duminică, 8 mai 2011

Predica de Duminică!!!

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a III-a după Paşti
Femeile Mironosiţe - modele de curaj, credinţă şi evlavie în Biserică

Duminica a III-a după Paşti (a Femeilor Mironosiţe) Marcu 15, 43-47, 16, 1-8.

„În vremea aceea, venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el Împărăţia lui Dumnezeu, şi îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. Iar Pilat s-a mirat că a şi murit şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult. Şi aflând de la sutaş, a dăruit lui Iosif trupul. Şi Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului. Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus. Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt. Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? Dar ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Şi intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea mai înainte de voi; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus. Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.”

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

În Duminica a treia după Paşti, numită şi 'Duminica Femeilor Mironosiţe', prăznuim potrivit sinaxarului din Penticostar pomenirea femeilor purtătoare de miruri de mare preţ care s-au dus să ungă trupul Mântuitorului în ziua Învierii Sale din morţi. Tot în această Duminică se face pomenire de Iosif cel cu bun chip sau de neam nobil şi de Nicodim, care au fost martori ai îngropării Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Sfintele femei mironosiţe, dascăli ai Bisericii prin modul lor de a fi credincioase

Această Duminică are o semnificaţie deosebită, întrucât ne arată că în Biserică învăţăm credinţa vie nu numai din învăţătura Sfinţilor Apostoli, care este fundamentală pentru toţi, ci o învăţăm şi din pilda vieţii Sfinţilor. De aceea, în Biserică, pe lângă Sfânta Evanghelie şi Scrierile Apostolilor mai citim şi Vieţile Sfinţilor. Sfintele femei mironosiţe din Evangheliile după Sfinţii Marcu şi Matei sunt mari dascăli ai Bisericii nu atât prin învăţătura lor teologică, deoarece aceasta nu putea fi diferită de cea a Apostolilor, cât prin modul lor de a fi şi de a făptui, prin modul lor de a exprima starea lor de credinţă şi curaj, de smerenie şi preţuire faţă de Mântuitorul Cel răstignit şi înviat din morţi.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii, mai ales Sfântul Ioan Gură de Aur, compară prin contrast curajul femeilor mironosiţe cu teama prea mare a ucenicilor lui Iisus. Pe când ucenicii Săi (viitorii Apostoli) erau adunaţi şi încuiaţi în casă de frica iudeilor, dis-de-dimineaţă, la revărsatul zorilor, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosie, şi Salomeea au cumpărat aromate sau miresme ca să ungă trupul Mântuitorului după tradiţia iudeilor. Evanghelia după Sfântul Marcu ne arată că în sufletul acestor femei iubirea sau preţuirea faţă de Hristos era mai tare decât teama de primejdie, ele aveau un curaj deosebit, pe care în dimineaţa Învierii lui Hristos nu l-au avut ucenicii Săi.

Ungerea trupului mort cu aromate simboliza cinstirea lui şi dorinţa de a împiedica descompunerea acestuia

Mironosiţele sunt femei credincioase care L-au admirat şi L-au preţuit pe Mântuitorul Iisus Hristos, iar unele dintre ele au văzut răstignirea Lui şi au plâns pentru suferinţele Lui. De aceea, cu multă duioşie şi mult respect, dis-de-dimineaţă, în ziua cea dintâi a săptămânii, care urma după sâmbătă, au mers la mormântul Mântuitorului Iisus Hristos ca să împlinească ceea ce au început să facă Iosif din Arimateea şi Nicodim, care au uns cu aloe şi cu smirnă trupul Mântuitorului înainte de înmormântare. Acum însă ele aduc miruri de mare preţ pentru a cinsti după obicei pe Iisus Domnul Cel îngropat şi, în acelaşi timp, pentru a împiedica descompunerea sau stricăciunea trupului Său.

Învierea Domnului, trecerea Sa la viaţa cerească

Spre surprinderea acestor femei curajoase, Cel ce trebuia uns cu miruri de mare preţ a înviat din morţi, iar stricăciunea n-a cuprins trupul Său. De ce? Fiindcă Învierea lui Hristos nu este revenire la viaţa biologică marcată de compunere şi descompunere, ci Învierea Lui este trecere la viaţa cerească, la viaţa veşnică, la viaţa fără de moarte şi fără de stricăciune, după cum ne arată cântările 'Duminicii Femeilor Mironosiţe'.

Aceste femei sunt pline de curaj, pentru că dragostea şi respectul lor faţă de Hristos le-au întărit sufleteşte. Când iubeşti pe cineva, când preţuieşti mult pe cineva, găseşti timpul necesar şi curajul necesar de a înfrunta dificultăţi şi obstacole pentru a ajunge la persoana iubită sau preţuită. În dimineaţa Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, femeile mironosiţe au fost cele mai curajoase fiinţe umane dintre toţi oamenii care L-au cunoscut pe Hristos Mântuitorul. Dis-de-dimineaţă pe când se revărsau zorile sau pe când răsărea soarele, femeile mironosiţe, înfruntând întunericul şi teama că li se poate întâmpla ceva neprevăzut, întrucât mormântul fusese sigilat şi păzit de către ostaşii romani, se întrebau între ele: cine ne va prăvăli piatra de pe mormânt? Întrucât piatra era mare şi grea, grija lor era firească. Dar Evanghelia după Sfântul Evanghelist Marcu ne spune că îndată după ce şi-au exprimat această grijă sau preocupare, ridicându-şi ele privirea spre locul unde se afla mormântul, au văzut piatra răsturnată. Cu toate că nu era acolo nici un bărbat puternic ca să le dea o mână de ajutor, pentru dragostea, îndrăzneala, curajul şi preţuirea lor faţă de Hristos, s-a făcut o minune. Un înger al lui Dumnezeu a coborât din cer şi a răsturnat piatra de la uşa mormântului, a prăvălit-o nu ca să învieze Hristos, pentru că El înviase deja nestricând peceţile mormântului după cum S-a născut din Fecioara Maria fără să-i strice fecioria ei şi după cum a intrat prin uşile încuiate acolo unde se aflau ucenicii. Îngerul a prăvălit piatra de pe mormântul Mântuitorului deja înviat din morţi, pentru ca ele să poată vedea mormântul gol. Evanghelia după Sfântul Evanghelist Marcu ne spune că femeile mironosiţe au intrat în mormântul în care a fost Iisus îngropat şi acolo au întâlnit un înger îmbrăcat în veşmânt alb ca un tânăr şi acesta le-a spus: 'Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde l-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea.' (Mc. 16, 6-7)

Dragostea şi curajul mironosiţelor au fost răsplătite cu bucuria de a se întâlni cu Însuşi Hristos Cel înviat

Ele au ieşit din mormântul Domnului cu spaimă şi cu teamă multă, spune Evanghelia după Marcu, şi nu au spus nimănui nimic. Iar Evanghelia după Sfântul Evanghelist Matei ne spune că pe când mergeau ele de la mormânt spre casă, Iisus Cel înviat din morţi le-a întâmpinat şi le-a zis: 'Bucuraţi-vă, nu vă temeţi!' (Matei 28,9). Cu alte cuvinte, dragostea lor, preţuirea lor, curajul lor şi credinţa lor că Iisus a înviat din morţi au fost răsplătite cu bucuria de-a se întâlni cu Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos Cel înviat din morţi. Iar această întâlnire a femeilor mironosiţe cu Mântuitorul Iisus Hristos Cel înviat din morţi a confirmat ceea ce îngerul le-a spus, şi anume Evanghelia Învierii lui Hristos sau vestea cea bună a Învierii Lui. Îngerul le-a spus: 'Nu este aici. A înviat' (Matei 28,6). Sfântul Evanghelist Matei spune că în momentul în care femeile mironosiţe s-au întâlnit cu Iisus Cel înviat, El le-a spus: 'Bucuraţi-vă. Nu vă temeţi', iar ele s-au închinat Lui până la pământ şi au cuprins picioarele Lui.

Femeile mironosiţe, apostoli către Apostoli, trimise către cei ce vor fi trimişi

Atât prin această atitudine a lor de evlavie, respect, preţuire şi dragoste pentru Hristos, cât şi prin faptul că au crezut fără îndoială, fără a mai pune vreo întrebare îngerului privind modul Învierii lui Hristos, femeile mironosiţe au devenit învăţătoare ale Bisericii, ele au devenit apostoli către Apostoli. Adică ele au fost trimise de înger către cei ce vor fi trimişi de Hristos să vestească în toată lumea Învierea Lui şi învierea cea de obşte. Îngerul le-a binevestit lor, iar ele au binevestit ucenicilor Mântuitorului Iisus Hristos taina mare, adevărul şi bucuria Învierii lui Hristos. Femeile mironosiţe sunt cele dintâi fiinţe umane care mărturisesc Învierea Mântuitorului, iar modul în care Hristos Domnul le răsplăteşte evlavia şi credinţa lor este minunat. El le dăruieşte bucurie din bucuria Învierii Sale. Vedem aici taina Bisericii. Femeile mironosiţe au devenit icoana Bisericii plină de evlavie faţă de Hristos şi plină de credinţă că Hristos Cel înviat din morţi este prezent în mijlocul ei. După ce au auzit Evanghelia Învierii binevestită de către înger şi au crezut ceea ce îngerul le-a spus, femeile mironosiţe s-au împărtăşit cu bucurie de însăşi prezenţa lui Hristos Cel răstignit şi înviat, Care le-a întâmpinat pe cale. Cine crede în Hristos şi Îl iubeşte pe El se întâlneşte cu El. Întâlnirea aceasta cu Hristos Cel înviat o trăim şi noi când sărutăm icoana Învierii Sale din biserică, în fiecare duminică, şi când ne împărtăşim cu El din Sfântul Potir. Ne împărtăşim cu El aproape de 'locul unde au stat picioarele Lui', adică de Masa Sfântului Altar unde se sfinţeşte Euharistia sau Sfânta Împărtăşanie. Femeile mironosiţe ne arată cum trebuie să-L primim sau să-L întâmpinăm pe Hristos Cel înviat, şi anume cu metanie până la pământ. De la ele au învăţat slujitorii Sfântului Altar ca atunci când intră în Sfântul Altar trebuie să se închine până la pământ, ca şi când ar cuprinde picioarele Mântuitorului Iisus Hristos simbolizat prin Masa Sfântului Altar (mormântul Învierii Sale) pe care se află tot timpul Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce şi Sfânta Euharistie (Trupul şi Sângele Său), spre a ne arăta iubirea Sa jertfelnică pentru Dumnezeu şi pentru oameni, iubire mai tare decât moartea. De la femeile mironosiţe învăţăm, aşadar, cum să ne comportăm în biserică când ne întâlnim cu Hristos Cel înviat din morţi. Ele nu au zis nimic, ci doar s-au închinat şi au cuprins picioarele Lui în semn de evlavie, de respect şi de preţuire multă. Când noi ne împărtăşim cu Hristos Cel înviat din morţi prezent în Sfântul Potir, repetăm gestul femeilor mironosiţe, întrucât ne apropiem de Hristos cu 'frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste', în deplină evlavie şi tăcere.

Când omul credincios nu mai este ajutat de oameni, Dumnezeu trimite îngeri să-l ajute

Pe când mergeau ele spre mormântul lui Iisus, femeile mironosiţe se întrebau: 'Cine ne va prăvăli piatra de la uşa mormântului?' (Marcu 16,3) Evanghelia ne-a arătat cum a răspuns Dumnezeu la întrebarea lor: le-a trimis un înger în ajutor.

Uneori există şi în viaţa noastră momente de singurătate, de neajutorare, când nu mai putem conta pe nimeni dintre oameni, când cei care ar trebui sau ar putea să ne ajute nu o fac. În astfel de momente numai credinţa şi nădejdea în Dumnezeu sau iubirea noastră faţă de Hristos mai pot deveni izvor de ajutor sau de întărire. Adesea, când nu se mai găsesc oameni care să ne ajute, ne ajută chiar îngerii lui Dumnezeu. Ei ne scot tainic sau în mod neaşteptat dintr-o situaţie dificilă sau dintr-o încercare grea dacă sporeşte credinţa noastră în Dumnezeu şi dacă ne rugăm cu evlavie lui Hristos. Femeile mironosiţe reprezintă puterea credinţei în Hristos şi a iubirii faţă de Hristos, iubire smerită şi sfântă mai tare decât orice calcul de ajutor omenesc din lumea aceasta. Ele reprezintă credinţa Bisericii lui Hristos care îşi pune mai mult nădejdea în ajutorul dumnezeiesc, decât în ajutorul omenesc, adesea absent sau interesat.

De aceea, se cuvine ca în această zi a 'Duminicii Femeilor Mironosiţe' să ne aducem aminte de toate femeile care din timpul Sfinţilor Apostoli până astăzi au arătat credinţă, preţuire şi evlavie pentru Hristos şi pentru Biserica Sa.

Femeile mironosiţe - modele pentru toate femeile credincioase

Femeile mironosiţe sunt icoana tuturor femeilor credincioase din Biserică, femei care prin credinţa, curajul şi jertfelnicia lor au devenit muceniţe sau martire, mărturisind pe Hristos Cel răstignit şi înviat, au devenit cuvioase maici în mănăstiri şi harnice mame creştine în familie, care au dat naştere copiilor şi i-au crescut în dreapta credinţă binevestind în casă, în familie, că Hristos Cel răstignit şi înviat voieşte să devină Viaţa vieţii noastre, El Cel ce a biruit păcatul, iadul şi moartea şi ne-a dăruit arvuna vieţii veşnice. Cunoaştem numele unor femei mironosiţe din Noul Testament, şi anume: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosif sau Iosie, Maria lui Cleopa, Ioana, soţia lui Huza, un ispravnic al regelui Irod, Salomeea, Suzana, care au ajutat pe Mântuitorul şi pe Sfinţii Apostoli în lucrarea lor sfântă de propovăduire a Evangheliei. Ele au ajutat cu bani sau cu munca necesară pentru pregătirea meselor şi a hainelor, adesea în călătoriile pe care Mântuitorul şi ucenicii Săi le-au făcut în Ţara Sfântă. Ele sunt icoana femeilor credincioase, care susţin financiar sau cu munca lor construcţia de biserici, împodobirea lor, ajutorarea săracilor, a copiilor orfani, a bătrânilor, a bolnavilor. Deşi în Evanghelii ele nu apar totdeauna în prim-plan, totuşi Evangheliile le menţionează. Ele, împreună cu Sfântul Ioan Evanghelistul, singurul dintre Apostoli care a mers cu Hristos până la cruce, au văzut patimile şi moartea Mântuitorului. De aceea, ele s-au învrednicit să fie primele care l-au întâlnit pe Hristos Cel înviat, după cum primul dintre ucenici care a intrat în mormântul Domnului înviat din morţi a fost Sfântul Ioan Evanghelistul, ucenicul iubit al Domnului.

Femeile mironosiţe reprezintă, de asemenea, pe toate femeile care dis-de-dimineaţă, la revărsatul zorilor, merg la icoana Mântuitorului Iisus Hristos şi-I cer ajutor să prăvălească atâtea 'pietre grele ale vieţii' de pe inima sau sufletul lor. Ele reprezintă pe toate femeile care cer ajutorul lui Hristos pentru a putea creşte copiii în credinţă, pentru a fi soţii credincioase în familie şi femei evlavioase în Biserică, pentru a fi purtătoare de valori ale credinţei, deoarece aromatele de mare preţ pe care femeile credincioase le aduc lui Hristos sunt bogăţia şi valorile credinţei în Hristos, bogăţia spiritualităţii sau a legăturii omului cu Dumnezeu, adică darurile Duhului Sfânt primite ca arvună a bunătăţilor veşnice din Împărăţia Preasfintei Treimi.

Femeile mironosiţe reprezintă şi pe acele femei care au devenit, prin lacrimi de pocăinţă şi prin multă rugăciune, prin nevoinţă şi prin slujbe dis-de-dimineaţă în biserică, maici monahii sau călugăriţe născătoare de virtuţi sfinte ale credinţei creştine: evlavia, smerenia, ascultarea, bunătatea inimii. Aşadar, ca femei credincioase, femeile mironosiţe reprezintă, în acelaşi timp, mamele şi fetele din familii, maicile şi surorile din mănăstiri. Ele reprezintă, de asemenea, şi pe femeile care sunt milostive cu cei îndoliaţi, cu cei întristaţi, cu cei ce sunt în pragul stricăciunii vieţii din cauza păcatului şi a morţii sau aduc bucurie celor pe care îi ajută. În această privinţă, există azi o mulţime de femei credincioase care veghează la căpătâiul bolnavilor în spitale, o mulţime de profesoare de religie, o mulţime de asistente medicale, de asistente sociale, o mulţime de femei care lucrează în instituţii de cultură şi de solidaritate socială, purtând în sufletul lor şi arătând în jurul lor lumina şi bucuria Învierii lui Hristos.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să învăţăm de la femeile mironosiţe curajul de a-L căuta pe Hristos în rugăciune, credinţa puternică în Învierea Lui şi bucuria de a ne întâlni cu El în fiecare duminică şi sărbătoare în Biserica Sa, spre slava lui Dumnezeu şi spre a noastră mântuire. Amin!


* Text revizuit de autor în anul 2011

Sursa: http://www.basilica.ro/ro/stiri/predica_preafericitului_parinte_patriarh_daniel_la_duminica_a_iii_a_dupa_pasti_4317.html

Cuvântul sculptează!

8 Mai – O asigurare pentru viaţa veşnică

În cartea „Poarta speranţei”, Jose Luiz Olaiola redă conversaţia dintre Juan Antonio Vallejo-Nájera şi Luis Miguel Dominguín, primul dintre ei diagnosticat cu cancer.

În timpul unei plimbări călare, doctorul Vallejo Nájera îi spune prietenului său:

- «Luis Miguel, roagă-te cu mine un Bucură-te, Marie, chiar dacă e numai partea a doua.»

- «Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi păcătoşii… - că tu, Luis Miguel, eşti păcătos până peste cap - acum şi-n ceasul morţii noastre. Amin.»

Apoi i-a cerut să nu înceteze de a se ruga în fiecare seară acest Bucură-te, Marie, lucru pe care Dominguín a promis că-l va face.

Câteva ore mai târziu, Dominguín îi telefona prietenului său:

- «Juan Antonio, spune-i Dumnezeului tău că eu îi ofer viaţa mea pentru a ta şi că acesta este primul favor pe care i-l cer.»

Obiceiul de a recita trei Bucură-te, Marie, în fiecare seară înainte de culcare obţine o încredere enormă şi o pace adevărată, la gândul propriei morţi.

Nu încape îndoială că, atunci când va veni momentul decisiv, Maria nu va uita această mulţime de rugăminţi. Repetarea rugăciunii Bucură-te, Marie, cu această cerere adresată Sfintei Fecioare, este o asigurare pe viaţă, însă pentru viaţa veşnică.

Păstrează acest obicei şi nu-l abandona.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Ecclesia de Eucharistia I

INTRODUCERE

1. Biserica trăieşte din Euharistie (Ecclesia de Eucharistia vivit). Acest adevăr nu exprimă numai o experienţă zilnică de credinţă, ci cuprinde în sinteză nucleul misterului Bisericii. Cu bucurie, ea trăieşte, în multe feluri, realizarea continuă a făgăduinţei: "Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii" (Mt 28,20). Dar în sfânta Euharistie, prin schimbarea pâinii şi a vinului în trupul şi sângele Domnului, ea se bucură de această prezenţă cu o intensitate unică. De când, o dată cu Rusaliile, Biserica, poporul noului legământ, a început pelerinajul său spre patria cerească, dumnezeiescul sacrament a continuat să marcheze zilele ei, umplându-le de speranţă încrezătoare.

Pe bună dreptate, Conciliul al II-lea din Vatican a declarat public că jertfa euharistică este „izvorul şi apogeul întregii vieţi creştine"1. „Căci în sfânta Euharistie este cuprins tot binele spiritual al Bisericii, Cristos însuşi, Paştele nostru şi pâinea cea vie, care prin trupul său însufleţit de Duhul Sfânt şi dătător de viaţă insuflă viaţă oamenilor"2. De aceea, Biserica are privirea în mod constant îndreptată spre Domnul ei, prezent în sacramentul altarului, în care descoperă manifestarea deplină a iubirii lui nemărginite.

2. În cursul marelui jubileu al anului 2000, mi s-a oferit ocazia să celebrez Euharistia în cenacolul din Ierusalim, acolo unde, după tradiţie, a fost săvârşită pentru prima dată de Cristos însuşi. Cenacolul este locul instituirii acestui preasfânt sacrament. Acolo, Cristos a luat pâinea în mâinile sale, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor săi, zicând: „Luaţi şi mâncaţi din aceasta toţi: acesta este trupul meu, care se jertfeşte pentru voi" (cf. Mt 26,26; Lc 22,19; 1Cor 11,24). Apoi a luat în mâinile sale potirul cu vin şi le-a spus: "Luaţi şi beţi din acesta toţi: acesta este potirul sângelui meu, al noului şi veşnicului legământ, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor" (cf. Mc 14,24; Lc 22,20; 1Cor 11,25). Îi mulţumesc Domnului Isus că mi-a îngăduit să spun din nou în acelaşi loc, ascultând de porunca sa: "Faceţi aceasta în amintirea mea" (Lc 22,19), cuvintele rostite de el în urmă cu două mii de ani.

Apostolii care au luat parte la Cina de pe urmă au înţeles sensul cuvintelor ieşite din gura lui Cristos? Poate că nu. Aceste cuvinte trebuiau să se clarifice deplin doar la sfârşitul triduum-ului pascal, adică al perioadei dintre joi seara şi duminică dimineaţa. În acele zile se înscrie mysterium paschale; în ele se înscrie şi mysterium eucharisticum.

3. Biserica se naşte din misterul pascal. Tocmai de aceea, Euharistia, sacramentul prin excelenţă al misterului pascal, îşi are locul în centrul vieţii ecleziale. Lucrul acesta se vede chiar din primele imagini ale Bisericii pe care ni le prezintă Faptele Apostolilor: "Şi erau stăruitori în învăţătura apostolilor şi în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii şi la rugăciune" (2,42). Euharistia este evocată în "frângerea pâinii". Două mii de ani mai târziu, noi continuăm să realizăm această imagine de la începutul Bisericii. Şi în timp ce o facem în celebrarea euharistică, ochii sufletului sunt îndreptaţi din nou spre triduum-ul pascal, spre ceea ce s-a întâmplat în seara Joii Sfinte, în timpul Cinei de pe urmă, şi după ea. Într-adevăr, instituirea Euharistiei anticipa în mod sacramental evenimentele care trebuiau să se realizeze puţin după aceea, începând cu agonia de la Ghetsemani. Noi îl vedem din nou pe Isus care iese din cenacol, care coboară cu ucenicii lui ca să traverseze pârâul Cedron şi să ajungă în Grădina Măslinilor. În această grădină mai sunt şi astăzi câţiva măslini foarte bătrâni. Poate au fost martori la ceea ce s-a întâmplat la umbra lor în seara aceea, atunci când Cristos, în rugăciune, a fost cuprins de chinul morţii şi "sudoarea lui se făcu ca nişte picături de sânge ce cădeau pe pământ" (Lc 22,44). Sângele lui, pe care îl oferise pentru Biserică, cu puţin timp mai înainte, ca băutură a mântuirii în sacramentul Euharistiei, a început să fie vărsat. Vărsarea lui trebuia să se împlinească pe Golgota, devenind instrumentul răscumpărării noastre. "Cristos... a venit ca mare preot al bunurilor viitoare..., a intrat pentru o singură dată în sanctuar, nu prin mijlocirea unui sânge de ţapi şi viţei, ci prin mijlocirea propriului său sânge, dobândind o răscumpărare veşnică" (Evr 9,11-12).

4. Ceasul răscumpărării noastre. Deşi este adânc tulburat, Isus nu se fereşte de "ceasul" său: "Dar ce să zic? Scapă-mă, Tată, de acest ceas? Tocmai pentru aceasta doar am ajuns la ceasul de faţă!" (In 12,27). El doreşte ca ucenicii lui să-i fie alături şi, în schimb, trebuie să facă experienţa singurătăţii şi părăsirii: "Aşadar, nici un ceas nu aţi fost în stare să vegheaţi cu mine? Vegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită" (Mt 26,40-41). Numai Ioan va rămâne la picioarele crucii, alături de Maria şi femeile pioase. Agonia din Ghetsemani a fost introducerea la agonia de pe cruce din Vinerea Sfântă. Ceasul sfânt, ceasul răscumpărării lumii. Când se celebrează Euharistia la mormântul lui Isus, la Ierusalim, se revine într-un fel aproape tangibil la "ceasul" lui, ceasul crucii şi al glorificării. Fiecare preot care celebrează sfânta Liturghie se întoarce în spirit, ca şi comunitatea creştină care ia parte la ea, la acel loc şi la acel ceas.

"S-a răstignit, a murit şi s-a îngropat, a coborât în iad, a treia zi a înviat din morţi". La cuvintele mărturisirii credinţei fac ecou cuvintele contemplării şi vestirii: "Ecce lignum crucis in quo salus mundi pependit. Venite adoremus". Aceasta este invitaţia pe care Biserica o adresează tuturor în după-amiaza din Vinerea Sfântă. Ea va continua să cânte apoi în timpul pascal, vestind: "Surrexit Dominus de sepulcro qui pro nobis pependit in ligno. Alleluia!"

5. "Mysterium fidei! - Misterul credinţei!" Când preotul rosteşte sau cântă aceste cuvinte, credincioşii spun aclamând: "Moartea ta o vestim, Doamne, şi învierea ta o mărturisim până când vei veni!"

Cu aceste cuvinte, sau altele asemănătoare, Biserica îl arată pe Cristos în misterul pătimirii lui şi revelează, de asemenea, propria ei taină: Ecclesia de Eucharistia. Dacă prin darul Duhului Sfânt la Rusalii Biserica iese la lumină şi porneşte pe drumurile lumii, e sigur faptul că instituirea Euharistiei în cenacol este un moment decisiv al constituirii ei. Fundamentul şi izvorul său este întregul triduum paschale, dar acesta este cumva conţinut, anticipat în mod "concentrat", pentru totdeauna în darul Euharistiei. În acest dar, Isus Cristos încredinţa Bisericii actualizarea permanentă a misterului pascal. Prin acest dar, instituia o misterioasă "contemporaneitate" între triduum şi curgerea secolelor.

Gândul acesta face să apară în noi sentimente de o mare şi recunoscătoare admiraţie. În evenimentul pascal şi în Euharistia care îl actualizează de-a lungul veacurilor, există un "conţinut" cu adevărat imens, în care este prezentă întreaga istorie ca destinatară a harului şi a răscumpărării. Această admiraţie trebuie să pătrundă întotdeauna în Biserica adunată pentru celebrarea euharistică. Dar ea trebuie să-l însoţească mai ales pe slujitorul ierarhic al Euharistiei. El este, de fapt, acela care, în virtutea facultăţii ce i-a fost conferită prin sacramentul hirotonirii sacerdotale, săvârşeşte consacrarea. El este acela care rosteşte, cu puterea ce vine la el de la Cristos din cenacol, cuvintele: "Acesta este trupul meu, jertfit pentru voi... Acesta este potirul sângelui meu, vărsat pentru voi..." Preotul rosteşte aceste cuvinte, sau mai degrabă pune gura sa şi glasul său la dispoziţia aceluia care a rostit aceste cuvinte în cenacol, şi care a voit ca ele să fie repetate din generaţie în generaţie pentru toţi aceia ce, în Biserică, iau parte prin slujirea ierarhică la preoţia sa.

6. Prin enciclica de faţă, aş vrea să înviorez această "admiraţie" euharistică, pe linia moştenirii jubileului pe care am voit să o las Bisericii prin scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte şi prin încoronarea sa mariană, Rosarium Virginis Mariae. A contempla faţa lui Cristos, a o contempla împreună cu Maria, iată "programul" pe care i l-am arătat Bisericii în zorile celui de al treilea mileniu, chemând-o să înainteze în larg pe oceanul istoriei, cu entuziasmul noii evanghelizări. A-l contempla pe Cristos implică faptul de a şti să-l recunoaştem peste tot unde el se arată, în feluritele modalităţi ale prezenţei sale, dar, mai ales, în sacramentul viu al trupului şi sângelui său. Biserica trăieşte din Cristos euharisticul, de el este hrănită, de el este luminată. Euharistia este un mister al credinţei şi, în acelaşi timp, un "mister al luminii"3.

De fiecare dată când Biserica o celebrează, credincioşii pot, într-un fel, să trăiască din nou experienţa celor doi ucenici de la Emaus: "Lor li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut" (Lc 24,31).

7. De când am început slujirea mea ca succesor al lui Petru, am voit întotdeauna să dau în Joia Sfântă, ziua Euharistiei şi a Preoţiei, un semn de atenţie specială trimiţând o scrisoare la toţi preoţii din lume. Anul acesta, al douăzeci şi cincilea al pontificatului meu, aş vrea să implic mai deplin întreaga Biserică în această reflecţie euharistică, pentru ca, în felul acesta, să mulţumesc Domnului pentru darul Euharistiei şi al Preoţiei: "Dar şi mister"4. Dacă, vestind Anul Rozariului, am voit să pun acest al douăzeci şi cincilea an sub semnul contemplării lui Cristos la şcoala Mariei, nu pot să las să treacă această zi de Joi Sfântă 2003 fără să mă opresc înaintea "chipului euharistic" al lui Cristos, arătând Bisericii cu mai multă tărie locul central al Euharistiei. Din ea trăieşte Biserica. Din această "pâine vie" se hrăneşte. Cum să nu simţi nevoia de a îndemna pe toată lumea să facă în mod constant experienţa ei reînnoită?

8. Când mă gândesc la Euharistie, privind la viaţa mea de preot, de episcop, de succesor al lui Petru, îmi amintesc spontan numeroasele momente şi locuri unde mi s-a oferit ocazia să o celebrez. Îmi amintesc de biserica parohială de la Niegowić, unde am îndeplinit prima mea misiune pastorală, de Colegiul "Sfântul Florian" din Cracovia, de catedrala din Wawel, de bazilica "Sfântul Petru" şi de numeroasele bazilici şi biserici din Roma şi din lumea întreagă. Am putut să celebrez sfânta Liturghie în capelele de pe cărările munţilor, de pe malurile lacurilor, de pe plajele mărilor; am celebrat-o pe altare ridicate pe stadioane, în pieţele oraşelor... Aceste decoruri atât de diferite ale celebrărilor mele euharistice mă fac să simt cu putere caracterul lor universal şi aşa-zis cosmic. Da, cosmic! Căci, chiar dacă ea este celebrată pe un mic altar dintr-o biserică de la ţară, Euharistia este întotdeauna celebrată, într-un anumit sens, pe altarul lumii. Ea este un loc între cer şi pământ. Ea înglobează şi pătrunde creaţia întreagă. Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om pentru a restitui creaţia întreagă, într-un act suprem de laudă, aceluia care a făcut-o din nimic. Şi astfel, el, preotul cel mare şi veşnic, intrând prin sângele crucii sale în sanctuarul veşnic, restituie întreaga creaţie răscumpărată Tatălui creator. Lucrul acesta îl face prin slujirea sacerdotală a Bisericii, spre slava Preasfintei Treimi. Într-adevăr, acesta este mysterium fidei care se realizează în Euharistie: lumea, ieşită din mâinile Dumnezeului creator, se întoarce la el după ce a fost răscumpărată de Cristos.

9. Euharistia, prezenţa mântuitoare a lui Isus în comunitatea credincioşilor şi hrană spirituală pentru ea, este bunul cel mai de preţ pe care Biserica poate să-l aibă în drumul său în istorie. Aşa se explică atenţia plină de grijă pe care ea a rezervat-o întotdeauna misterului euharistic, atenţie care iese la suprafaţă într-o modalitate autorizată în lucrarea conciliilor şi a suveranilor pontifi. Cum să nu admiri prezentările doctrinare ale decretelor despre sfânta Euharistie şi despre sfânta jertfă a sfintei Liturghii promulgate de către Conciliul Tridentin? În cursul secolelor care au urmat, aceste pagini au călăuzit teologia ca şi cateheza şi sunt şi acum o referinţă dogmatică pentru reînnoirea continuă şi pentru creşterea poporului lui Dumnezeu în credinţa şi iubirea faţă de Euharistie. Într-o perioadă de timp mai apropiată de noi, trebuie să amintim trei enciclice: Mirae caritatis a lui Leon al XIII-lea (28 mai 1902)5, Mediator Dei a lui Pius al XII-lea (20 noiembrie 1947)6 şi Mysterium fidei a lui Paul al VI-lea (3 septembrie 1965)7.

Conciliul al II-lea din Vatican nu a publicat un document specific despre misterul euharistic, ci a ilustrat diversele lui aspecte pe parcursul tuturor documentelor sale, în special în constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium şi în constituţia despre sfânta liturgie Sacrosanctum Concilium.

Eu însumi, în primii ani ai slujirii mele apostolice la catedra lui Petru, prin scrisoarea apostolică Dominicae Cenae (24 februarie 1980)8, am avut ocazia de a trata anumite aspecte ale misterului euharistic şi ale incidenţei lui în viaţa acelora care îi sunt slujitori ierarhici. Revin astăzi asupra acestui subiect, cu o inimă mai plină de emoţie şi de recunoştinţă, făcând, într-un fel, ecou la cuvântul psalmistului: "Cum îi voi răsplăti Domnului pentru tot binele ce mi-a făcut? Voi lua potirul mântuirii şi voi chema numele Domnului" (Ps 116 [114-115],12-13).

10. O creştere interioară a comunităţii creştine a corespuns la această grijă de vestire din partea magisteriului. Nu există nici o îndoială că reforma liturgică a Conciliului le-a adus credincioşilor mari avantaje pentru o participare mai conştientă, mai activă şi mai rodnică la sfânta jertfă a altarului. De altfel, în multe locuri, adoraţia sfântului Sacrament are un spaţiu larg în fiecare zi şi devine izvor inepuizabil de sfinţenie. Participarea cu evlavie a credincioşilor la procesiunile cu sfântul Sacrament în timpul sărbătorii Trupul şi Sângele lui Cristos este un har al Domnului, care îi umple de bucurie în fiecare an pe cei ce iau parte la ele. Se pot menţiona aici şi alte semne pozitive de credinţă şi de iubire euharistică.

Din nefericire, alături de aceste lumini, nu lipsesc umbrele. Într-adevăr, sunt locuri unde se observă o părăsire aproape completă a cultului adoraţiei euharistice. La aceasta se adaugă, într-o parte sau alta a Bisericii, abuzuri care contribuie la întunecarea dreptei credinţe şi a învăţăturii catolice privind acest admirabil sacrament. Uneori îşi face apariţia o înţelegere foarte redusă a misterului euharistic. Lipsit de valoarea sa de jertfă, este trăit ca şi cum n-ar trece dincolo de sensul şi valoarea unei întâlniri de masă fraternă. În plus, necesitatea preoţiei ministeriale, care se sprijină pe succesiunea apostolică, este uneori întunecată, şi caracterul sacramental al Euharistiei este redus la singura eficacitate a vestirii. De aici, pe alocuri, şi iniţiativele ecumenice care, deşi sunt generoase în intenţii, se lasă în voia unor practici euharistice contrare disciplinei în care Biserica îşi exprimă credinţa. Cum să nu trăieşti o adâncă suferinţă când vezi toate acestea? Euharistia este un dar prea mare ca să poată suporta ambiguităţi şi reducţionisme.

Sper că enciclica de faţă va putea contribui în mod eficient la împrăştierea umbrelor în plan doctrinar şi a modalităţilor de celebrare inacceptabile, pentru ca Euharistia să strălucească neîncetat cu întreaga măreţie a misterului ei.

_________________________________

Note:

1CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 11.

2CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul despre slujirea şi viaţa preoţească Presbyterorum ordinis, 5.

3 Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Rosarium Virginis Mariae (16 octombrie 2002), 21: AAS 95 (2003) 19.

4 Acesta este titlul pe care am voit să-l dau unei mărturisiri autobiografice cu ocazia aniversării a cincizeci de ani de preoţie.

5 Cf. Leonis XIII Acta, XXII (1903), 115-136.

6 Cf. AAS 39 (1947) 521-595.

7 Cf. AAS 57 (1965) 753-774.

8 Cf. AAS 72 (1980) 113-148.

Predica de Duminică!!!

Duminica Mironositelor

Femeia în lumea crestinismuluiSpaţiere de la stânga la dreapta



"Si, foarte de dimineata, în ziua cea dintâi a saptamânii,

au venit la mormânt, dupa ce a rasarit soarele."

(Marcu XVI,2)



Nu numai din acest verset al Sfintei Evanghelii dupa Marcu, ci si din relatarile celorlalti evanghelisti reiese ca femeile purtatoare de mir au pornit, când era înca întuneric, la mormânt, ca sa unga cu miresme trupul Domnului, sosind acolo dupa rasaritul soarelui. Astfel, Sfântul Matei spune ca ele au plecat "sâmbata noaptea târziu când se lumina de ziua cea dintâi a saptamânii" (XXIII, 1); Sfântul Luca zice: "Iar în ziua cea dintâi a saptamânii, foarte de dimineata, au venit la mormânt" (XXIV, 1); iar Sfântul Ioan: "Iar în ziua cea dintâi a saptamânii, Maria Magdalena, a venit la mormânt, înca fiind întuneric" (XX,1).
Acest gest de iubire curata, devotament si curaj, care le-a facut pe purtatoarele de mir sa alerge cu noaptea în cap la mormânt, este nu numai o expresie a gingasiei cu care ele îl iubeau pe Isus si a credintei lor nezdruncinate în El, ci este totodata si o dovada a iubirii si a atentiei de care ele s-au bucurat din partea Învatatorului cât fusese în viata. Purtarea Lui fata de ele le facea sa simta ca acest Mare Profet le pretuia mai mult decât le putea pretui orice muritor pâna la El si ca, prin El, ele primisera o demnitate noua.
Iata de ce folosesc acest prilej al duminicii dedicata mironositelor spre a considera:
1. Ce era femeia înainte de Cristos.
2. Ce a devenit femeia datorita lui Cristos.
3. Ce ar deveni femeia fara Cristos.
1. Este un fapt cunoscut ca în antichitate starea femeii era degradanta. Astfel, în lumea greaca, de exemplu, cea mai mare parte a populatiei se compunea din sclavi; si cum majoritatea coplesitoare a acestora nu aveau dreptul sa se casatoreasca, reiese ca cele mai multe tinere nu se puteau marita si, ca urmare, erau expuse celui mai josnic desfrâu. Chiar daca unora li se îngaduia sa încheie casatorie, stapânul lor oricând le-o putea desface.
În patura libera, a celor bogati, soarta femeii nu era mult mai buna. Fetele nu se puteau împartasi de cultura intelectuala. Dansul si cântecul erau singurele lor îndeletniciri, iar sotul le era impus de catre tata.
Dupa casatorie, femeia era pusa, sub supravegherea unui paznic, într-un apartament separat de al sotului (gineceu), fiindu-i interzis a-l parasi. Sotul, în schimb, putea, oricând s-o repudieze. Sotia nu avea dreptul sa faca comert, nici sa faca testament. Devenita vaduva, fiul cel mai mare devenea tutorele ei.
Dar, oare în mijlocul fiilor era ea mai fericita? Nicidecum. Tatal avea dreptul sa decida asupra noului nascut daca îl accepta sau urmeaza sa fie expus si lasat sa moara de foame. Iar daca unul din copii, baiat ori fata, se nastea infirm, era suprimat, fara multa chibzuiala, ca un pui de pisica. Pe scurt femeia, în lumea greaca veche, nu se bucura nici de onoare, nici de drepturi, nici de iubire, nici de libertate.
2. Dar în aceasta noapte sumbra, lumina stelei de la Rasarit, care a adus bucurie în toata lumea a schimbat si soarta nefericita a femeii.
Prin rascumpararea adusa de Cristos, femeia nu mai este sclava barbatului, ci egala cu el în drepturi si demnitate. Aceasta era o adevarata revolutie, daca ne gândim ca, la evrei, unui învatator de lege nu îi era permis sa stea de vorba cu o femeie, fie chiar propria lui sora. Or, iata-L pe Mântuitorul abrogând aceasta prescriptie umilitoare. De aceea apostolii se mira când, întorcându-se din oras, îl gasesc pe Isus, la fântâna lui Iacob, stând de vorba cu femeia samarineanca. "Si ucenicii se mirara ca sta de vorba cu o femeie", remarca Sfântul Ioan în Evanghelia sa (c. IV). Era primul pas spre respectul femeii si spre eliberarea ei.
În minunatele sale pilde, Isus aminteste mereu de truda si multele suferinte ale femeii. Si daca marele filosof antic Socrate, când vorbea de filosofie în societate, izgonea femeile din casa, ca nu cumva acestea sa tulbure întelepciunea barbatilor, considerata ca un apanaj al lor, apoi Cristos, Lumina lumii, întelepciunea însasi, saluta prezenta femeilor si mamelor printre ascultatorii Sai, lasând sa se înteleaga ca si ele au drept egal la iubirea si jertfa Sa mântuitoare. El le elibereaza si le face vrednice de aceeasi cinstire ca si barbatul. Din sclave face surori; din servitoare - sotii; din desfrânate notorii - învatacele fidele care Îl urmeaza pe Mântuitorul pretutindeni.
Este cu neputinta sa exprimam duiosia, bunatatea si mila cu care si-a plecat Isus inima Sa iubitoare asupra suferintelor femeii. Miscat de lacrimile vaduvei din Nain, îi învie pe unicul fiu; iar sub fulgerele încrucisate ale privirilor fariseilor, primeste cu mila pe Maria Magdalena cea pacatoasa si o sloboade iertata: "Iertate îti sunt pacatele" (Luca VII,48). Când fariseii aduc în fata lui Isus o femeie prinsa în adulter, cu intentia de a obtine de la Isus o condamnare, Isus demasca fatarnicia acestora si o achita pe pacatoasa, vorbindu-i cu blândete si bunatate. El lauda marinimia vaduvei sarace care îsi arunca ultimii banuti în vistieria bisericii; o vindeca pe fiica femeii din Canaan, pe femeia gârbova si învie pe fiica lui Iair, mai marele sinagogii din Capernaum.
De aceea, înca de la prima întâlnire cu Mântuitorul, femeile, gasind în El izvorul nesecat al iubirii si întelegerii pentru toate mizeriile umane, s-au apropiat si atasat de El cu toata evlavia si încrederea, slujindu-L cu credinta si cu o totala daruire pâna la moarte, dovedindu-se mai curajoase decât multi apostoli. Când, acoperit de vânatai si sânge, Mântuitorul urca Golgotha, în acele clipe când El avea mai multa nevoie de mângâiere din partea prietenilor, numai femeile L-au urmat de-aproape, plângând si patimind împreuna cu El. În ceasul Jertfei supreme de pe Cruce tot femeile sunt cele care, alaturi de Maica Sa preasfânta si de Evanghelistul Ioan, au ramas pâna târziu la picioarele lui Isus; iar în clipele marii bucurii din dimineata Învierii, tot ele au fost cele dintâi venite la mormântul Domnului si cele dintâi care au purtat mesajul Învierii.
Isus le iubeste pentru devotamentul lor, pentru menirea lor de sotii si mame, continuatoare a lucrarii creatoare a lui Dumnezeu în lume; le iubeste pentru virtutile lor alese, le compatimeste si le ridica prin pocainta la o noua viata. Mai mult, prin Fecioara Mama femeia este înaltata la demnitatea de a fi imaginea vie a Mariei pe pamânt, sotie casta si fidela, mama devotata si iubitoare, dupa modelul Mamei divine. Si, inspirati tot de acest model, sfintii Petru si Pavel în scrisorile lor le îndeamna pe femei sa fie bune, modeste, blânde, curate, credincioase în îndeplinirea îndatoririlor fata de familie si Biserica, împodobindu-se cu virtuti, nu cu aur si argint. Iar Biserica, continuatoarea învataturii apostolice, a avut de-a lungul veacurilor bucuria de a vedea crescând în sânul ei de mama, femei care au întruchipat în viata lor idealul de sfintenie dupa chipul Fecioarei Mame, fie consacrându-se - prin feciorie - maternitatii spirituale, îngrijind pe bolnavi si orfani si educând tinerele vlastare în scoli, fie consacrându-se vietii de familie si cresterii propriilor vlastare în spiritul Evangheliei, dând astfel societatii oameni de stiinta si caractere de o înalta tinuta morala, unii dintre ei ridicându-se, prin desavârsire, pâna la cinstea altarelor.
Nu exista stare sociala în care femeia sa nu fi avut un rol hotarâtor în redresarea morala a societatii, ba uneori chiar si în mersul Bisericii (cum a fost calugarita dominicana Ecaterina de Siena, acea sfânta analfabeta care, luminata de Sfântul Spirit, a determinat pe papa Grigore al XI-lea sa se întoarca din Avignon la Roma, punând astfel capat acelei dureroase "robii babilonice a papilor" 1309-1377, robie datorata lui Filip cel Frumos, regele Frantei).
3. Dar daca aceasta este demnitatea conferita femeii de Cristos, ce ar deveni ea fara religia întemeiata de El? Ce ar deveni o vedem din nefericire în multe parti ale globului. Într-o lume în care ochii omului sunt îndreptati exclusiv spre vitelul de aur, spre lux si spre tot ce satisface amorul propriu, femeia a devenit si ea sclava acestora, dezertând de la menirea ei de mama si sotie fidela, în dispretul valorilor moralei, chiar si ale celei firesti. Preocuparea obsesiva de o moda ce sfideaza pâna si cea mai elementara pudoare, fardul provocator , vestimentatia ca si întreaga-i comportare, dovedesc ca în ea nu a mai ramas nimic din podoaba virtutilor femeii rascumparate de Cristos, a femeii din Evanghelie. Ea nu mai da seama nimanui de ceea ce face; pleaca de acasa si se reîntoarce când vrea, bea, fumeaza, se casatoreste si divorteaza când vrea, caci pentru ea fidelitatea conjugala si maternitatea sunt conceptii demodate, perimate si ridicole. Astfel, ea a devenit o jucarie în voia patimilor dezlantuite, iar roadele acestei conduite nu întârzie sa se arate, atât în familie cât si în societate: familii destramate, copii fara educatie ramasi pe strazi, viitoare epave sociale, elemente lipsite de orice raspundere fata de societate.
Si astfel, în loc sa fie fermentul de regenerare a societatii, femeia a devenit un ferment de descompunere a ei.
Ne mângâiem însa ca mai avem înca si chipul femeii care nu vrea sa-si schimbe firea, ci ramâne asa cum a asezat-o Creatorul, cu atributele si virtutile femeii crestine, ale femeilor purtatoare de mir, ale femeii care, pe lânga multiplele-i necazuri si îndeletniciri gospodaresti, îsi afla si ragazul si placerea de a-si împlini îndatoririle spirituale, de a-si primeni sufletul în Taina Sfintei Pocainte si de a scoate noi puteri de munca si lupta din împartasirea cu Isus Euharisticul. Înca mai avem chipul exemplar al femeii care vrea sa fie mama si pentru cei parasiti, si care poate totusi sa ramâna, în acelasi timp, si moderna - în sensul bun al cuvântului -, adica femeia care nu îsi cauta în jurnalul de moda decât un model pentru rochie, nu si pentru suflet; care în gateala nu urmareste un mijloc de etalare vanitoasa, si cu atât mai putin o cursa pentru suflete, deoarece în sufletul ei s-a întiparit înca din copilarie, nu imaginea unei stele de cinema, ci icoana Imaculatei Fecioare, Steaua marii, busola dupa care vrea sa-si orienteze conduita, calatoria sa pe oceanul vietii.
Sa ne rugam ca aceasta icoana a Fecioarei Mame, cu farmecul ei ceresc, sa fascineze si sa atraga spre sine cât mai multe dintre acele atât de multe tinere pornite pe povârnisul prabusirii morale, iar cele curate sa urmeze cu statornicie virtutile Preacuratei. Amin.

Sursa: http://www.greco-catolic.ro/predici.asp?autor=neamtiu&id=31