o singură dată, dar este în mod continuu oferit Tatălui. “Dar cum se poate întâmpla aceasta?”, întreabă fundamentaliştii. Ca să înţeleagă, ar trebui ţină cont că “Isus Cristos – cel de ieri şi de astăzi – este acelaşi în vecii vecilor” (Evrei 13,8). Ceea ce a făcut Isus în trecut este prezent în faţa Lui Dumnezeu chiar în această clipă şi întotdeauna, iar Dumnezeu face sacrificiul de pe Calvar să fie prezent pentru noi în Sfânta Liturghie. “Căci ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din potirul acesta, vestiţi moartea Domnului până când va veni” (1 Corinteni 11,26).

Isus nu se oferă pe Sine însuşi lui Dumnezeu ca sacrificiu sângeros şi murind la Sfânta Liturghie, ci aşa cum ne oferim noi înşine, ca “jertfă vie” (Romani 12:1). Aşa cum precizează pasajul, oferirea sacrificiilor nu cere moartea sau vărsarea sângelui. Dacă ar fi aşa, nu ne-am putea oferi noi înşine ca jertfe vii Lui Dumnezeu. Isus, vărsându-şi sângele odată pentru totdeauna pe cruce, se oferă acum El însuşi lui Dumnezeu într-un mod continuu, nesângeros, ca jertfă sfântă şi vie pentru noi toţi.

[1] Nota editorului: sau ortodocşi, ar trebui completat; articolul este scris într-un context catolici vs protestanţi.

Sursa: http://lumea.catholica.ro/2011/03/instituirea-sfintei-liturghii

Cuvântul sculptează!

24 Aprilie – Motiv convingător

-«Cum se explică, Remedios, că este atât de mult praf pe scaunul acesta?»

-«E normal, doamnă. De zece zile nu s-a mai aşezat nimeni pe el.»

Este adevărat că praful de pe scaun, dacă nu se curăţă, se adună. Cu cât se întârzie mai mult în curăţarea lui, cu atât se va aduna mai mult praf. Însă nu e cazul să-l cureţe sau să-l ia cu sine cine se aşează pe scaun.

Peste suflet, de asemenea, se aşează praful drumului şi trebuie să fie curăţat în mod frecvent. Mijlocul pe care Dumnezeu ni l-a dăruit pentru a-l curăţa se numeşte sfânta spovadă. Oare nu procedez şi eu asemenea menajerei cu scaunul? Cu ce frecvenţă mă folosesc de spovadă?

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

APOSTOLICAM ACTUOSITATEM V

Capitolul V: ORDONAREA ACTIVITĂŢII DE APOSTOLAT

23 - Apostolatul laicilor, individual sau colectiv, trebuie să fie inserat în mod corect în apostolatul întregii Biserici. Mai mult: legătura cu aceia pe care Duhul Sfânt i-a pus să conducă Biserica lui Dumnezeu (cf. Fapte 20, 28) este un element esenţial al apostolatului creştin. Nu este mai puţin necesară cooperarea între diverse iniţiative de apostolat, care trebuie organizată corespunzător de către Ierarhie.
Pentru a promova spiritul unităţii astfel încât să strălucească în întreg apostolatul Bisericii dragostea frăţească, să fie atinse scopurile comune şi să se evite rivalităţi dăunătoare, este absolut necesar să existe o apreciere reciprocă a tuturor formelor de apostolat în Biserică şi o coordonare corespunzătoare, respectându-se natura fiecăreia.
Acest lucru este în mod deosebit valabil atunci când o anumită activitate în Biserică cere armonia şi cooperarea apostolică dintre clerul regular şi diecezan, călugări şi laici.

24 - (Relaţiile cu Ierarhia) Este datoria Ierarhiei să favorizeze apostolatul laicilor, să-i ofere principii şi ajutoare spirituale, să orienteze exercitarea lui spre binele comun al Bisericii şi să vegheze la păstrarea doctrinei şi ordinii.
Desigur, apostolatul laicilor admite diferite tipuri de raporturi cu Ierarhia, în funcţie de diversele lui forme şi obiective.
Există în Biserică multe iniţiative apostolice care îşi au originea într-o alegere liberă din partea laicilor şi sunt conduse de judecata lor prudentă. Prin astfel de iniţiative, în anumite împrejurări misiunea Bisericii poate fi mai bine îndeplinită şi de aceea nu arareori ele sunt lăudate şi recomandate de Ierarhie. Dar nici o iniţiativă să nu-şi aroge numele de catolică fără consimţământul autorităţii bisericeşti legitime.
Anumite forme de apostolat al laicilor sunt recunoscute explicit de Ierarhie, în diferite feluri.
După necesităţile binelui comun al Bisericii, autoritatea bisericească poate alege şi promova în mod deosebit anumite asociaţii şi iniţiative apostolice care au un scop nemijlocit spiritual şi îşi poate asuma o răspundere specială faţă de ele. Astfel Ierarhia, orânduind în diverse moduri apostolatul în funcţie de împrejurări, leagă mai strâns anumite forme ale lui de propria sa misiune apostolică, păstrând totuşi natura proprie a fiecăreia şi deosebirea dintre ele şi fără a le răpi laicilor libertatea de acţiune necesară. Acest act al Ierarhiei se numeşte, în diferite documente bisericeşti, mandat.
În sfârşit, Ierarhia încredinţează laicilor anumite îndatoriri care se află într-o legătură mai strânsă cu îndatoririle Păstorilor: de pildă în expunerea învăţăturii creştine, în anumite acte liturgice, în grija pentru suflete. În virtutea acestei misiuni, laicii sunt total supuşi conducerii superioare bisericeşti cât priveşte exercitarea acestor funcţii.
Faţă de operele şi instituţiile din sfera temporală, rolul Ierarhiei bisericeşti este de a afirma şi a interpreta în mod autentic principiile morale ce trebuie urmate în acest domeniu; ea are, de asemenea, dreptul să se pronunţe, în urma unei analize atente şi a consultării unor persoane de specialitate, asupra conformităţii unor astfel de opere şi instituţii cu principiile morale şi să stabilească ce este necesar pentru păstrarea şi promovarea bunurilor de ordin supranatural.

25 - Episcopii, parohii şi ceilalţi preoţi regulari şi diecezani să nu uite că dreptul şi îndatorirea de a exercita apostolatul sunt comune tuturor credincioşilor, fie clerici, fie laici şi că laicii îşi au rolul propriu în edificarea Bisericii. De aceea să lucreze frăţeşte cu laicii în Biserică şi pentru Biserică şi să aibă o grijă deosebită să-i sprijine pe laici în operele lor apostolice.
Să fie aleşi cu grijă preoţi capabili şi bine pregătiţi pentru a susţine diversele forme de apostolat al laicilor. Cei care se dedică acestei slujiri în virtutea misiunii primite din partea Ierarhiei reprezintă Ierarhia în acţiunea ei pastorală; fiind pururi ataşaţi cu fidelitate spiritului şi învăţăturii Bisericii, ei trebuie să favorizeze relaţii corespunzătoare între laici şi Ierarhie; trebuie să lucreze cu dăruire pentru alimentarea vieţii spirituale şi a simţului apostolic al asociaţiilor catolice care le sunt încredinţate; să le asiste în activitatea apostolică prin sfat înţelept şi să le favorizeze iniţiativele; stabilind un dialog continuu cu laicii, să cerceteze cu atenţie care sunt formele care pot face mai rodnică acţiunea apostolică; să dezvolte spiritul de unitate atât înlăuntrul asociaţiei respective cât şi între ea şi celelalte.
În sfârşit, călugării şi călugăriţele să preţuiască activitatea apostolică a laicilor şi, după spiritul şi normele institutelor lor, să se dedice cu bucurie sprijinirii ei; să se străduiască să susţină, să ajute şi să completeze lucrarea preotului.

26 - (Mijloace de colaborare)
În dieceze să existe, pe cât posibil, consilii care să suţină lucrarea apostolică a Bisericii atât în domeniul evanghelizării şi al sfinţirii cât şi în cel caritativ, social şi în altele printr-o colaborare corespunzătoare între clerici, călugări şi laici. Aceste consilii vor putea sluji la coordonarea dintre diferitele asociaţii şi iniţiative ale laicilor, respectând natura proprie şi autonomia fiecăreia.
Astfel de consilii să existe, dacă e posibil, şi la nivel parohial sau interparohial, interdiecezan precum şi la nivel naţional şi internaţional.
Mai mult, să fie constituit pe lângă Sfântul Scaun un secretariat special în slujba şi pentru promovarea apostolatului laicilor, ca un centru înzestrat cu mijloace adecvate pentru a oferi informaţii despre diferitele iniţiative apostolice ale laicilor, pentru organizarea unor cercetări asupra problemelor ce se ridică actualmente în acest domeniu şi pentru a sprijini cu sfaturile sale Ierarhia şi pe laici în activitatea apostolică. În acest secretariat să fie reprezentate diferitele mişcări şi organizaţii apostolice ale laicilor existente în lumea întreagă şi, alături de laici, să colaboreze şi clerici şi călugări.

27 - (Colaborarea cu ceilalţi creştini şi cu necreştini) Patrimoniul evanghelic comun şi îndatorirea comună, care decurge din el, de a da mărturie creştină recomandă şi adesea pretind colaborarea catolicilor cu ceilalţi creştini, fie individuală, fie înfăptuită de comunităţile bisericeşti, în diferite acţiuni sau în asociaţii pe plan naţional şi internaţional.
Valorile umane comune cer, nu rareori, şi de la creştinii ce urmăresc scopuri apostolice o colaborare cu aceia care nu se declară creştini dar recunosc aceste valori.
Prin această colaborare dinamică şi prudentă care este de mare importanţă în activităţile pământeşti, laicii dau mărturie pentru Cristos, Mântuitorul lumii, şi pentru unitatea familiei umane.

Capitolul VI: FORMAŢIA ÎN VEDEREA APOSTOLATULUI

28 - Apostolatul îşi poate atinge eficacitatea deplină numai cu condiţia unei formaţii multiple şi integrale; aceasta este cerută nu numai de progresul continuu, spiritual şi doctrinal, al laicului, ci şi de diferitele împrejurări legate de lucruri, de persoane şi de îndatoririle la care trebuie să-şi poată adapta activitatea. Această formaţie la apostolat trebuie să se întemeieze pe principiile afirmate şi proclamate de către Conciliu. În afară de formaţia comună a tuturor creştinilor, multe dintre formele de apostolat cer şi o formaţie specifică şi particulară datorită diversităţii persoanelor şi împrejurărilor.

29 - (Principii pentru formarea laicilor în vederea apostolatului)
Deoarece laicii participă într-un mod specific la misiunea Bisericii, formaţia lor apostolică primeşte o caracteristică specială de la însăşi natura seculară proprie laicilor şi de la spiritualitatea ei specifică.
Formarea la apostolat presupune o pregătire umană integrală, conformă cu personalitatea şi condiţiile de viaţă ale fiecăruia. Într-adevăr, laicul, cunoscând bine lumea contemporană, trebuie să fie un membru al societăţii proprii şi să se afle la nivelul ei de cultură.
În primul rând, însă, laicul trebuie să înveţe să îndeplinească misiunea lui Cristos şi a Bisericii, trăind din credinţă misterul divin al Creaţiei şi al Răscumpărării sub călăuzirea Duhului Sfânt care dă viaţă Poporului lui Dumnezeu şi care îi inspiră cu putere pe toţi oamenii să iubească pe Dumnezeu Tatăl şi, în El, lumea şi oamenii. Această formaţie trebuie considerată baza şi condiţia oricărui apostolat rodnic.
În afară de formaţia spirituală, e necesară o solidă pregătire doctrinală, şi anume teologică, etică, filozofică, adaptată vârstei, condiţiei şi înzestrării fiecăruia. Să nu fie neglijată importanţa culturii generale alături de formaţia practică şi tehnică.
Pentru a cultiva bunele relaţii umane, trebuie cultivate valorile cu adevărat omeneşti, în primul rând arta convieţuirii şi colaborării frăţeşti precum şi a stabilirii dialogului cu semenii.
Însă deoarece formarea laicului pentru apostolat nu se poate limita la instruirea teoretică, în mod gradat şi prudent, încă de la începutul formaţiei sale, laicul să înveţe să privească, să judece şi să facă totul în lumina credinţei, să se formeze şi să se perfecţioneze pe sine împreună cu ceilalţi prin acţiune şi astfel să intre activ în slujba Bisericii. Această formaţie, care trebuie mereu perfecţionată în funcţie de maturizarea persoanei umane şi de evoluţia problemelor, cere o cunoaştere tot mai profundă şi o acţiune tot mai adaptată. În îndeplinirea tuturor exigenţelor formaţiei trebuie să se ţină seama mereu de unitatea şi integritatea persoanei umane, astfel încât să-i fie ocrotite şi sporite armonia şi echilibrul.
În acest fel laicul se inserează profund şi activ în însăşi realitatea sferei temporale şi participă eficient la mersul ei şi, în acelaşi timp, ca membru viu şi martor al Bisericii, o face prezentă şi activă în sânul realităţilor pământeşti.


Mesaj PF Lucian Sf Paști 2011



Mel Gibson si "Patimile lui Hristos"

- dialog cu parintele Lucian Grigore[131] -

"Un asemenea film nu trebuie vazut in salile de cinema, el trebuie vazut cu inima ingenuncheata in camara ascunsa a rugaciunii!"

[ english version ]

Laurentiu Dumitru: Parinte Grigore, atunci cand se discuta despre filmul religios in genere se naste intrebarea fireasca: cat de moral este sa faci un film avand ca personaj principal pe Fiul lui Dumnezeu, Care-I Om adevarat si Dumnezeu adevarat, dar fara de pacat? Creatura "Il joaca" pe Creator. E curaj, e nebunie? Oare nu-i hula impotriva Duhului Sfant o astfel de indrazneala?

Pr. Lucian Grigore: Imi pare ca un astfel de mijloc de exprimare, un mijloc pe care - de altfel - lumea veche nu l-a cunoscut, tine de simturi, de capacitatea noastra de a cuprinde cu simturile un anumit mesaj. E firesc sa ne intrebam daca e potrivit sau nu sa-L punem in scena pe Dumnezeu. Cred ca dificultatea unei astfel de lucrari decurge in primul rand din aceea ca Dumnezeu nu poate fi amestecat in viata noastra in chipul in care dorim noi, ci intr-un chip in care alege El Insusi, dupa a Sa sfanta voie si stire.

Sa alegi in locul lui Dumnezeu scena in care El sa se descopere lumii - e o cutezanta! As spune insa ca e o cutezanta frumoasa, atata vreme cat nu-L tradezi pe Dumnezeu.

De fiecare data cand eu insumi sunt chemat, potrivit naturii slujirii preotesti, sa-L arat pe Dumnezeu in cuvant, imi staruie in minte fagaduinta rostita la pregatirea pentru primirea Cuminecaturii, si anume: "nu voi spune vrajmasilor Tai Taina Ta, nici sarutare iti voi da ca Iuda...". E mare cumpana sa stii cui vorbesti despre Dumnezeu si cum mijlocesti ca Dumnezeu sa ajunga la inima celui caruia ii vorbesti.

Imaginea e o forma importanta de comunicare in lumea de astazi, oamenii nici nu prea mai citesc si greu se dau prinsi in "mrejele" vreunei predici despre Dumnezeu - fie ea chiar o predica bine aleasa si intocmita. Iata de ce ma gandesc ca nu e nelinistitor lucru sa pui in imagini cuvantul, ca in orice chip sa ajunga Dumnezeu la inima omului. Ce zicea Mantuitorul despre epuizarea mijloacelor de propovaduire?! Daca vor tacea acestia, pietrele vor striga (Luca 19, 40). Iata ca astazi, mai mult decat orice predica, pietrele graiesc, striga. Si nu este vorba numai de marturia cuvantului, asa cum marturie este "piatra" pe care Mantuitorul avea sa zideasca Biserica Sa, adica declaratia lui Petru care-I spune Mantuitorului: Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu (Matei 16, 16); ci marturie sunt chiar pietrele de pe drumul Crucii, pietrele Golgotei, Piatra Invierii, Piatra Inaltarii Domnului pe care pana astazi se simt urmele pasilor Sai.

Ce poate fi un film despre Dumnezeu? O noua marturie despre puterea si slava Lui, o noua piatra pe calea acestei intelegeri, numai daca nu este facut in batjocura, nu huleste si nu sluteste lumina si adevarul Scripturilor.

Cat de moral este sa faci un film despre Dumnezeu?!

Eu cred ca este tot atat de moral, asa cum ar fi sa faci o predica despre Dumnezeu sau o icoana cu Hristos. Din acest punct de vedere, imi pare ca o astfel de intrebare ar deschide o falsa problema - o nesfarsita discutie despre mijloacele propovaduirii, si mai cu seama o discutie ce ar reinvia controversele iconoclaste.

Pentru mine, filmul religios (bine facut) este o icoana dinamica - o icoana in miscare - si-mi este indiferent din ce culori si vopseluri este facut, pentru ca nu caut acolo decat pe Cel zugravit si nu mana iconarului.

De ce sa ma vatam din pricina "celui ce joaca" in "rolul" Fiului lui Dumnezeu? Oare nu suntem fiecare dintre noi ziditi dupa chipul lui Dumnezeu, nu suntem indemnati oare fiecare de chemarea noastra crestineasca sa vedem in chipul aproapelui chipul lui Hristos?!

Multe din icoanele Domnului Hristos trimit la chipul vreunuia dintre cei ce ar fi putut sa-l inspire pe iconar intr-o vreme sau alta. Impedimentul - in privinta filmului - nu ar fi chipul, ci puterea sfinteniei, adica impartasirea harului si a sfinteniei.

Distanta fundamentala dintre filmul religios si icoana este tocmai aceasta calitate a sfinteniei - numai ea detaseaza icoana de film. Totusi, mesajul filmului religios ramane un mesaj viu, dinamic, eficient si nu in afara, ci inlauntrul lucrarii mantuitoare.

L.D.: Filmul regizat de Mel Gibson are nenumarati aparatori care lauda acuratetea mesajului, insa si critici ferventi care spun ca productia are "anumite erori sau devieri de la Scriptura". Cum comentati acest aspect?

Pr. L.G.: Filmul lui Mel Gibson este, dincolo de critici sau laude, un film despre Dumnezeu si acest lucru constituie pentru multi - dar, marturisesc, si pentru mine - un motiv important pentru a incerca sa-i inteleg mesajul.

L.D.: Aparatorii entuziasti ai Patimilor vorbesc de coplesitoarea inspiratie divina pe care a avut-o regizorul, inspiratie care a capatat, dupa mijloace specifice cinematografiei, expresie creatoare. Indraznesc sa va intreb: Cat a pus omul (regizorul filmului, actorii) si cat a pus Dumnezeu prin lucrarea Sa in acest act creator?

Pr. L.G.: Daca impartim lumea in aparatori si in denigratori ai filmului acestuia, dati-mi voie sa nu ma asez in cea de-a doua tabara. Ar fi nedrept sa fiu in tabara celor ce osandesc productia lui Gibson si asta tocmai pentru ca, mai mult decat oricare film despre Iisus Hristos, acest film reuseste sa surprinda ceva ce n-au surprins nicicum celelalte, anume: chipul sfaramat, zdrobit al Fiului lui Dumnezeu, un chip in fata caruia cu greu iti poti stapani lacrimile. Ce spune Hristos? Nu Ma plangeti pe Mine, ci pe voi plangeti-va si pe copiii vostri! (Luca 23, 28). Intelegem ca nu numai in film, dar si in realitate, era o priveliste de plans. Este temeiul pentru care personal cred ca Gibson nu a exagerat intru nimic. Cruzimea anticilor ne sperie acum, desi nici noi nu suntem prea departe de setea lor de sange (ar fi de-ajuns sa luam in calcul milioanele de avorturi savarsite de crestini si de toata lumea). Vindecarea noastra de acest tip de abrutizare a naturii umane in fata supliciului este tocmai masura in care percepem natura oripilanta a acestui supliciu.

Tare ma tem ca acest fel de vindecare a dorit Iisus sa sadeasca in propriile noastre resurse interioare, vindecarea noastra de apetenta pentru oripilant. E limpede ca focul nu se stinge cu foc, apa nu se stavileste cu apa, ranile nu se tamaduiesc cu crestaturi de cutit, totusi Hristos arata lumii prin aceasta cumplita suferinta o mare minune - o tainica lucrare - lucrarea tamaduirii ororilor care salasluiesc chiar in inima noastra.

Jertfa lui Hristos - asa cum am inteles eu din acest teribil film - este un foc mai presus de orice putere, care stinge flacara invartosatei noastre firi; e toiagul Crucii care zagazuieste apa botezului de amandoua partile firii noastre pacatosite, ca sa putem trece cu Hristos de pe pamant la Cer; este o rana adanca ce tamaduieste in chip tainic ranile inimilor noastre.

Ziceam mai devreme ca e de inteles sa nu poti stinge focul cu foc: in copilarie, intr-o toamna, am aprins in curte un foc din frunze, fara sa stiu ca printre ele se afla si o doza de spray aproape consumata. Doza a explodat si focul s-a stins, s-a imprastiat. Un foc mai mare, izbitor, un foc cumplit stinsese focul de mai inainte.

Acelasi efect l-a avut in constiinta mea filmul lui Mel Gibson. Am refuzat dupa filmul acesta orice violenta, orice scena oripilanta de la TV. Simteam ca este destul, ca nu se mai poate sa-mi mai ingadui sa vad vreodata sange. Totusi inteleg ca nu functionam toti la fel. Am avut nefericita ocazie sa revad filmul intr-o sala de cinema din Pitesti (aproape goala), in prezenta unor tineri care chicoteau si pufneau si hohoteau de ras chiar in momentele de mare incordare si de mare durere din timpul filmului. Nu sunt foarte sigur insa ca astfel de oameni erau crestini. La noi filmul a rulat exact in perioada in care s-a desfasurat in Pitesti un festival al berii - salile erau pustii, in vreme ce piata gemea de lume - si nici bisericile nu erau prea pline. Ma asteptam ca publicul argesean - caracterizat adesea ca fiind sensibil si serios - sa aiba o altfel de prezenta, o altfel de participare si un alt tip de reactie in privinta acestei productii. Desi, daca vrei sa afli ce s-a petrecut cu Hristos in zilele Patimilor, nu te poate opri de la aceasta hotarare o halba cu bere... Nu, ispita e altundeva decat in piata, e undeva mult mai adanc si mai discret implantata in propria noastra constiinta, in propria fire, in modul nostru de viata, in zona aspiratiilor noastre de fiecare zi.

Am considerat dintru inceput, din primele secvente ale filmului, ca scenariul este sustinut din punct de vedere teologic, este un scenariu realist si concludent. Cred ca Mel Gibson a avut printre sfatuitori preoti si teologi si a surprins niste detalii extrem de importante care definesc lucrarea ca pe o compozitie unitara, cu mare impact.

Nu pot sa va spun cata stradanie aseaza omul si cat har pune Dumnezeu in aceasta creatie, simt insa ca e lucrare de mare forta si ca poti sa plangi in voie daca te lasa spectatorii vecini. E foarte important langa cine te asezi. Eu cred ca un asemenea film nu trebuie vazut in salile de cinema, el trebuie vazut cu inima ingenuncheata in "camara" ascunsa a rugaciunii!

L.D.: In Patimile..., Iisus a fost biciuit cat in toate celelalte filme despre viata Mantuitorului. Multi telespectatori au lesinat in cinematografe la aceste scene... Razvan Codrescu afirma intr-un articol ca salbaticia slujitorilor lui Pilat nu prea reiese ca atare din textul evanghelic. Insa, Isaia profetind patimile spune despre Fiul ca: nu avea nici chip, nici frumusete, ca sa ne uitam la El, si nici o infatisare, ca sa ne fie drag (Isaia 53, 2). In plus, un sfant al Bisericii, Dimitrie al Rostovului, vorbeste si el de ingrozitorul calvar al Crucii. Va intreb parinte, credeti ca s-a exagerat sau nu cu cele 16 minute de biciuire crunta?

Pr. L.G.: Cred cu tarie ca nu s-a exagerat intru nimic. Daca din momentul prinderii si pana in momentul Rastignirii trec mai bine de 12 ceasuri, cat ar insemna cele 16 minute din intregul acesta? Rostul biciuirii, asa cum reiese si din film dar si din relatarile evanghelice, ar fi fost tocmai acela de a inmuia inimile celor care il doreau "pedepsit" pe Cel ce Se facea pe Sine Fiu al lui Dumnezeu.

Pilat asta ar fi dorit: sa-i determine pe delatori sa renunte la ideea de a-L omori pe Iisus, tocmai pentru ca le-ar fi fost satisfacuta dorinta de a-L vedea pedepsit. Dar pentru ca "rautatea sa nu fie fara de moarte", Hristos, asteptand sub voia Tatalui sa primeasca moartea din mainile lor, ascunde in moarte suferinta si aduce in moarte pacatul lor zicand: Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac! (Luca 23, 34). Astfel, impreuna cu Hristos "moare" orice posibilitate a mortii pentru cei ce cred in El, pentru ca El zice celui mantuit: Adevarat graiesc tie, astazi vei fi cu Mine in rai (Luca 23, 43); si iarasi zice: Eu sunt Invierea si viata; cel ce crede in Mine chiar daca va muri, va trai (Ioan 11, 25).

L.D.: Parinte Grigore, multi au acuzat violenta extrema a filmului, paroxistica pe alocuri. In SUA, "Asociatia pentru Filme" a clasificat filmul cu "R", adica "acces restrictionat". Si la noi s-a vorbit despre Patimile lui Hristos ca despre un fel de Rocky IV sau Filmul de la ora 5 (aluzie la stirile macabre transmise la acea ora de unele posturi TV). Ce raspuns aveti pentru acesti "comentatori avizati"?

Pr. L.G.: Nu pot sa am decat raspunsul lui Isaia profetul! Ati citat mai devreme cuvantul tulburator al acestui profet. Sa mergem mai departe si sa vedem ce zice despre Hristos: Om al durerilor era si rabdator al suferintelor, unul inaintea caruia sa-ti acoperi fata! (Isaia 53, 3). De ce credeti ca spune proorocul Isaia despre Hristos ca era patruns de mare suferinta incat se cuvenea sa-ti acoperi fata ca sa nu privesti?! Pentru ca nu puteai sa-I vezi chipul si sa ramai nevatamat de durere si de suferinta. E nerealist sa spui ca jertfa lui Hristos ar fi trebuit sa fie intr-asa fel cosmetizata incat sa o poata privi si copiii. Iata ca Isaia este cel dintai care atrage atentia asupra restrictionarii accesului la aceasta priveliste a groazei.

Eu cred ca, vorbind despre acest film, aceia care au facut aluzie la Rocky IV sau la stirile de la ora 5 nu sunt oameni religiosi si nu au simtit nimic in fata acestei privelisti. De aceea Insusi Dumnezeu S-a ascuns de la ei - adica, in cazul lor, chiar Dumnezeu si-a acoperit fata ca ei sa nu-l cunoasca. Unii l-au vazut in acest film doar pe James Caviezel, e lucru sigur. Cei mai multi dintre romani au vazut-o doar pe Maia Morgenstern...

L.D.: Personal gandesc ca pentru a vedea "cum trebuie" filmul trebuie sa fii un bun cunoscator al filmului de arta si al teologiei, altfel poti pierde din vedere anumite dimensiuni ale actului artistic si ale mesajului. Ca o paranteza, un iubitor de muzica disco nu poate "patrunde" o simfonie, cu atat mai putin n-o sa priceapa de ce un ascultator pasionat de muzica clasica prefera, spre exemplu, interpretarea lui George Enescu, fata de cea a lui Ion Voicu. Cel avizat ajunge sa observe elementele de rafinament, profanul receptioneaza superficial mesajul filmului. Care sunt din acest punct de vedere "riscurile" vizionarii Patimilor?

Pr. L.G.: Nu e nevoie sa fii teolog ca sa intelegi ca Hristos e biciuit pentru tine si sufera in cuie pentru pacatele tale. Inchipuiti-va ca cei ce isi zdrobeau in clipele acelea inimile de durere vazand Omul durerilor nu faceau aceasta pentru ca erau teologi, ci pentru ca sufereau impreuna cu Hristos chinurile acelei prefaceri a naturii umane pacatosite. Vazandu-L pe Hristos zdrobit din pricina ta, ajungi cu Hristos la inima zdrobita a innoirii fapturii tale, te schimbi, te caiesti si hotarasti sa fii altfel ca sa placi lui Hristos; te smulgi din patimi si odata cu tine se smulge din mreaja pacatului intreaga lume care simte ca tine.

L.D.: Parinte, cum poate ajuta acest film pe un tanar neconvertit, debusolat, dar care cauta sincer? Are filmul o dimensiune pedagogica?

Pr. L.G.: Acel tanar trebuie sa ajunga cu firea chiar la momentul in care Hristos urca pietrele Calvarului. El trebuie sa se strecoare prin multimea care-l imbulzeste, sa-si faca loc spre Hristos si trebuie sa strige ca si orbul din Evanghelie: Doamne, vreau sa vad (Luca 18, 41; Marcu 10, 51). In momentul acela Hristos va face cu el minunea si orbul din el Il va vedea pe Hristos patimind pentru ca el sa nu mai patimeasca. Il va vedea pe Hristos ridicand de sub povara crucii si pacatele sale - propriile sale pacate de orb. Atunci orbul vindecat va incerca sa-I multumeasca lui Dumnezeu minunandu-se si urcand la o intelegere mai buna sa poata zice: Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut! (Ioan 20, 29).

L.D.: Mel Gibson marturisea intr-un interviu: "Cuvintele Mantuitorului iarta-i Doamne ca nu stiu ce fac vor avea o alta greutate in urma acestei experiente". Putem spune ca regizorul ne-a dat o idee despre iubirea Domnului... Am aflat de curand ca si musulmanii ies din salile de cinematograf miscati puternic de filmul Patimile lui Hristos. Yasser Arafat a iesit si el in lacrimi de la vizionarea filmului. Va intreb, credeti ca acest film poate revolutiona relatiile dintre musulmani si crestini? Dar intre crestini si evrei, avand in vedere ca filmul da un raspuns acestora, cum ca Iisus Hristos a fost o persoana istorica? Iata, "mai aude lumea", vorba romanului. Credeti ca filmul e o sansa de popularizare a mesajului hristic in spatiu necrestin, o chemare, o sansa pentru acestia?

Pr. L.G.: Vedeti, aici sta minunea ca unii dintre ai nostri crestini plesnesc de ras in salile de cinema la vederea acestui film - spre a lor pieire - iar musulmanii ies de la aceeasi vizionare cu ochii in lacrimi. E vremea sa vedem daca nu cumva se vor lua de la fiii Imparatiei bunatatile vesnice si se vor da altora (cf. Matei 8, 12). Cred ca Dumnezeu va plini lucrarea Sa si la musulmani si la evrei. Ceea ce ma ingrijoreaza este insa starea caldicica a noastra, a crestinilor. Sa dea Dumnezeu sa ne intalnim cu totii inlacrimati de bucurie si de cainta la poarta Raiului si Ingerul lui Dumnezeu sa zica: "Intrati, ca toate sunt gata!" si intrand sa vedem cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit, si la inima omului nu s-au suit (I Corinteni 2, 9).

L.D.: Din cele 126 de minute cat are filmul, aproximativ 2 minute prezinta Invierea Mantuitorului din morti. Telespectatorul este pus in fata neputintei, a Crucii Lui. Oamenii nu cred ca ies din cinematografe cu optimismul biruintei, cu bucuria Invierii, ci cu starea data de calvar. Ar putea crede spectatorul neavizat ca se inchina unui neputincios. Nu gasiti ca este riscanta o astfel de disproportie intre Patimi si Inviere?

Pr. L.G.: Nu cred ca este importanta o anume proportie. E importanta forta cu care o anumita icoana se descopera. De pilda eu am acasa o copie color (tiparita) dupa o icoana ruseasca a Mantuitorului Hristos binecuvantand. Mi-au trebuit vreo doi ani sa aflu privirea indurerata a Domnului. Credeam ca este o icoana obisnuita. Desi am privit-o de sute de ori nu mi-am dat seama de starea launtrica a acelei priviri. Am simtit durerea acestei priviri abia dupa ce am vazut filmul lui Mel Gibson. Icoana de atunci nu s-a schimbat, mi-am schimbat doar eu "ochelarii" prin care o priveam.

Gasim, de asemenea, in finalul filmului o privire staruitoare, limpede a Domnului Inviat - Hristos privind catre lumea care avea sa-i treaca pe dinainte ca si cum lumea s-ar fi miscat spre El, desi, e limpede si de inteles, miscarea Lui spre lume. Redescoperind acea privire limpede intelegi ca nu e nevoie de vreme indelungata ca sa-L afli pe Hristos Inviat. O clipa e ca o mie de ani si o mie de ani tine cat clipa Invierii din filmul acesta. Eu nu gasesc nici o disproportie. Ar fi fost jalnic daca filmul sfarsea cu un Hristos mort. Dar Hristos nu e mort, ci viu, si El Se strecoara din moarte in viata asa cum impresoara lumina intunericul, El iese din moarte ca un Mire din "camara de nunta".

L.D.: Filmul are un puternic impact senzorial. Regizorul si artistii folosesc diverse tertipuri si tehnici pentru a stimula reactii si sentimente (soundtrack-ul adecvat, imagini in slow-motion). Cu siguranta ca unii spectatori vor ramane doar la aceasta dimensiune, la nivelul afectivitatii. Cred ca astfel de stari repede vin, repede pleaca. Accentul pe senzorial credeti ca este un minus al filmului, sau dimpotriva, un castig?

Pr. L.G.: Filmul este realizat mult mai bine decat s-a realizat orice alt film despre Hristos. El nu are doar un acompaniament artistic de exceptie, ci si o idee de mare impact. Filmul nu transmite impulsuri senzoriale doar de dragul senzatiei, ci ca efecte colaterale ale mesajului. Nu este un film la finalul caruia sa pleci cu sentimentul ca regizorul a dorit sa-ti testeze capacitatile de reactie, rezistenta la stres sau mai stiu eu ce alta disponibilitate. Este un film cu mesaj, un film care te pune pe ganduri, care te face sa-ti pui in inima hotarari durabile, care iti lasa mintea in lucrare si in framantare si care te ajuta sa-ti formulezi intrebari despre tine si despre propriile-ti responsabilitati.

L.D.: Parinte Grigore, filmul lui Mel Gibson accentueaza analogia Painii cu Trupul Mantuitorului Hristos si reuseste sa sublinieze importanta Maicii Domnului si apropierea dintre Ea si Fiul Sau. (Filmul Iisus din Nazaret al lui Franco Zeffirrelli gasesc ca nu a reusit acest lucru). Din perspectiva dogmatica vedeti inadvertente intre invatatura ortodoxa si viziunea regizorala a lui Mel Gibson, care-i dintre vechii catolici?

Pr. L.G.: The Passion of Christ este un eseu teologic care depaseste limitele artistice si tehnice ale unui film. Este actualizarea dramei cutremuratoare a rastignirii Domnului Iisus Hristos.

The Passion of Christ este o rugaciune in timpul careia cazi fara sa vrei in genunchi. Imaginea te cheama sa participi la un univers pe care teologia l-a golit in chip voit de tragism in favoarea sublimului Invierii, accentuand prin aceasta latura divina a participarii in detrimentul dimensiunii umane. Filmul aduce un echilibru intre cele doua. Sublimul nu poate fi redat atat in abundenta sangelui cat in framantarile momentului; contrastul intre intunecare si lumina, depasirea clipelor terifiante si plasarea acelora in planul vietii luminoase si pasnice petrecute de Hristos odinioara, revenirea in timpul sfintei lucrari si propovaduiri constituind nu paralele, ci talcuiri ale diverselor momente din parcursul dramei mantuitoare.

In acest parcurs al groazei in care ne introduce filmul, avem de-a face cu doua niveluri ale suferintei: o suferinta asumata de om, o durere omeneasca la care se adauga in chip firesc temerile, spaima, sfaramarea fizica, si un alt fel de suferinta - o suferinta demna, asumata din compasiune de Insusi Dumnezeu pentru lume.

Daca Iisus ar fi petrecut suferinta acestei prefaceri a lumii doar ca Dumnezeu, dinafara vreunei implicatii umane, iubirea Sa pentru om ar fi fost contestabila, oarecum culpabila. Ar fi iubit cu o iubire straina de orice asumare omeneasca. Iubirea Lui ar fi ramas neimpartasita, nestiuta, nelucratoare. Dar El ne iubeste desavarsit tocmai pentru ca ne iubeste pana la moarte, ne iubeste din moarte si de dincolo de moarte.

Luand asupra-Si neputintele noastre, suferind ca om si Dumnezeu, Hristos a petrecut in sine drama durerii omenesti, facand pentru om posibila indumnezeirea.

Jertfa Mantuitorului capata dimensiunea participarii lumii intregi la ea, ne implica si pe noi si ne cheama spre plangere tocmai pentru ca in chipul sfaramat si batut al Domnului vedem, ca in oglinda, chipul nostru sfaramat de pacat. Plangandu-L pe Hristos ne plangem pe noi insine, plangere la care Insusi Domnul ne indeamna zicand: Nu Ma plangeti pe Mine, ci pe voi plangeti-va si pe copiii vostri (Luca 23, 28). Si asta nu pentru ca nu am avea motiv sa plangem pentru El, ci pentru ca adunand pe chip lacrimi pentru El adaugam chipului nostru o alta infatisare, o noua motivatie - dragostea de Dumnezeu care nu piere niciodata.

Durerile noastre sunt durerile Lui. Asumarea deplina a acestei legaturi dumnezeiesti a durerii care innoada destinul Sau cu al nostru este de altfel imbracarea deplina cu Hristos: Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si imbracat! (Galateni 3, 27).

Cred ca icoana Maicii Domnului in acest film este una reusita, o icoana a durerii, a rabdarii, a suferintei consimtite potrivit voii Fiului, o icoana a intelegerii depline a acestei drame.

Inadvertente de ordin teologic si scripturistic putem gasi, daca ne intereseaza cu orice pret aceasta, dar este cert ca sunt bine ascunse sub simboluri greu contestabile.

L.D.: Decriptati-ne, va rugam, cateva simboluri si momente cheie din film! Cum ar fi chipul "umbrit" al Mantuitorului, diavolii care iau chipul pruncilor, lacrima din cer a Tatalui, "potrivirea" bratelor Mantuitorului pe lemnul mai lung al Crucii, gestul regizorului de a bate primul cui in palma Mantuitorului, calvarul intretaiat de scene anterioare, zdrobirea capului sarpelui in Ghetsimani.

Pr. L.G.: In afara de scena in care Hristos zdrobeste capul sarpelui - moment de altminteri anuntat inca din Cartea Facerii - intalnim multe alunecari evidente de la temeiul Scripturii in aceste scene simbol. In scena spanzurarii lui Iuda regizorul romanteaza inspirat intregul episod, dar sunt alte multe scene care ating accente fictive cum ar fi scenele in care prea des apare diavolul. Ar mai fi de vorbit si de scena in care Hristos este aruncat in lanturi de pe zidul cetatii - care face trimitere la ispitirea aruncarii Domnului de pe aripa Templului; scena in care apare in bratele satanei pruncul hidos - adica diavolul; scena in care omul Simon Cirineanul duce Crucea Domnului, iar Hristos - acoperind bratul acestuia si Crucea; il apara pe el de loviturile streangului si alte asemenea scene.

Toate imaginile simbol pe care le-ati consemnat si celelalte configureaza totusi un inteles teologic, motiveaza intreaga suferinta si ii da sens. In contextul acestora drama se dezvaluie ochilor nu pentru rostul absurd pe care l-ar avea orice varsare de sange, ci pentru un rost mult diferit, acela de a aseza istoria mantuirii neamului omenesc intr-un manunchi profetic despre viata si despre moarte, o savarsire a unui "ceremonial" care avea sa cutremure din temelii istoria si religiile lumii. Filmul este de fapt o poveste despre prima Liturghie - de la Ghetsimani la Inviere - o Liturghie care se adreseaza timpului si vesniciei unde arhiereul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu este Cel ce aduce jertfa, este Cel ce Se aduce ca jertfa, este Cel ce Se imparte pe Sine lumii si niciodata nu Se desparte.

Pe scurt, daca ar fi sa lamurim calitatea fiecarui simbol, am spune ca acel chip "umbrit" al Mantuitorului tine doar de contrastul pe care producatorul il va realiza indata ce Il va arata pe Hristos Inviat; imaginea diavolilor sub chipul pruncilor intareste ideea ca demonismul nu poate fi mai adanc decat atat atunci cand ar transparea pana si pe fetele pruncilor, intinand chiar si aceasta ultima frontiera a puritatii umane. "Nepotrivirea" dintre bratele Mantuitorului si bratele Crucii, desi nu are un temei scripturistic (cum de altfel nu au temei nici celelalte simboluri despre care vorbim) ne trimite la intelegerea ca sensul acestei frangeri este chiar acela de a pune in aceleasi tipare masura lui Dumnezeu si masura omului - si pentru ca masura noastra nu se potrivea la masura lui Dumnezeu. L-am adus pe Dumnezeu la masura noastra. Despre lacrima Tatalui am mai scris (e vorba de un eseu publicat in presa locala - n.a.) si nu doresc sa reiau aici cele ce am spus - ideea mi se pare fascinanta. Ceea ce cred ca este sugestiv cu adevarat e mesajul ca fiecare dintre noi am potrivit pe Hristos la masura nimicniciei noastre si fiecare dintre noi facand aceasta am batut, de altfel, cuiul in mana Domnului.

L.D.: Filmul se adreseaza, de buna seama, unor anumite masuri duhovnicesti. Nu suntem desavarsiti, ca daca am fi n-am avea nevoie de el. Spunea parintele V. Sorescu ca: "O credinta traita te absolva in mare masura de curiozitate. Multi dintre crestinii nostri nu doresc sa vada Athosul sau Ierusalimul. Ei le au pe toate in Biserica, in Liturghie". Pana la urma cui putem recomanda filmul? Crestinilor nedusi la biserica, credinciosilor practicanti, necrestinilor? Cine are realmente nevoie de aceasta vizionare?

Pr. L.G.: Filmul se adreseaza celor nedesavarsiti si mie tocmai de aceea mi s-a potrivit, pentru ca simt ca mi s-a adresat mie. Vedeti, unora li Se descopera Hristos tocmai pentru ca printre cei ce striga: "Ia-L, ia-L, rastigneste-L" se afla ei insisi; altii trebuie sa se "urce" pana la al treilea Cer ca sa-L vada. Iar altora, peste timp, prin iconomia dumnezeiasca li se da un chip al intelegerii. Un astfel de "chip" este si filmul acesta. Biserica descopera acest chip, Liturghia de asemenea acest chip il vesteste, toate vestesc acest chip, adica aceeasi realitate - Hristos Mantuitorul rastignit si inviat.

Este foarte important pentru mantuirea noastra sa intelegem "chipul" in care Dumnezeu ne graieste! Altfel nu vom putea striga niciodata cum a strigat Toma zicand: Domnul Meu si Dumnezeul Meu! (Ioan 20, 28).

Filmul se adreseaza deci unuia ca Toma, dar si unuia precum tanarul orb despre care am vorbit cu ceva timp in urma.

Fara jertfa nu putem sa-L intelegem pe Hristos. Nu putem intelege inaltimea si sublimul Invierii daca nu ne imbracam cu Hristos inca de la primul pas spre Golgota. Ma intorc la Toma si va intreb: oare ce a zis el inainte de Patimile Domnului?! Iata ce a zis: Sa mergem si noi si sa murim cu El! (Ioan 11, 16).

Sa mergem, asadar, sa murim si sa Inviem impreuna cu El! Amin.


NOTE:

[131]Parintele Lucian Grigore (n. 1966) este parohul Bisericii Domnesti "Sfantul Gheorghe" din Pitesti. Se imparte � cum oare?! � intre altar, amvon, administratia parohiala, responsabilitatile de la Episcopie, catedra de la Facultatea de Teologie, studiile doctorale, revista si cenaclul parohiei, cresterea si educarea celor trei copii si alte cateva. I se potriveste ca o manusa sintagma cu timp si fara timp (II Timotei 4, 2). Parintele Lucian Grigore este un orator de exceptie, iar raspunsurile limpezi pe care le ofera pe marginea controversatului film "Patimile lui Hristos" confirma intru totul acest fapt. Iata deci un nume de care veti mai auzi! [n.a.].

Sursa: http://www.laurentiudumitru.ro/carti.php?id=2&cap=57

Pastorala de PAȘTI 2011

„Ziua Învierii! Să ne Luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm”


† A N D R E I,

din harul lui Dumnezeu Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului şi locţiitor de Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba Iulia iubitului cler, cinstitului cin monahal şi dreptmăritorilor creştini, mângâiere de la Hristos Cel ce cu Învierea Sa toate le-a umplut de lumină, iar de la noi, sfântă binecuvântare! Lumina vieţuirii bune



Iubiţi credincioşi,




La Sărbătoarea Paştilor toate sunt pline de lumină. Aşa ne spune Sfântul Ioan Damaschinul în slujba Învierii: “Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul, şi pământul, şi cele de dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru Care s-a întărit”.
Dacă toată făptura s-a luminat şi s-a întărit de Paşti, cu atât mai mult s-a luminat şi s-a întărit omul credincios. Creştinul este omul învierii şi al luminii, iar lumina îi vine de la Hristos Cel înviat. Mântuitorul spune: “Eu sunt lumina lumii; cel ce îmi urmează, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8,12).
Instinctiv, omul are aversiune faţă de întuneric şi-i place lumina pentru că, din punct de vedere spiritual, întunericul vine de la diavolul şi lumina vine de la Hristos. Hristos este Lumina, este Soarele Dreptăţii, El inaugurează prin înviere “Ziua cea de-a Opta”, care n-are sfârşit. De aceea adevăratul credincios este “omul zilei şi al luminii”. Sfântul Pavel ne îndeamnă: “Să lepădăm dar lucrurile întunericului, şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua, nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă” (Romani 13, 12-13).
Sfântul Ioan Teologul, vrând să-L definească pe Dumnezeu Cel nedefinibil, zicea că “Dumnezeu este lumină şi niciun întuneric nu este întru El” (1 Ioan 1,5). Dacă afirmăm că suntem credincioşi, dar totuşi umblăm întru întuneric, ne dovedim a fi nişte impostori. Sfântul Ioan îşi continuă raţionamentul astfel: “Dacă zicem că avem împărtăşire cu El şi îmblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul. Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul, iar Sângele lui Iisus – Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat” (1 Ioan 1,6-7).
De ce preferă, totuşi, unii oameni, întunericul? Ne răspunde Domnul Hristos: “Oricine face rele urăşte lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească” (Ioan 3,20). Din nefericire, adeseori, noi toţi, ne petrecem viaţa în întuneric. Iar strigătul Sfântului Andrei Criteanul l-am putea exprima cu toţii: “În noapte viaţa mea mi-am petrecut pururi, că întuneric s-a făcut mie şi negură adâncă noaptea păcatului, ci ca pe un fiu al zilei, arată-mă, Mântuitorule”.
Sfântul Pavel, adresându-ni-se nouă, creştinilor, ne zice: “Voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei; nu sunteţi ai nopţii, nici ai întunericului” (1 Tesaloniceni 5,9). În calitate de fii ai Luminii, ai Învierii şi ai zilei, trebuie să fim oameni buni. În acest sens Sfântul Ioan Teologul este categoric: “Cel ce zice că este în lumină şi pe fratele său îl urăşte, acela este în întuneric până acum. Cine iubeşte pe fratele său rămâne în lumină, iar sminteală nu este în el. Iar cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui” (1 Ioan 2,9-11).
Cea mai frumoasă cântare din slujba Învierii are, în acest sens, un text minunat: “Ziua Învierii! Să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem “fraţilor” şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: “Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte, viaţă dăruindu-le”".
Iubiţi fraţi creştini,
Vieţuirea noastră ca “fii ai Luminii şi ai Învierii” trebuie să fie “una bună”. În Predica de pe Munte Domnul Hristos ne face atenţi la acest lucru: “Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprinde cineva făclie şi o pune sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât, să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5,14-15).
Nu este uşor a vieţui frumos, dar este plăcut şi lui Dumnezeu, şi oamenilor. Sfântul Antonie cel Mare, experimentând acest lucru, ni-l mărturiseşte şi nouă: “Recunoştinţa către Dumnezeu şi vieţuirea cea bună sunt roadele omului care place lui Dumnezeu. Şi precum roadele pământului nu se coc într-un ceas, ci după vreme şi ploi şi îngrijire, aşa şi roadele oamenilor se fac minunate prin nevoinţă, prin luare aminte, prin stăruinţă de vreme îndelungată, prin înfrânare şi prin răbdare”.
O vieţuire bună se dobândeşte prin stăruinţă şi prin efort duhovnicesc susţinut. Iar vieţuirea aceasta bună nu-i teoretică, ci dă roade. Mântuitorul Hristos ne dă criteriul după care-i cunoaştem pe oamenii care răspândesc lumină prin faptele bune: “După roadele lor îi veţi cunoaşte: au doar culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele” (Matei 7,16-27).
Se vorbeşte mult de legătura dintre credinţă şi faptele bune. Sfântul Iacov ne spune că dacă credinţa nu are fapte, “e moartă în ea însăşi” (Iacov 2,17). Credinţa şi faptele bune sunt strâns legate. Credinţa grăieşte prin roadele ei. Nu există credinţă adevărată fără roadele faptelor bune, şi nici roade de fapte bune fără pomul credinţei.
Chiar dacă s-ar părea naivă, este foarte sugestivă o pildă pe care ne-a lăsat-o Părintele Iosif Trifa: “Credinţa şi faptele bune sunt cele două vâsle ale bărcii vieţii noastre. Ele lucrează mână în mână. Barca vieţii noastre înaintează spre ţărmul mântuirii numai când vâslesc cele două vâsle: credinţa şi faptele bune”.
Faptele noastre trebuie să lumineze, să aducă mângâiere şi bucurie. Cu ajutorul lor Îl mărturisim pe Hristos-Dumnezeul nostru, Cel înviat din morţi. Dacă, dimpotrivă, faptele noastre aduc întristare şi suferinţă, ele smintesc şi fac o contra-misiune.
În acest sens, Sfântul Apostol Pavel face un rechizitoriu aspru conaţionalilor săi iudei, care ni s-ar potrivi adeseori şi nouă, creştinilor: “Tu, cel care înveţi pe altul, pe tine însuşi nu te înveţi? Tu, cel care propovăduieşti: “Să nu furi!”, chiar tu furi? Tu, cel care zici: “Să nu săvârşeşti adulter!”, săvârşeşti adulter chiar tu? Tu, care te lauzi cu legea, Îl necinsteşti pe Dumnezeu, prin călcarea legii? Căci numele lui Dumnezeu din pricina voastră este hulit între neamuri” (Romani 2,21-24).
În vremurile de înflorire a vieţii creştine păgânii se converteau văzându-i pe creştini cât de frumos trăiesc. Vieţuirea lor era frumoasă şi contaminantă. Cât de necesară ar fi astăzi o asemenea mărturie într-o lume dezorientată şi încercată de o criză atât materială, cât şi spirituală!
Dreptmăritori creştini,
Lumina lui Hristos o primim încă de la Botez. De aceea Botezul se mai numeşte şi “Luminare”. În formula ce o foloseşte preotul la slujba Botezului, atunci când îl şterge pe noul botezat după ungerea cu Sfântul Mir, zice: “Botezatu-te-ai, luminatu-te-ai, miruitu-te-ai, sfinţitu-te-ai, spălatu-te-ai, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.
Noi ştim că acest an a fost dedicat de Sfântul Sinod Botezului şi Cununiei, pe temeiul importanţei ce o are familia creştină în viaţa societăţii.
Or, harul primit prin Sfintele Taine lucrează în noi, iar dacă noi conlucrăm cu acesta, devenim oameni ai luminii. Sfântul Apostol Petru ne îndeamnă la această conlucrare zicând: “Puneţi şi din partea voastră toată sârguinţa şi adăugaţi la credinţa voastră, fapta bună, iar la fapta bună, cunoştinţa; la cunoştinţă, înfrânarea; la înfrânare, răbdarea; la răbdare, evlavia; la evlavie, iubirea frăţească; iar la iubirea frăţească, dragostea. Căci dacă aceste lucruri sunt în noi şi tot sporesc, ele nu vă vor lăsa nici trândavi, nici fără de roade în cunoaşterea Domnului nostru Iisus Hristos (2 Petru 1,5-8).
În oamenii sfinţi, care au conlucrat cu harul, acesta adeseori s-a manifestat ca lumină. Citim în Pateric că “a fost un om care se numea Avva Pamvo şi despre acesta se povesteşte că trei ani a petrecut rugându-se lui Dumnezeu şi zicând: “Să nu mă slăveşti pe pământ!”. Şi atât l-a slăvit Dumnezeu, încât nu putea cineva să se uite la faţa lui, de slava care o avea!”.
Iar Sfântul Simeon Noul Teolog ne povesteşte: “Adesea vedeam Lumina, uneori ea îmi apărea înăuntrul meu, când sufletul meu avea pace şi linişte, sau nu îmi apărea decât departe, şi chiar se ascundea cu totul. Mă încerca atunci o imensă mâhnire, crezând că nu o voi revedea niciodată. Dar, de îndată ce reîncepeam să vărs lacrimi, îndată ce mărturiseam o deplină lepădare de tot, asemenea soarelui care alungă grosimea norilor, astfel Tu, Cel Nevăzut, mi te arătai ziua şi noaptea”.
Iubiţi fraţi şi surori,
Lumina lină a Domnului Hristos, Cel înviat din morţi, nu ne covârşeşte fiinţa doar în viaţa aceasta, ci ne urmează şi în eternitate. De aceea, când unul dintre cei dragi pleacă, Îi zicem lui Dumnezeu: “Odihneşte, Dumnezeule, pe robul Tău, şi-l aşează în rai, unde cetele sfinţilor, Doamne, şi drepţii ca luminătorii, strălucesc”.
Iar locul în care să-l aşeze să fie un “loc luminat, loc de verdeaţă, loc de odihnă”. În acest loc sublim L-am rugat pe Dumnezeu, în lunile ce au trecut, să-l aşeze şi pe vrednicul de pomenire, Mitropolitul nostru, Bartolomeu Anania.
După Învierea cea de Obşte şi după Judecata Universală – ne spune Părintele Stăniloae – în Împărăţia lui Dumnezeu “faţa luminoasă a lui Hristos va lumina pe toţi şi pe toate. Lucrurile nu vor mai apărea ca independente de persoane, ci ca un conţinut comun al lor, ca un mediu de manifestare a iubirii lui Hristos şi a persoanelor îngereşti şi omeneşti într-un pan-personalism al comuniunii desăvârşite.”
Atunci vom exclama dimpreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur: “Unde îţi este, moarte, boldul tău? Unde îţi este, iadule, biruinţa ta? Înviat-a Hristos, şi tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos, şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos, şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos, şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos, şi niciun mort nu mai este în groapă”.
Învăluit de lumina acestor sentimente sfinte pe care ni le prilejuieşte Învierea Mântuitorului, vă îmbrăţişez cu sfântă dragoste şi îmi iau rămas bun de la frăţiile voastre, după ce 25 de ani L-am slujit pe Dumnezeu împreună, vă urez “Sărbători fericite!” şi vă zic:

„Hristos a înviat!”

† A N D R E I,
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului şi locţiitor de Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba Iulia

Sursa: http://www.ziarulunirea.ro/2011/04/ziua-invierii-sa-ne-luminam-cu-praznuirea-si-unul-pe-altul-sa-ne-imbratisam



Pastorala de PAȘTI 2011

Veşnic este Iisus cel Răstignit şi Înviat!



Preacucernici Părinţi Preoţi, iubiţii mei credincioşi!

Cu ocazia primului meu pelerinaj în Ţara Sfântă în anul 1972, am devenit atent la diferite grupuri de oameni în vârstă îmbrăcaţi în costume naţionale greceşti, grupuri care însoţite de câte un călugăr umblau pe urmele Mântuitorului, vizitând locurile patimilor şi învierii lui Isus. Am aflat ulterior despre aceşti vârstnici, că sunt ciprioţi, oameni simpli cu mulţi copii şi multe griji de-a lungul anilor, dar care şi-au sacrificat economiile de o viaţă pentru a călători măcar o dată în Ţara Sfântă, deoarece, conform tradiţiei cipriote, doar acel credincios ortodox poate muri liniştit, cine a participat cel puţin o dată pe parcursul vieţii la un pelerinaj în Ţara Sfântă, pe urmele Mântuitorului.
Fiecare dintre noi poate efectua acest pelerinaj în mod spiritual, cu ajutorul rugăciunii. Ne aşezăm astăzi cu ochii minţii în faţa Sfântului Mormânt de la Ierusalim, acolo unde trupul Mântuitorului a zăcut de vineri după-masă până duminică în zori, pentru a învia glorios din morţi. De atunci, din acel moment, vestea bună, “evanghelia” a făcut înconjurul lumii, deoarece: “oricine crede în Mine, are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.” (Ioan 6, 40). Începând cu glorioasa urcare la ceruri a Mântuitorului aşteptăm a doua Sa venire, fiind suflete motivate de această aspiraţie.
Noi, creştinii, am fost şi suntem martorii Învierii. Este binecunoscut faptul că Isus a vorbit despre anumite semne legate de sfârşitul lumii, şi de a doua Sa venire: “Vor fi semne în soare, în lună şi în stele, iar pe pământ spaimă întru neamuri şi nedumerire din pricina vuietului mării şi al valurilor.” (Luca 21, 25) În zilele noastre mass-media ne informează prompt despre catastrofe naturale sau umane, fiind părtaşi cu lux de amănunte la aceste informaţii într-un mod aproape instantaneu. Mai demult aceste evenimente erau prezentate cu o întârziere semnificativă, este deci evident, că la ora actuală, fiind efectiv bombardaţi cu un mare flux de informaţii, avem senzaţia că aceste catastrofe naturale sau umane, s-au multiplicat semnificativ. Semnele despre care vorbea Isus au fost prezente întotdeauna în viaţa oamenilor, şi au menirea de a ne atenţiona: sfârşitul se poate ivi în orice clipă: “De aceea, privegheaţi, că nu ştiţi nici ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului.” (Matei 25,13)
Din acest motiv este atât de important a păstra cele Zece Porunci şi cele Cinci Porunci ale Bisericii. În continuare mă voi referi doar la cea de-a treia din şirul poruncilor Bisericii: “Să-ţi mărturiseşti păcatele cel puţin o dată pe an şi să primeşti Sfânta Împărtăşanie în timpul Paştelui.” Doar acel creştin poate sărbători Învierea Domnului cu inima curată, cel care s-a împăcat cu Dumnezeu şi aproapele său prin Sfânta Spovadă şi Sfânta Împărtăşanie. Frate! Dacă încă nu ai făcut acest pas, mai ai timp să o faci, însă nu uita, că acest lucru este un gest minim, pentru a nu pieri de foame şi de sete din punct de vedere spiritual, în această lume materialistă.
Fiind martor al Învierii Domnului, aş dori să fac trimitere la doleanţa Mântuitorului, formulată cu ocazia Cinei cele de Taină: “Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem.” (Ioan 17, 21-22).
Anul acesta este în viaţa Arhidiecezei noastre “Anul Comuniunii.” Domnul nostru Isus Cristos a întemeiat doar o singură Biserică, zidită pe stânca lui Petru (Matei 16,18), însă datoria noastră este de a trăi “unitatea în diversitate”, în această societate fărâmiţată şi diversificată.
În legătură cu cele de mai sus Vittorio Dall’ Acqua în poemul său “Reveno” (Espero Katolika, Roma 1980, 7) povesteşte că la intrarea Bazilicii Sfântului Mormânt din Ierusalim era afişat un program cu orarul celebrărilor divine ale diferitelor culte şi rituri. Un pelerin părea foarte îngândurat, de aceea portarul l-a întrebat: “Dumneavoastră cărui cult îi aparţineţi?” Iar pelerinul a răspuns: “Eu sunt Isus Cristos!” Mulţi dintre noi au senzaţia la auzul episodului relatat, cum că însuşi Isus nu se regăseşte în niciunul din cultele şi bisericile care se proclamă a fi creştine, însă acest poem exprimă şi dorinţa de unitate a tuturor creştinilor, pentru că în unitate este chezăşia mărturisirii adevărurilor de credinţă. Pentru această unitate s-a rugat însuşi Mântuitorul în Joia Mare, la Cina cea de Taină. Eu, personal, dacă nu aş fi ferm convins că Biserica din care fac parte este fondată de Isus Cristos în persoană, aş părăsi-o imediat. Eforturile pe care le depun în favoarea unităţii creştinilor slujesc acest ţel: ca toţi să se regăsească în acea idee a unităţii pentru care s-a rugat Isus. Aceasta este o misiune: iubirea aproapelui mă îndeamnă, ca în cazul în care mi-am găsit fericirea în trăirea creştinească, să împărtăşesc acest sentiment şi semenilor mei, pregătindu-mă prin viaţa terestră să fiu părtaş la cea veşnică.
Acest sentiment al unităţii ar trebui să fie vizibil şi în viaţa socială. Cu decenii în urmă, euforia schimbărilor din societatea noastră a trecut odată cu trăirea rezultatelor dezbinării. În condiţia noastră de popor minoritar trebuie să punem deoparte toate intrigile şi ambiţiile personale, pentru a ne uni în interesul binelui comun. Un cetăţean loial poate fi doar un bun creştin, şi e valabil şi invers: un bun creştin e întotdeauna şi un bun patriot. Fiecare dintre noi are dreptul la a-şi trăi credinţa conform valorilor propriei sale culturi.
Evanghelia lui Cristos este veşnică şi neschimbată, cu toate că pe parcursul secolelor a apărut tălmăcită pe înţelesul a multor generaţii de creştini, deoarece veşnic şi neschimbat este şi Isus Cristos cel Răstignit şi Înviat, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat.
Doresc Sărbători Pascale binecuvântate, pline de Harul lui Dumnezeu tuturor credincioşilor mei iubiţi, şi oamenilor de bună voinţă.

† György m.p.
Arhiepiscop
Romano – Catolic de Alba Iulia
Alba Iulia, 24 aprilie 2011, în Solemnitatea Învierii Domnului

Sursa: http://www.ziarulunirea.ro/2011/04/vesnic-este-iisus-cel-rastignit-si-inviat

Pastorala de PAȘTI 2011

Pastorala de Paşti a PS Florentin Crihălmeanu



Scrisoare Pastorală

la Sărbătoarea Învierii Domnului

2011

FAMILIA UMANĂ ŞI FAMILIA DIVINĂ,
MINUNATUL DAR AL VIEŢII
SCRISOAREA PASTORALĂ
a PS Florentin CRIHĂLMEANU,

Episcopul Eparhiei greco-catolice de Cluj-Gherla,
la mărita Sărbătoare a Învierii din morţi a Domnului
şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos

Florentin, prin harul şi mila Bunului Dumnezeu, Episcop de Cluj-Gherla, onoratului cler împreună slujitor şi de Dumnezeu iubitor, cuvioaselor persoane consacrate şi iubiţilor credincioşi greco-catolici împreună rugători, precum şi tuturor creştinilor de Dumnezeu cinstitori, arhierească binecuvântare dimpreună cu tradiţionalul salut la mărita sărbătoare: «HRISTOS A ÎNVIAT!».

«Dacă Spiritul Celui ce a înviat pe Isus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Spiritul Său care locuieşte în voi» (cf Rom 8, 11).


Iubiţi credincioşi,



Natura îmbrăcată în haine sărbătoreşti, cu pomii în floare, câmpurile împrospeţite, cântul vioi al păsărilor, toate învăluite de razele soarelui, ne trezeşte în suflet bucuria reînsufleţirii naturii. Este vestea cea bună a reînnoirii darului vieţii, un nou anotimp, e primăvară. Şi noi, credincioşii creştini suntem invitaţi să îmbrăcăm haina luminoasă, sărbătorească, a celor care vor să celebreze, reînnoiţi în credinţă, darul noii vieţi dobândite nouă prin Învierea Domnului. Acesta este Darul sărbătorii Paştelui, trecerea Domnului Isus Hristos din moarte la viaţă, pentru a dărui tuturor Viaţa: «Ziua Învierii, să ne luminăm popoare! Paştele Domnului, Paştele! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântarea de biruinţă» (Utrenia Învierii).

Aceasta este vestea cea bună a vieţii: trecerea lui Isus prin moartea răscumpărătoare spre luminoasa-i Înviere şi apoi, glorioasa-i Înălţare, la viaţa cerească. Ea deschide întregii omeniri calea spre viaţa fericirii veşnice, spre primăvara eternă. Mărita sărbătoare ne invită să medităm asupra schimbului minunat prin care Dumnezeu îmbracă firea omenească pentru a ne putea împărtăşi firea divinităţii Sale. Dorim să continuăm, astfel, firul meditaţiei începute la trecuta sărbătoare a Naşterii Domnului. «Taina cea din veci se descoperă astăzi, şi Fiul lui Dumnezeu fiu omului se face; ca luând ce este mai rău, să-mi dea mie ce este mai bun. (…) Dumnezeu se face om, ca să facă pe Adam Dumnezeu» (Vecernie, Sâmbătă, săpt. a V-a).

După ce, mai întâi, Fiul lui Dumnezeu a devenit membru al «familiei umane», acum, în «actul al doilea», Fiul omului deschide întregii familii umane calea spre împărtăşirea vieţii «familiei divine». Unindu-se cu natura noastră omenească, El ne oferă minunatul dar al Vieţii. Este darul mântuirii, al participării la «viaţa divină», darul de a deveni fii prin Fiul şi moştenitori ai vieţii veşnice (cf Rom 8,17.19).

Din Trupul lui Hristos străpuns pe lemnul Crucii ia naştere «familia» Bisericii primare. Apoi, în timp, celula de bază a Bisericii şi a societăţii va rămâne familia creştină, adevărat «sanctuar al vieţii», prin care se dezvoltă în lume «cultura vieţii» (cf EV 92).

1. Moartea dătătoare de viaţă – «naşterea» Bisericii

«Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul născut l-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem» (1Io 4,9).

Să ne aşezăm câteva clipe la umbra Crucii «izvorâtoare de viaţă», pentru a pătrunde mai adânc în misterul vieţii. Paradoxal, înfricoşătoarea moarte prin răstignirea pe cruce este condiţia necesară pentru ca Mântuitorul să deschidă, «cu moartea pe moarte călcând», calea spre viaţă. Meditând asupra misterului morţii Sale descoperim sensul şi valoarea vieţii noastre.

Din instrument al torturii şi al morţii, crucea devine prin Hristos izvor de viaţă şi semn al mântuirii.

Privită la lumina învăţăturii Părinţilor Bisericii, Crucea răstignirii răscumpărătoare ni se dezvăluie ca fiind «cheia Paradisului», prin care Mântuitorul ne redeschide tuturor poarta grădinii Edenului. Ea este şi «scara către rai», prin care Fiul lui Dumnezeu ne-a dobândit răscumpărarea din moartea păcatului şi, coborând la iad, a eliberat pe cei aflaţi în întunericul robiei morţii, pentru a-i sui la înălţimea gloriei Sale. Crucea este şi «noul arbore al vieţii», pomul veşnic verde şi roditor, din ale cărui roade suntem cu toţii datori să ne hrănim pentru a dobândi viaţa veşnică, aşa cum cântă imnografia: «Cruce purtătoare de viaţă, raiule cel frumos al Bisericii, eşti arbore al nestricăciunii care ne-ai înflorit desfătarea măririi celei veşnice» (Vecernie, Duminica a III-a a postului).

Astfel, Crucea devine semnul milostivirii şi al iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni, semnul victoriei definitive a Vieţii asupra morţii. De aceea, Crucea a rămas până astăzi semnul fundamental al credinţei creştine. Semnul crucii arată identitatea noastră creştină, dar este şi semnul sub care se desfăşoară întreaga noastră viaţa de credinţă, de la Botez şi până la aşezarea în mormânt întru aşteptarea învierii spre viaţă.

Să ne întoarcem cu ochii minţii în Vinerea mare şi sfântă a răstignirii, când soarele se-ntunecase, întunericul învăluia totul, iar pământul se cutremura (cf Lc 23,44-45). Părea că întreg universul dă o luptă între întuneric şi lumină, între moarte şi viaţă. Isus, osândit la moartea sclavilor şi răstignit între doi tâlhari, era înconjurat de cei care-L batjocoreau, de soldaţii care priveau şi de cei puţini care îl iubeau. Părea că totul s-a sfârşit în slăbiciunea şi neputinţa omenească în faţa morţii.

Aici, însă, nu e vorba doar de un om. Acceptând natura umană, Dumnezeu devine capabil de suferinţă şi de ispăşire prin Fiul Său. Natura umană este cea care se jertfeşte, dar natura divină este cea care conferă jertfei valoarea infinită, răscumpărătoare pentru întregul neam omenesc.

Pentru Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, răstignirea, departe de a fi momentul supremei slăbiciuni şi al triumfului răului, este momentul culminant al misiunii Sale: împlinirea planului divin al mântuirii. Căci tocmai în smerenia slăbiciunii omeneşti, ce «s-a făcut ascultătoare până la moarte şi încă moarte pe cruce» (cf Fil 2,8), puterea divină lucrătoare îşi împlineşte misiunea răscumpărătoare. Chiar şi atunci, în ultimele ceasuri ale vieţii Sale pământeşti, de la înălţimea Crucii, Hristos îşi continuă misiunea Sa mântuitoare şi de viaţă dătătoare. Desprins de propria suferinţă, El se roagă pentru cei ce-L răstigneau: «Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac» (cf Lc 23,34), răspunde rugăciunii tâlharului convertit – «astăzi vei fi cu Mine în rai» (cf Lc 23,43); şi-apoi, când totul «s-a săvârşit» (cf Io 19,30), îşi încredinţează Spiritul în mâinile Tatălui: «Părinte în mâinile Tale încredinţez Spiritul Meu» (cf Lc 23,46).

Momentul agoniei şi morţii Sale este atât de grăitor încât sutaşul păgân, primind lumina credinţei, mărturiseşte cu înfricoşare: «Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta» (cf Mt 27,54; Mc 15,39), iar poporul se întoarce de la locul răstignirii, bătându-şi pieptul în semn de căinţă (cf Lc 23,48). Aceasta este forţa spirituală pe care au simţit-o cei ce au asistat la momentul răstignirii Mântuitorului pe cruce. Rămâne ascuns percepţiei firii omeneşti marele mister al morţii răscumpărătoare spre ispăşirea păcatelor şi puterea ei dătătoare de viaţă pentru întregul neam omenesc. Isus prevestise apostolilor patima Sa, vorbindu-le despre misiunea Fiului Omului, Cel care a venit «să-şi dea sufletul răscumpărare pentru cei mulţi» (cf Mc 10,45). El este, în viziunea lui Ioan, «Mielul înjunghiat», care a răscumpărat prin sângele Său «oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi neamul» (cf Apoc 5,9) şi Cel care, în jertfa morţii Sale «prin harul lui Dumnezeu, a gustat moartea pentru fiecare om» (cf Ev 2,9).

Evanghelistul Ioan, apostolul iubit, redă două momente semnificative ale agoniei şi morţii lui Isus, ce nu figurează în celelalte evanghelii.

De la înălţimea Crucii, Isus se adresează Fecioarei Maria şi Apostolului Ioan, instituind simbolic o nouă «familie» prin credinţă: «Iată fiul Tău!…Iată mama ta!» (cf Io 19,26-27). Este comunitatea celor care, recunoscând pe Dumnezeu drept Tată, vor avea pe Maria ca Mamă, iar fraţi şi surori le vor fi toţi cei care, ascultând Cuvântul Tatălui, îl vor împlini în viaţa lor (cf Mc 3,32-35; Lc 8,20-21).

Din acel ceas Maria, Mama lui Isus, devine, prin Ioan, Mamă a unei noi familii născute pe «lemnul izvorâtor de viaţă» al Crucii, familia celor răscumpăraţi, «poporul vieţii».

După moartea lui Isus, soldaţii nu-i mai zdrobesc picioarele aşa cum făcuseră cu ceilalţi doi, ci «unul din ostaşi cu suliţa coasta lui a împuns şi îndată a ieşit sânge şi apă» (cf Io 19,34).

Sf. Irineu din Lyon interpretează apa izvorâtă din coasta străpunsă, ca fiind «râul de apă vie» promis de Hristos (cf Io 7,38-39), care acum începe să curgă, semn al darului Spiritului Sfânt pe care Fiul, împlinindu-şi misiunea, îl va trimite de la Tatăl. Sângele este văzut ca simbolizând darul Vieţii pe care Isus îl oferă prin jertfa Sa pe Cruce, descoperind oamenilor iubirea infinită a Tatălui faţă de ei. Este darul Vieţii oferit tuturor celor care vor crede în El (cf Io 3,16). Aşadar, Sângele şi Apa reprezintă Spiritul şi Viaţa ce sunt transmise credincioşilor de către Cel înălţat pe Cruce, ca semn al mântuirii, din marea iubire a lui Dumnezeu faţă de oameni.

În comentariul său, Sf. Augustin vede în coasta străpunsă «poarta deschisă pentru a permite ieşirea sacramentelor Bisericii, fără de care nu putem avea acces la adevărata Viaţă».

Alţi părinţi ai Bisericii au interpretat acest fragment în lumina textului din cartea Genezei, în care prima femeie este plăsmuită din coasta lui Adam adormit de Tatăl Creator (cf Gn 2,21). Ea este numită «Eva, adică viaţă, pentru că ea urma să fie mama tuturor celor vii» (cf Gn 3,20). Acum, la ceasul răstignirii, noul Adam adoarme pe Cruce pentru ca din coasta izvorâtoare de Viaţă, să se nască Mireasa Lui, cea care urma să fie mama tuturor celor vii prin credinţa în Cel înviat, Biserica. Din coasta lui Hristos adormit pe Cruce «s-a născut sacramentul admirabil al întregii Biserici» (cf SC 5). «Coasta Ta cea purtătoare de viaţă, revărsându-se ca un izvor din Eden, adapă Hristoase Biserica Ta, ca pe un rai cuvântător» (Slujba Deniei din Joia sfântă).

Cât de plin de Viaţă este momentul agoniei şi morţii lui Isus! E izvorâtor de viaţă pentru credincioşi şi pentru păgâni, jertfă răscumpărătoare pentru toţi oamenii şi timp sfânt al naşterii noului popor al lui Dumnezeu, Biserica.

«Dacă Hristos – Viaţa nu ar fi fost bătut în cuie pe lemnul Crucii, atunci din coasta Lui nu ar fi izvorât acele izvoare ale nemuririi, sânge şi apă, ce purifică şi astăzi lumea întreagă» afirmă Sf. Andrei, episcopul Cretei.

Astfel, prin Hristos, moartea devine dătătoare de Viaţă. Este misterul milostivirii şi al iubirii de oameni a lui Dumnezeu, care a trimis pe unicul Său Fiu în lume, pentru ca prin moartea Lui, noi să dobândim viaţa (cf 1Io 4,9).

2. Viaţa comunităţii apostolice – familia Bisericii

«Inima şi sufletul mulţimii celor care au crezut era una… şi cu mare putere apostolii mărturiseau despre Învierea Domnului Isus Hristos şi mare har era peste ei toţi» (Fapte 4,32-33).

Cu mâinile întinse, de la înălţimea Crucii, Hristos cuprinde şi reuneşte noul Popor al lui Dumnezeu, «Poporul vieţii» (EV 51). Biserica «născută» pe Cruce, după Înălţarea Domnului, este botezată în focul Spiritului Sfânt, la Rusalii, şi apoi, cu puterea primită, îşi începe misiunea în lume. Făgăduinţa lui Isus se împlineşte: Mângâietorul, Spiritul adevărului, coboară asupra comunităţii apostolilor şi rămâne cu ei (cf Io 14,16-17), îi învaţă toate, le aminteşte învăţătura lui Isus (cf Io 14,26) şi îi călăuzeşte la tot adevărul (cf Io 16,13). Astfel, noua comunitate formată în jurul apostolilor (cf Fapte 1,13-14), unită spiritual în credinţă şi trăire, devine un model de viaţă ce «are har la tot poporul» (cf Fapte 2,47) şi atrage zilnic noi suflete.

Care erau aspectele fundamentale ale vieţii noii comunităţi?

În Faptele Apostolilor, Luca redă viaţa comunităţii apostolice astfel: «stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni» (cf Fapte 2,42). Sunt trei elemente ce provin din tradiţia iudaică şi care se adresau întreitei dimensiuni a fiinţei umane: legea care se adresa spiritului, cultul care se adresa sufletului şi operele de milostenie care se adresau trupului, (definind astfel relaţia omului cu sine însuşi, cu Dumnezeu şi cu ceilalţi). Noua comunitate interpretează şi trăieşte aceste elemente în lumina evenimentului fundamental al morţii şi învierii Domnului Isus Hristos, astfel încât Legea nouă este Legea iubirii lui Hristos primită prin «învăţătura apostolilor»; cultul nou este cel lăsat de Hristos «întru amintirea Sa» (cf Lc 22,19), numit «frângerea pâinii», iar opera de caritate supremă este Jertfa lui Hristos, dăruirea vieţii pentru prietenii Săi (cf Io 15,12-13), ce se manifestă prin «împărtăşire» în viaţa comunităţii. Ca urmare, în lumina misterului Învierii Domnului, comunitatea devine un întreit izvor de viaţă, la cele trei nivele ale fiinţei umane. Comuniunea în credinţă, în rugăciune şi împărtăşirea bunurilor materiale spre binele tuturor, hrănesc viaţa spirituală în relaţia ei cu Dumnezeu, cu sinele şi cu aproapele. Astfel viaţa noii comunităţi are un profund caracter liturgic. Harul primit prin «învăţătura apostolilor şi frângerea pâinii» corespunde harului trăit prin comuniunea fraternă şi împărtăşirea bunurilor.

Reluând elementele esenţiale ale vieţii noii comunităţi, putem spune că familia Bisericii primare era întemeiată pe credinţa apostolilor, confirmată prin trăirea carităţii fraterne şi hrănită zilnic prin frângerea pâinii şi rugăciune.

Poporul recunoaşte, prin minunile şi semnele acestor vestitori şi mărturisitori ai lui Hristos Înviat, împliniri concrete ale propriilor speranţe şi semne profetice ale harului pentru societatea de la începutul erei creştine.

După porunca lui Isus, pornind de la nucleul comunităţii apostolice, Biserica creştină s-a dezvoltat cu precădere în zonele în care apostolii au continuat misiunea lor de propovăduire şi mărturisire a învierii Domnului Isus Hristos (cf Fapte 4,33). În timp, numărul comunităţilor creştine a crescut, în pofida persecuţiilor şi a prigoanelor, astfel încât Biserica creştină, chiar dacă divizată în sine, continuă rolul ei de semn şi instrument al comuniunii cu Dumnezeu, spre mântuirea sufletelor (cf CBC 780), prin aceleaşi trei elemente caracteristice, având fiecare dintre ele evoluţia firească în timp. Astfel, «învăţătura apostolilor» reluată la început doar pe cale orală, s-a transmis apoi prin scrierile inspirate ale Sfintei Scripturi şi prin Sfânta Tradiţie, formând acel «tezaur sfânt» al credinţei, pe care apostolii l-au încredinţat Bisericii şi pe care ea a primit misiunea de a-l interpreta, prin cei rânduiţi, în Magisteriul viu (cf CBC 84; 85). «Frângerea pâinii» a evoluat spre o mare diversitate de rituri liturgice, care astăzi sunt în general alcătuite din două părţi: Liturgia Cuvântului şi Liturgia euharistică. Celebrarea euharistică a rămas însă până astăzi centrul vieţii Bisericii (cf CBC 1343). La început, locul celebrării ritului lăsat de Isus era locul de adunare a comunităţii. Apoi, creştinii persecutaţi au fost obligaţi să celebreze pe ascuns în casele unor familii creştine, în catacombe sau în biserici rupestre. După ce creştinismul primeşte libertatea cultuală, începe construirea unor edificii speciale destinate cultului şi, mai apoi, monumentale bazilici şi catedrale. Aşadar, viaţa spirituală şi misionară a Bisericii este susţinută de evanghelizarea poporului prin vestirea Cuvântului vieţii şi de sfinţirea lui, prin celebrarea Sfintelor Sacramente.

«Împărtăşirea» este al treilea element esenţial al vieţii comunităţii apostolice, care, bazându-se pe viaţa spirituală, se manifesta prin armonia în interiorul comunităţii, dar şi prin caritatea fraternă faţă de cei lipsiţi (cf Fapte 4,32.35).

La început împărtăşirea presupunea adunarea, pentru momentele cultuale, celebrative şi comunitare, având în comun atât cele spirituale (credinţa şi rugăciunea), cât şi cele materiale, (bunurile fiecăruia fiind la dispoziţia comunităţii). Astfel, nimeni nu ducea lipsă de nimic, pentru că fiecare era preocupat de binele şi nevoile celuilalt. O comunitate în unitate de rugăciune, de trăire creştină şi de idealuri mântuitoare, ce păstra diversitatea personalităţilor şi a carismelor fiecăruia dintre ei.

Prin dezvoltarea şi răspândirea Bisericii creştine «până la marginea pământului», a apărut necesitatea unor structuri şi a unor funcţiuni de conducere care să vegheze asupra comuniunii şi a primatului carităţii. Biserica creştină a evoluat, dar a păstrat elementele esenţiale ale comunităţii primare, a rămas una şi sfântă, fundamentată pe credinţa apostolilor şi catolică în comuniunea iubirii. Principiul unităţii spirituale a Bisericii este apartenenţa la unicul Trup mistic al cărui cap este Hristos. Principiul vizibil al unităţii Bisericii catolice este ierarhia bisericească. Pornind de la Corifeul apostolilor, Sf. Petru, «piatra» pe care Hristos a întemeiat Biserica Sa (cf Mt 16,18) şi continuând cu un şir lung de urmaşi ai apostolilor, episcopi ai Romei, Biserica catolică are astăzi la cârma ei pe Sanctitatea sa Papa Benedict al XVI-lea, (al 265-lea Pontif Roman în tronul apostolic).

Comuniunea în marea Biserică catolică este realizată la nivel local prin parohii aflate sub păstorirea unui preot paroh, numit de episcopul eparhial, prin eparhii, (comunităţi bisericeşti alcătuite din mai multe parohii), aflate sub păstorirea unui episcop eparhial, numit de către Pontiful roman şi prin mitropolii, arhiepiscopii majore sau patriarhate, (structuri ce includ mai multe eparhii), ce sunt sub coordonarea unei structuri sinodale, având în frunte pe cel ales sau confirmat şi numit de către Pontiful roman. Astfel, apartenenţa la marea familie a Bisericii catolice este realizată astăzi prin comuniunea în credinţă, comuniunea în cadrul structurilor bisericeşti şi comuniunea în ascultarea faţă de ierarhia rânduită. Pentru a fi în deplină comuniune cu Biserica lui Hristos, «una, sfântă catolică şi apostolică este nevoie ca un creştin botezat să fie unit cu ea prin legătura mărturisirii de credinţă, a sacramentelor, a conducerii ecleziastice şi a comuniunii» (cf CBC 837).

Prin trăirea autentic creştină a comuniunii ca unitate de credinţă în diversitate de carisme, Biserica îşi dezvoltă în continuare viaţa comunitară. «Unitatea în credinţă şi harul Spiritului Sfânt cerând, pe noi înşine şi unul pe altul… ».

O dimensiune a comuniunii era slujirea prin opere caritabile, descrisă prin utilizarea în comun a bunurilor, căci «nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa» (cf Fapte 4,32), dar şi disponibilitatea de a oferi celorlalţi cele necesare, astfel încât «nimeni nu era între ei lipsit» (cf Fapte 4,34). Exemplul carităţii este o predică vie deoarece credinţa «întrupată în fapte» devine izvor de viaţă pentru cei lipsiţi sau marginalizaţi. Apostolii şi cei împreună cu ei au ajutat concret prin fapte de milostenie, de caritate fraternă, dar şi prin vindecări, semne şi minuni societatea din timpul lor.

Dragostea fraternă constituie şi astăzi principiul vieţii noi în Hristos şi este o manifestare a puterii Spiritului Sfânt de a fi martori ai Celui Înviat (cf Fapte 1,8). «Mărturia vieţii creştine şi faptele bune săvârşite cu spirit supranatural au puterea de a-i atrage pe oameni la credinţă şi la Dumnezeu» (cf CBC 2044).

Având în vedere marea diversitate a problemelor ridicate de persoanele care au nevoie de ajutor (sărăcia, infirmitatea, dependenţa de alcool, droguri sau de alte substanţe nocive, etc.), Biserica şi-a dezvoltat în timp comunităţi, asociaţii şi instituţii specializate în domeniul carităţii. Comunităţile de viaţă consacrată, asociaţiile şi instituţiile aflate sub patronajul Bisericii, laici voluntari sau misionari, precum şi donaţiile sau iniţiativele particulare ale unor credincioşi, reprezintă tot atâtea opere de caritate şi de milostenie prin care se manifestă viaţa social-caritabilă a Bisericii de astăzi.

Astfel, Biserica se afirmă şi astăzi ca o mare familie unită în rugăciune, în comuniune şi caritate, hrănindu-se şi comunicând întregii lumi minunatul dar al vieţii în Hristos.

Răscumpăraţi de «Începătorul vieţii» (cf Fapte 3,15) cu preţul sângelui Său, altoiţi prin baia Sf. Botez pe Viţa dătătoare de viaţă şi reînnoiţi de harul Spiritului Sfânt, «Domnul şi de Viaţă dătătorul», Poporul lui Dumnezeu este astăzi un «popor al vieţii şi pentru viaţă». De aceea, suntem chemaţi să ne punem în slujba vieţii, să vestim tuturor vestea cea bună a Vieţii, să o celebrăm prin trăirea liturgică a comuniunii şi să o slujim prin acţiuni caritabile concrete (cf EV 78;79).

3. Familia «sanctuarul vieţii» în sprijinul culturii vieţii

«Familia, sanctuarul vieţii, locul în care viaţa e primită, apărată şi se dezvoltă, are un rol hotărâtor în construirea culturii vieţii» (cf EV 92).

În cadrul «poporului vieţii şi pentru viaţă», responsabilitatea familiei este decisivă. Aceasta decurge atât din natura ei ca şi comunitate de viaţă şi iubire, bazată pe căsătorie, cât şi din misiunea ei de «a păstra, a descoperi şi a comunica iubirea» (cf FC 17). În familia creştină iubirea se manifestă prin disponibilitate, primire şi dăruire faţă de celălalt. Între membrii familiei există o solidaritate în convieţuire, de la naştere şi până la moarte şi de aceea, instituţia familiei este numită «sanctuarul vieţii» (Fer. Ioan-Paul al II-lea).

Familia este locul în care viaţa, darul lui Dumnezeu, poate fi primită aşa cum se cuvine şi apărată de numeroasele atacuri la care este expusă, precum şi locul unde se poate dezvolta conform exigenţelor unei creşteri autentice (cf CA 39). De aceea, putem afirma că rolul familiei ca celulă originară a societăţii este hotărâtor şi de neînlocuit în construirea culturii vieţii (cf EV 92).

Cele trei aspecte fundamentale care dau şi întreţin viaţa în comunitatea apostolică a Bisericii primare şi a Bisericii de astăzi, sunt cele care se regăsesc şi în «Biserica domestică», adică în familia creştină. Rugăciunea este cea care întăreşte legătura cu Dumnezeu şi Sfintele sacramente. Comuniunea în credinţă, speranţă şi iubire, dintre soţi şi a părinţilor cu copiii lor, este cea care menţine relaţia de iubire dătătoare de viaţă, păstrând unitatea şi respectând individualitatea fiecărui membru. Caritatea faţă de membrii familiei aflaţi în situaţii deosebite, de boală, de suferinţă sau neputinţă, în particular copiii mici şi bătrânii suferinzi, este cel de-al treilea aspect fundamental al familiei creştine. Respectând aceste principii, familia creştină se dovedeşte a fi un întreit izvor de viaţă pentru membrii ei, dar şi pentru societatea în care trăieşte ca un adevărat «sanctuar al vieţii».

Familia creştină, «comunitate intimă de viaţă şi de iubire» (cf FC 50), este chemată să ia parte activă şi responsabilă la misiunea Bisericii prin modelul pe care îl oferă ca şi «comunitate ce crede şi evanghelizează, aflată mereu în dialog cu Dumnezeu şi în slujba omului» (cf FC 50).

«Biserica familiei» trebuie să vestească, să celebreze şi să slujească evanghelia vieţii. Este îndatorirea pe care o au în primul rând soţii, pentru că ei sunt chemaţi să fie colaboratori ai lui Dumnezeu la transmiterea vieţii, având conştiinţa că viaţa umană este un dar primit pentru a fi dăruit (cf EV 92). Fiecare suflet, spiritual este nemijlocit creat de Dumnezeu, nu este «produs» de către părinţi. Sufletul, fiind nemuritor, nu piere o dată cu despărţirea de trup prin moarte, ci se va uni cu trupul la învierea de apoi (cf CBC 366).

Să ne amintim cum Tatăl Creator este Cel care «in-suflă» în argila pământului plăsmuită după «chipul şi asemănarea Sa», Suflul dătător de viaţă (cf Gn 2,7) şi astfel, cea dintâi fiinţă umană, Adam, primeşte darul minunat al vieţii. Apoi, din coasta lui Adam, Domnul aduce la viaţă pe Eva şi astfel apare prima familie. Eva zămisleşte un fiu, pe care îl numeşte Cain, bucurându-se de darul vieţii primit de la Dumnezeu. Este prima naştere din istoria umanităţii! De acum înainte, omul, prin colaborarea cu Dumnezeu, poate aduce la viaţă noi fiinţe umane.

Începuturile neamului omenesc sunt zugrăvite în episoade biblice în care apare mai întâi puterea vieţii, dar apoi şi primele semne ale «morţii». După moartea spirituală a primului păcat, urmează episodul cutremurător în care Cain ucide pe fratele său Abel. Paradoxal, deşi fac parte din aceeaşi familie, deşi amândoi aduc jertfă lui Dumnezeu, momentul cultual, al rugăciunii, în loc să fie izvor de comuniune cu Dumnezeu şi între fraţi, devine motiv de invidie şi ură, ce duce la moarte. Cain rupe legătura interioară a iubirii faţă de fratele său şi nu răspunde vocii divine care îl atenţionează asupra răului ce bate la uşa sufletului său, amintindu-i că este liber în alegerea sa. Cain se lasă condus de patima urii şi cade pradă păcatului. Din «dar primit de la Dumnezeu» (semnificaţia numelui său) el devine un ucigaş, un dătător de moarte. «Unde este fratele tău?» este întrebarea divină ce pune accentul pe legătura vitală dintre cei doi. Răspunsul: «Nu ştiu. Sunt oare eu păzitorul fratelui meu?», nu este doar o negare a adevărului, ci şi a legăturii de viaţă pe care o aveau ca fii ai aceleiaşi mame şi deopotrivă a responsabilităţii faţă de viaţă. Strigătul «glasului sângelui» este de fapt strigătul vieţii pe care Cain o negase. Sângele considerat sediul vieţii, este un element vital al trupului uman (cf Gn 9,4-5; Dt 12,23), iar viaţa aparţine lui Dumnezeu. De aceea, cel care atentează la viaţa unui om, atentează de fapt la însuşi Dumnezeu (cf EV 9). Astfel, prima familie umană, care trebuia să fie izvor de viaţă prin binecuvântarea divină: «creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi» (cf Gn 1,28), prin păcat rupe legătura cu Dumnezeu şi legătura comuniunii fraterne, devenind izvor de moarte.

Apoi, Dumnezeu Tatăl Creator, atenţionează pe om asupra importanţei darului vieţii: «să nu ucizi pe cel nevinovat şi drept» (Ex 23,7), pentru ca apoi, între cele zece cuvinte transmise prin Moise, să-i poruncească «să nu ucizi» (Ex 20,13).

Isus va relua această poruncă şi o va aprofunda la nivel spiritual: «aţi auzit că s-a spus celor de demult să nu ucizi, eu însă vă spun vouă că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă» (cf Mt 5,21-22).

Dumnezeu Tatăl primeşte Spiritul Fiului Său pe Cruce (cf Lc 23,46), pentru a-L trimite, apoi, ca Mângâietor şi Spirit de viaţă dătător asupra comunităţii Bisericii primare, la Rusalii. Acelaşi Spirit al lui Dumnezeu pe care şi noi L-am primit, locuieşte acum în fiecare dintre noi şi este garanţia învierii noastre (cf Rom 8,11). De aceea, suntem datori să vieţuim ca adevăraţi fii ai lui Dumnezeu, în-sufleţiţi de Spiritul Său.

Viaţa umană este sacră pentru că, încă de la originea ei, presupune acţiunea creatoare a lui Dumnezeu şi este mereu într-o relaţie deosebită cu Creatorul, izvorul, dar şi scopul ei final. Numai Dumnezeu este Stăpânul vieţii de la începutul şi până la sfârşitul ei. De aceea, în nici o împrejurare, nimeni nu-şi poate revendica dreptul să distrugă o fiinţă nevinovată (cf CBC 2258). Ca urmare, din respect faţă de dreptul la viaţă şi la integritate fizică al persoanei umane, Biserica interzice omuciderea directă şi voluntară (avortul, eutanasia şi sinuciderea), precum şi orice alte acţiuni săvârşite cu intenţia de a provoca indirect moartea unei persoane. Ea cere ocrotirea şi respectarea demnităţii persoanei umane din momentul concepţiei pe cale naturală şi până la moartea ei, precum şi în situaţii deosebite de boală ori dizabilităţi fizico-psihice.

Familia creştină îşi împlineşte misiunea de «sanctuar al vieţii» prin acceptarea copiilor, creşterea şi educarea lor la adevărata viaţă trăită cu credinţă, în lumina voinţei lui Dumnezeu.

Atunci când Domnul nu acordă familiei darul copilului, soţii îşi pot arăta generozitatea lor prin adopţie sau făcând servicii semnificative în favoarea aproapelui, realizând astfel un act de caritate fraternă cu un preţios rod spiritual (cf CBC 2379).

Biserica apreciază în mod particular «gesturile eroice» de dăruire totală de sine pentru persoana iubită. Este remarcabilă mărturia tăcută, smerită şi ascunsă, dar rodnică şi grăitoare, a tuturor mamelor curajoase care se dedică fără rezerve familiei lor, care suferă aducându-şi pe lume copiii şi apoi sunt gata să-şi asume orice efort, să înfrunte orice jertfă, pentru a le transmite ce au mai bun. «Vă mulţumim, mame eroice pentru iubirea voastră neînvinsă! Vă mulţumim pentru jertfa vieţii voastre… Fiţi mereu izvor de viaţă şi niciodată izvor de moarte!» (Fer. Ioan Paul al II-lea; cf EV 86).

Chiar dacă evanghelia vieţii priveşte familiile în mod special, în virtutea comuniunii sociale pentru promovarea binelui comun, este nevoie şi de implicarea statului. Astfel, legislaţia şi instituţiile de stat nu trebuie să lezeze în nici un fel dreptul la viaţă al fiinţei umane de la zămislirea ei, până la moartea ei naturală, ci trebuie să-l apere şi să-l promoveze (cf EV 93).

Cuvintele Fericitului Ioan Paul al II-lea: «viitorul omenirii trece prin familie», sunt la fel de actuale, deşi astăzi, condiţiile sociale, economice şi culturale nu favorizează datoria familiei de a sluji viaţa. De aceea, este necesar ca «sanctuarul vieţii», familia, celula fundamentală a societăţii, să fie ajutată şi sprijinită de stat în mod cu totul special, în această perioadă de criză economică, pentru a putea răspunde corect exigenţelor misiunii sale.

Contextul social actual este marcat încă de o luptă dramatică între «cultura vieţii» şi «cultura morţii» (cf EV 95), ce adeseori duce la confuzie şi ambiguitate, la necunoaştere şi renunţare la adevăratele valori ale societăţii: binele comun, adevărul, dreptatea socială, respectul legii morale, (libertatea autentică). Din acest motiv este nevoie de un efort etic comun pentru a construi o nouă cultură a vieţii, plecând de la familie ca «sanctuar al vieţii», cu ajutorul Bisericii, şi al instituţiilor de educaţie.

Este nevoie de o cultură nouă, capabilă să se confrunte cu problemele actuale ale vieţii umane în lumina credinţei. O cultură nouă, pentru că cere, mai întâi, o schimbare a vechii mentalităţi despre viaţă la nivel individual, dar şi o schimbare a societăţii începând chiar de la comunităţile creştine. Primul pas fundamental în acest sens constă în formarea conştiinţei morale cu privire la nepreţuita valoare a minunatului dar al vieţii, pentru a descoperi legătura dintre viaţă, libertate şi adevăr (cf EV 96).

Omul modern şi independent, oricât de dotat ar fi, trebuie să recunoască smerit condiţia sa de creatură ce primeşte de la Dumnezeu şi fiinţarea şi viaţa ca pe un dar minunat, o responsabilitate şi o îndatorire. Numai în lumina acestui adevăr primordial persoana umană îşi poate realiza pe deplin, în libertate şi adevăr, viaţa primită, respectând libertatea şi viaţa celorlalte persoane. Pentru că, în centrul oricărei culturi stă atitudinea pe care omul o ia în faţa celui mai mare mister: Misterul lui Dumnezeu (cf CA 24). Iar Misterul lui Dumnezeu este prin excelenţă un Mister al Vieţii, al Fiinţei ce îşi are «Izvorul fiinţării» în Sine şi prin Sine, misteriosul «nume» al lui Dumnezeu: «Eu sunt Cel ce sunt» (Ex 3,4). Într-o societate în care «numele» lui Dumnezeu este negat, sunt negate şi existenţa şi cuvintele Sale şi, ca urmare, evident şi Viaţa este negată. O astfel de societate conduce la relativizarea demnităţii persoanei umane, a drepturilor ei şi la posibilitatea distrugerii ei, ca pe un «obiect» al societăţii de consum. Astfel, societatea poate deveni un instrument al distrugerii vieţii şi o sursă a «culturii morţii».

În lumea de azi un rol important în construirea «culturii vieţii» îl au acele persoane prin care mesajul vieţii este transmis către societate. În primul rând părinţii în familii, apoi cateheţii şi parohii în cadrul Bisericii, profesorii şi educatorii în instituţiile de educaţie publică, apoi persoanele şi personalităţile societăţii, de diferite specializări şi preocupări, ale căror mesaje sunt mediatizate şi, nu în ultimul rând, cei care lucrează în domeniul mijloacelor de comunicare socială (mass-media). Aceştia trebuie să se preocupe ca informaţia oferită să fie în slujba binelui comun, bazată pe adevăr, libertate, dreptate şi solidaritate. Să fie o informaţie completă, cu respectarea drepturilor legitime şi a demnităţii persoanei umane (cf IM 5), care să contribuie la formarea şi răspândirea unor opinii publice sănătoase, fără a deveni în vreun fel instrumente de manipulare a opiniei publice (cf CBC 2499). Prezentând exemple nobile de cultivare a binelui, a carităţii fraterne, a frumosului şi a iubirii autentice, instrumentele de comunicare socială pot influenţa pozitiv cultura societăţii actuale, devenind adevărate izvoare de viaţă pentru utilizatorii lor.

Mediatizarea anumitor aspecte negative ale realităţii trebuie să se facă cu respectul cuvenit, astfel încât să nu fie prezentat răul (agresivitatea, violenţa, senzualitatea sau pornografia), ca un model de urmat ce tinde să distrugă, să dispreţuiască, să «comercializeze» sau să relativizeze demnitatea persoanei umane şi valoarea vieţii ca bine suprem.

Exemplele prezentării evenimentelor recente sunt revelatoare: înfricoşătorul cutremur urmat de acel «tsunamy», precum şi groaznicele războaie internaţionale din Africa sau cele civile din Orientul mijlociu, au fost prezentate uneori ca nişte gale sportive. Să nu uităm că sunt vieţi ale unor semeni de ai noştri faţă de care trebuie să avem respectul cuvenit.

A construi «cultura vieţii» înseamnă a contribui la edificarea binelui comun, care se bazează pe recunoaşterea şi ocrotirea dreptului la viaţă. Fără viaţă nu există familii, fără familii societatea însăşi este în pericol. Deci, distrugerea vieţii înseamnă distrugerea familiei, iar distrugerea familiei conduce implicit la autodistrugerea societăţii. Numai respectul faţă de viaţă poate garanta respectarea valorilor esenţiale ale societăţii umane: democraţia şi pacea (cf EV 101).

Cât de actuală pare şi astăzi invitaţia la un corect discernământ, la o bună alegere pe care Dumnezeu o propunea poporului Său: «Iată astăzi Eu ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul (…) binecuvântare şi blestem. ALEGE VIAŢA CA SĂ TRĂIEŞTI TU ŞI URMAŞII TĂI!!» (cf Dt 30,15-19).

Iubiţi credincioşi, acum, la mărita sărbătoare a Vieţii, Învierea din morţi a Domnului nostru Isus Hristos, să alegem Viaţa, să ocrotim preţiosul şi minunatul Dar al vieţii şi împreună să colaborăm la edificarea «culturii vieţii», ca rugăciunea Celui care este Poarta vieţii să devină realitate şi în societatea noastră «precum în cer, aşa şi pe pământ».

«Astăzi este primăvara sufletelor noastre că Domnul Hristos, ca un soare răsărind din mormânt a treia zi, a alungat iarna cea întunecată a păcatului nostru, pe El să-L lăudăm că s-a preamărit» (cf imnografie Penticostar).

Pătrunşi de harul măritei sărbători a primăverii sufletelor noastre, să împărtăşim şi semenilor noştri bucuria celor reînnoiţi în credinţă prin darul Vieţii.

Celui ce în trup omenesc s-a întrupat şi cu moartea pe moarte a călcat, Domnului Hristos – Soarele luminat, ce prin jertfa Sa, din păcat ne-a mântuit şi minunatul dar al vieţii veşnice ne-a dăruit, să-I cântăm cu bucurie: Tu eşti Viaţa şi Învierea noastră Doamne, mărire Ţie!

Vă doresc zile de sărbătoare binecuvântate şi luminate de strălucirea Celui Înviat, cu sufletele pline de harul primăverii în credinţă, pentru ca împreună cu marea familie a Bisericii creştine unite în bucuria cântării de învingere să exclamăm şi noi:

HRISTOS A ÎNVIAT!

FLORENTIN
Episcop de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca, din reşedinţa episcopală, la mărita Sărbătoarea a Învierii din morţi a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, Anul Domnului 2011, la 310 ani de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, al 158-lea de la întemeierea Eparhiei de Gherla, al 81-lea de la transferarea sediului episcopal la Cluj, al 6-lea de la ridicarea la rangul de Arhiepiscopie Majoră a Bisericii noastre, în al 6-lea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea, al 6-lea an al Pf. Părinte Arhiepiscop Lucian în tronul Arhiepiscopiei Majore de Făgăraş şi Alba-Iulia, la Blaj, în al 15-lea an al episcopatului nostru şi al 9-lea în tronul arhieresc al Eparhiei de Cluj-Gherla, de Dumnezeu binecuvântată.

Sursa: http://documente.catholica.ro/pastorala-de-pasti-a-ps-florentin-crihalmeanu-2011