marți, 10 mai 2011

Seria MODELELE NOASTRE!

Monseniorul Vladimir Ghika, un om al lui Dumnezeu


Autor: Anca Mărtinaş
Traducere: Cristina Grigore
Sursa: L'Osservatore Romano

Mons. Vladimir Ghika

Mons. Vladimir Ghika

La 16 mai 1954, în cunoscuta închisoare politică de la Jilava, în apropiere de Bucureşti, un preot român, Monseniorul Vladimir Ghika, împlinea cel mai măreţ act al vieţii sale: îşi încredinţa sufletul lui Dumnezeu. Actul suprem, moartea sa dramatică la vârsta de 81 de ani, încununase în mod glorios o viaţă oferită pe deplin lui Dumnezeu şi slujirii aproapelui. Torturile nemiloase, foamea şi frigul au slăbit trupul subţire al celui care, prin naştere, ar fi meritat onoruri şi bogăţii, întrucât Vladimir Ghika era descendent dintr-o familie princiară din România.

Născut în ziua de Crăciun a anului 1873 la Constantinopol, Istanbulul de astăzi, unde tatăl lui era ambasadorul României, principele Vladimir a primit o educaţie conformă statutului familiei care îl destinase unei cariere diplomatice. A studiat la Toulouse şi la Paris, unde i-a cunoscut pe cei mai rafinaţi intelectuali ai epocii. S-a apropiat chiar şi de studiul teologiei şi s-a simţit atras într-un mod deosebit de catolicism, pe care a dorit să îl aprofundeze, mai ales după ce a cunoscut suflete nobile, însufleţite de o iubire vie şi autentică, precum sr. Vincenza Pucci, superioara Fiicelor Carităţii. Idealul dăruirii totale a propriei lui Dumnezeu şi aproapelui au devenit pentru tânărul Vladimir un impuls de viaţă şi de căutare spirituală.

În 1902 a devenit membru al Bisericii Catolice, dar a rămas cu un profund respect faţă de valorile Bisericii Ortodoxe în care a fost botezat. Şi nu a încetat niciodată să cultive şi să manifeste dorinţa intensă după unitatea creştinilor, după cum atestă scrierile sale şi relatările făcute de numeroşii săi fii spirituali.

Interesul său constant pentru teologie l-a condus către studii aprofundate, finalizate cu un doctorat, însă Vladimir Ghika nu este amintit astăzi pentru formarea sa teologică ci pentru învăţătura lui spirituală, pentru sfinţenia şi pentru activitatea sa apostolică. Iar poporul credincios nu îl cinsteşte ca pe un mare teolog şi om de cultură, care aparţine unei familii nobile, ci ca pe un principe al carităţii, un apostol din secolul al XX-lea şi, mai ales, un martir al credinţei.

Va rămâne timp de douăzeci de ani un teolog laic, dând mărturie astfel de posibilitatea de a fi creştin autentic şi complet chiar şi în viaţa laică. Nu a abandonat, însă, proiectul unei preoţii, la care renunţase doar provizoriu, ca un act de iubire şi respect faţă de mama lui care nu era de acord cu vocaţia lui la preoţie. A fost hirotonit preot în anul 1923, la vârsta de 50 de ani, la Paris, în capela casei-mamă a Lazariştilor, iar misiunea sa pastorală a avut, încă de la început, o dimensiune universală. Sfântul Părinte l-a numit protonotar apostolic şi membru al comitetului de conducere a Congreselor Euharistice, responsabilitate care i-a dat posibilitatea de a purta în lumea întreagă mărturia sa de credinţă şi de iubire.

Perioada pariziană a preoţiei lui, care marchează începutul apostolatului ca preot, conţine deja toate coordonatele învăţăturii sale spirituale şi al planului său pastoral, care ar putea fi sintetizat în trei tematici: o viaţă mereu conştientă şi însufleţită de prezenţa reală a lui Dumnezeu, rugăciune continuă şi liturgia aproapelui.

A fost numit rector al bisericii diecezane a străinilor, din Paris. Însă, nu mult după aceea preotul cu origini princiare Vladimir Ghika decise să-şi stabilească domiciliul într-o baracă sărăcăcioasă de la periferia capitalei franceze, în zona dintre Gentilly şi Villejuif, un fel de cour des miracles a secolului al XX-le, locuită de cei mai lipsiţi, atât din punct de vedere material cât şi spiritual.

Copiii au fost primii care au fost atraşi, din curiozitate, să afle intenţiile acelui preot cu barbă şi păr alb care transformase o colibă în capelă, păstrând pentru sine un colţişor mobilat doar cu o bancă, pe care dormea. Acel “Moş Crăciun” – aşa cum i se spunea – avea să le aducă cel mai mare dar pe care cineva şi l-ar fi putut dori vreodată: pe Cel care este “Calea, Adevărul şi Viaţa”.

Cei mici au fost urmaţi de părinţi, şi mai apoi de rude şi cunoscuţi, iar baraca acelui preot venit de departe s-a umplut puţin câte puţin până când a devenit prea neîncăpătoare pentru cei care veneau să îl întâlnească şi să îl cunoască pe Cristos. Văzând noua şi numeroasa comunitate care se formase, Cardinalul Jean Verdier, Arhiepiscop de Paris, a hotărât să construiască acolo una dintre noile parohii din oraş. Papa Pius XI-lea i-a conferit titlul de Monsenior, şi chiar şi astăzi Vladimir Ghika este amintit de români cu apelativul “Monseniorul”, ca şi cum lumea ar vrea să sublinieze astfel nobleţea lui de sânge şi mai ales de credinţă.

Nu numai suburbia pariziană a cunoscut intensa lui activitate de evanghelizare şi de ajutorare a celor sărmani şi suferinzi, pentru că “Monseniorul” a fost prezent “la toate răscrucile carităţii”, aşa cum spunea despre el Jacques Maritain. A fost prezent în Franţa, dar şi în România, în Italia, în Japonia, iar caritatea lui nu se limita la cei săraci, la bolnavi şi la victimele calamităţilor naturale, ci se adresa îndeosebi celor aflaţi departe de Dumnezeu, pentru că pentru el, cea mai mare sărăcie, boală şi calamitate era absenţa lui Dumnezeu din viaţa unei persoane. Pentru Monseniorul Ghika, atunci când Dumnezeu intra în viaţa unei persoane, prezenţa lui trebuia să fie constantă şi continuă, însoţită de rugăciune neîntreruptă.

Într-o scrisoare adresată unei persoane pe care o îndruma spiritual, scria: “Viaţă mereu preocupată de prezenţa lui Dumnezeu, împărtăşire zilnică foarte vie şi plină de devoţiune, dorinţă de a face mereu ceea ce Dumnezeu doreşte”. Le cerea mereu credincioşilor săi să fie conştienţi de faptul că la umbra altarelor bate în tăcere o inimă sfântă, o inimă de carne, “simbol eficient şi viu al iubirii veşnice a lui Dumnezeu pentru noi şi izvor al tuturor harurilor”, inima lui Isus prezentă astăzi ca şi acum două mii de ani în mijlocul discipolilor Săi.

Monseniorul Ghika ţinea la fraţii lui întru preoţie care se aflau în suferinţă şi în mare dificultate în a-şi continua misiunea din pricina propriilor rătăciri şi slăbiciuni. Se întâlnea cu ei, vorbea cu ei şi îi ajuta prin prezenţa sa şi prin rugăciune intensă. La cererea lui, chiar şi numeroşii săi fii spirituali se rugau cu generozitate pentru preoţii aflaţi în dificultate, mulţi dintre aceşti preoţi redobândind bucuria de a sluji cu fidelitate Biserica. Aşa s-a format în Franţa, în anul 1935, grupul de rugăciune pentru sprijinul spiritual al preoţilor, devenit ulterior asociaţia “Virgo Fidelis”, activă şi astăzi în diferite părţi ale lumii, chiar şi în România.

Ultimii cincisprezece ani de viaţă i-a petrecut în România. S-a întors în ţara de origine în vara anului 1939, pentru a petrece câteva luni împreună cu familia, dar evenimentele belice l-au împiedicat să se întoarcă în Franţa. În toamna din 1939 îl regăsim în slujba refugiaţilor polonezi, a căror situaţie era într-adevăr cumplită. Apoi, în 1944, oraşul Bucureşti a fost bombardat, iar Monseniorul a rămas pentru a ajuta victimele. În anii următori a muncit în mod constant împreună cu Fiicele Carităţii, ajutându-i pe toţi aceia care aveau nevoie de ajutor material şi mai ales spiritual, şi numărul persoanelor pe care le conducea la Dumnezeu creştea în permanenţă. Monseniorul era de-acum cunoscut în capitala României ca un punct de referinţă şi de mângâiere într-o perioadă de mare teamă, tulburare şi confuzie spirituală.

În 1948 familia lui, care se afla în pericol din cauza noului regim politic, a hotărât să părăsească România, însă nu a reuşit să îl convingă pe Vladimir, care nu a vrut să părăsească sufletele care îi fuseseră încredinţate, deşi era conştient de riscurile mari pentru libertatea şi viaţa lui. Chiar dacă activităţile lui erau cu caracter strict religios şi caritativ, lipsite de orice nuanţă politică, Monseniorul era considerat un pericol pentru cei care doreau să îl înlocuiască pe Dumnezeu cu o ideologie. El era părintele spiritual a numeroşi tineri care îl căutau în permanenţă pentru a primi sfaturi şi sprijin spiritual.

Monseniorul era acel tip de persoană care zguduia sufletele, care le trezea din amorţeală. Cei care îl întâlneau pe stradă percepeau sfinţenia din acel bătrânel cu plete albe, cu reverenda şi încălţămintea uzate, şi îşi plecau privirea în semn de respect. Tocmai pentru acest lucru era considerat periculos de către regimul care vroia să abolească religia.

A fost arestat de către regimul comunist în noiembrie 1952, cu acuzaţia de complicitate la crimă de înaltă trădare. Dar Monseniorul nu putea trăda un regim pe care nu îl slujise niciodată. A fost condamnat la trei ani de închisoare, unde şi-a continuat apostolatul până la moarte. A eliberat de păcat multe suflete, în acel context de detenţie inumană, şi mulţi deţinuţi au primit încurajare şi mângâiere de la acel preot catolic ajuns doar o umbră, care nu se mai putea ţine pe picioare, dar care la proces s-a ridicat în boxa acuzaţilor şi s-a apărat singur, gest pe care l-a făcut pentru a-i întări pe ceilalţi prizonieri. A murit în închisoare, în mai 1954.

La jumătate de secol de la moartea sa are loc un alt proces. De data aceasta procesul informativ diecezan pentru beatificarea Monseniorului, început în 2002, din iniţiativa Arhiepiscopului Ioan Robu de Bucureşti. În momentul de faţă documentele se află la Roma, la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor.

Dacă Vladimir Ghika ar fi azi printre noi, l-am afla în locuri diametral opuse. L-am întâlni atât în cercurile culturale şi în cele ale oamenilor de ştiinţă, cât şi în favelele ţărilor latino-americane, ori în cartierele sărace ale vreunui mare oraş. Ar fi cu siguranţă prezent în academii şi universităţi, precum şi în taberele de nomazi, în barăci de-a lungul fluviilor, în comunităţile de imigranţi şi, mai ales, în comunităţile conaţionalilor săi din străinătate, care se roagă pentru ca slava lui Dumnezeu să se manifeste şi prin beatificarea şi canonizarea Monseniorului. Dar se roagă, în mod deosebit, pentru ca, prin mijlocirea lui, Dumnezeu să îşi îndrepte cu bunăvoinţă privirea spre poporul român din sânul căruia l-a ales, pentru ca exemplul lui de credinţă şi de iubire să îi inspire pe conaţionalii săi.

(Material publicat iniţial pe ARCB.ro)


Sursa: http://lumea.catholica.ro/2010/05/monseniorul-vladimir-ghika-un-om-al-lui-dumnezeu



Cuvântul sculptează!

10 Mai – „O mamă nu se satură nicicând de aşteptat”

O mamă, care de câţiva ani îl văzuse plecând de acasă pe fiul său, păstra casa ca şi cum el încă locuia acolo. Închisese câteva încăperi, însă camera fiului, salonul şi grădina străluceau de curăţenie. Într-o bună zi, o prietenă o vizită şi, văzând totul atât de aranjat, o întrebă:

- «Dragă, de cât timp eşti singură?»

- «De cincisprezece ani, răspunse doamna.»

- «Fiul tău îţi scrie?»

- «Da, ultimele veşti sunt de acum doi ani.»

- «Nu ţi se pare mult timp, pentru ca să ţii totul atât de îngrijit?»

- «Dar cine îţi spune ţie – reluă mama –« că nu se va întoarce mâine, sau chiar în momentul acesta?»

Un comentariu bun ar putea să fie versurile unui cântec:

„De câte ori, copil fiind, eu m-am rugat,

Că te iubesc, să-ţi spun nicicând n-am încetat

Cu timpul, însă, Mamă, de tine am uitat

Şi paşii mei pe căi pierdute-au apucat.

De tine, Mamă, astăzi, eu mi-am amintit

Altarul tău cât de frumos e-mpodobit

Rugându-mă din nou, îndată am aflat

Că o mamă nu se satură nicicând de aşteptat.”

„O mamă nu se satură nicicând de aşteptat …” Mama de aici nu poate face altceva decât să aştepte. Fecioara Maria, pe lângă faptul că nu se satură să aştepte, ne ajută să ne întoarcem.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Papii şi îngerii (I)

Îngerii sunt o invenţie umană pentru a asigura persoanele sau realităţi concrete care intervin în istoria fiecăruia? La această întrebare şi la altele încearcă să răspundă cartea părintelui Marcello Stanzione cu titlul “Papii şi îngerii” (Gribaudi editore). Autor a numeroase volume despre această temă, părintele Stanzione organizează în fiecare an o întâlnire anuală despre îngeri. În cartea amintită, care a fost prezentată de dr. Angelo Scelzo, subsecretar la Consiliul Pontifical al Comunicaţiilor Sociale şi Nerea de Giovanni, preşedinte internaţional al criticilor literari, vineri 6 mai, la Roma, la librăria “Paul al VI-lea”, pr. Marcello trasează un portret original al Pontifilor şi al raportului lor cu îngerii.

Lucrarea prezintă o scurtă biografie a fiecărui Pontif, analiza personalităţii, scrierile şi mai ales experienţa îngerului păzitor care i-a călăuzit paşii. Pentru a cunoaşte anecdotele şi devoţiunea pe care Papii au nutrit-o faţă de îngeri, agenţia Zenit l-a intervievat pe pr. Marcello Stanzione. Acest interviu a apărut publicat pe Ercis.ro în traducerea pr. Mihai Pătraşcu. Reproducem aici prima parte a interviului.

- Unii cred că acest cult al îngerilor este o practică pentru copii, în timp ce dumneavoastră susţineţi în carte că există o mare veneraţie a Papilor faţă de îngeri. Ce anume aţi scris în această privinţă?

- De la Sfântul Petru, primul Papă, până la actualul Papă Benedict al XVI-lea sunt 265 de Papi care s-au succedat la catedra romană: diferiţi prin provenienţă, naţionalitate, cultură, personalitate şi valoare, toţi au fost martori ai unei credinţe identice şi ai uneia şi aceleiaşi ocrotiri îngereşti. Sfântul Anselm îl numeşte pe Papa “înger al marelui sfat”. Sfânta Veronica Giuliani într-una din extazele miraculoase a văzut şi a scris că vicarul lui Cristos este mereu înconjurat, foarte onorat şi asistat de un grup de doisprezece îngeri păzitori, ca un fel de colegiu îngeresc care aminteşte de cel apostolic şi care îi este în mod constant ca o gardă invizibilă. În această privinţă, evenimentul primului Papă din istorie, Sfântul Petru, este foarte semnificativ; de fapt, îngerul Domnului l-a eliberat pe conducătorul Apostolilor din închisoare, de două ori. În scrierile Părinţilor apostolici, îndeosebi la Papa Clement, găsim aluzii la îngeri cu referinţă la slujirea lui Cristos şi a oamenilor. Un Conciliu care s-a ţinut la Roma în anul 745, sub Papa Zaharia, interzice să se invoce numele de Uriel, Raguel, Tofoas, Sabaoth şi Asemenea, declarând că aceşti presupuşi îngeri sunt în realitate diavoli. Pot să fie în mod legitim invocate numele de origine biblică, Mihail, Gabriel şi Rafael. Însuşi scaunul roman, uneori, începând de la sfârşitul secolului al VI-lea, era definit “îngeresc”. În această perioadă Papa Leon este desemnat cu acest termen de diaconul Porfiriu în timpul Conciliului din Calcedon, şi în raport cu Episcopii orientali, în timpul schismei lui Acaciu, adesea se anunţă Papei trimiterea de mesageri la “scaunul său îngeresc”.

Explicaţia acestui adjectiv trebuie găsită fără îndoială într-o scrisoare a lui Remigiu din Reims, care explică destinatarului său că Episcopii sunt îngereşti pentru că sunt acei “îngeri ai Bisericilor” despre care se vorbeşte în cartea Apocalipsului Sfântului Ioan. Însă în mai 519, un Episcop de Prevalitana, care îi scria Papei Ormisda ca unui “învăţător egal cu îngerii prin merit”, prevestea desigur folosirea termenului mai târziu “coîngeresc”, de inspiraţie greacă, apărut la sfârşitul secolului al VI-lea, care a fost rezervat exclusiv Papilor, şi care este simbolizat de haina lor albă.

- Este adevărat că Attila a decis să se retragă pentru că a văzut lângă Papa Leon I un înger războinic care i-a spus să se oprească?

- Leon are stofa marilor Papi, a marilor administratori şi a marilor sfinţi. Pontificatul lung al Papei Leon I a durat 21 de ani, de la 29 septembrie 440 la 10 noiembrie 461, ziua morţii sale. Cu un curaj teribil, el a decis să meargă, escortat numai de câţiva preoţi, în faţa lui Attila şi să îi ceară să cruţe Roma şi pe romani. Misiune imposibilă, probabil mortală. Pentru a-i aminti Pontifului, exista exemplul, nu foarte vechi, al Episcopului de Reims, Nicasiu, masacrat de invadatorii vandali pe care voia să îi împace; era în anul 407, şi barbarii din acea perioadă nu erau desigur mai răi decât hunii…

Leon I nu se lasă convins de cercul său, însă, înainte de a merge să-l întâlnească pe Attila consacră în mod solemn sfântului Mihai oraşul. Şi incredibilul se realizează: Attila se lasă sedus de prada de război pe care i-o oferă Papa şi acceptă să cruţe Roma. În faimoasa Legenda Aurea a lui Jacopo da Varaggine este scris că atunci când cei doi conducători s-au înfruntat la râul Mincio, stând unul în faţa celuilalt, au coborât de pe cal pentru a se pune de acord. Dintr-o dată Attila s-a aruncat la picioarele Pontifului spunându-i să ceară orice ar vrea. Papa l-a invitat să părăsească Italia şi să îi elibereze pe prizonieri. Acest lucru s-a făcut într-o clipă. Apoi când războinicii huni l-au întrebat pe conducătorul lor despre motivul acelei decizii, Attila a răspuns că a văzut lângă Pontif “un soldat foarte puternic, stând în picioare, cu sabia scoasă din teacă, şi care spunea: ‘Dacă nu asculţi de omul acesta, tu şi toţi ai tăi veţi muri’”.

Ca mulţumire, a fost ridicată o biserică arhanghelului pe Via Salaria, la ieşirea din Roma, sub numele de “Sfântul Mihai şi Sfinţii Îngeri” (nu a mai rămas nimic astăzi din biserica “Sfântul Mihai” de pe Via Salaria, în afară de sărbătoarea dedicării sale, 29 septembrie, care era data ridicării la pontificat a lui Leon I şi care, după aceea, a devenit sărbătoarea liturgică a Sfântului Mihai pentru toată Biserica universală). Nu este decât un început. În anul 1754, Papa Benedict al XIV-lea l-a proclamat Învăţător al Bisericii. Leon a fost primul Pontif care a luat titlul de “cel Mare”. Rămăşiţele sale pământeşti au fost înmormântate mai întâi în atriul bazilicii Sfântul Petru şi după aceea în interiorul ei.

- Ce ne puteţi spune cu privire la Papa Grigore I, despre ciuma care biciuia Roma şi statuia care de atunci este în vârful Castelului Sfântul Înger (“Castel Sant’Angelo”)?

- Conform legendei a fost o apariţie a arhanghelului care s-a arătat Sfântului Papă Grigore cel Mare, care din cauza unei grave epidemii de ciumă ce lovise Roma, stabilise o mare procesiune penitenţială care a pornit de la Bazilica Santa Maria Maggiore. De fapt, odată ajunşi pe lângă Mausoleul lui Adrian, Papa ar fi avut o viziune a Sfântului Mihai în vârful turnului care îşi punea sabia din teacă, semn că ciuma se terminase de acum. De atunci încoace, cultul Sfântului Mihai la Roma se va dezvolta tot mai mult şi chiar în apropiere între Vatican şi Monumentul lui Adrian, rebotezat apoi Castelul Sfântul Înger, vor fi ridicate nouă biserici şi capele dedicate Conducătorului îngerilor. Vineri, 20 mai, chiar în una din aceste biserici, aceea a sfinţilor Mihai şi Magnus, cunoscută şi ca biserica Sfântul Mihai al Frizonilor, adică al olandezilor, la ora 18.00 voi ţine o conferinţă despre Sfântul Mihai şi Papii. Îi invit pe toţi cititorii romani ai agenţiei Zenit să participe.

- Şi Fericitul Ioan Paul al II-lea era foarte evlavios faţă de îngeri, nu este adevărat? Ne puteţi povesti vreo întâmplare în acest sens?

- Cu siguranţă Sfântul Mihai, îngerul ocrotitor al papalităţii, şi cetele îngereşti l-au păzit cu iubire în cei aproape 27 de ani de pontificat, de fapt într-una din cărţile sale autobiografice, Papa Ioan Paul al II-lea a destăinuit: “Am o evlavie deosebită faţă de Îngerul Păzitor. Încă de când eram copil, probabil ca toţi copiii, am repetat de atâtea ori: ‘Înger al lui Dumnezeu, care eşti Păzitorul meu, luminează-mă, păzeşte-mă, povăţuieşte-mă şi ocârmuieşte-mă pe mine, care-ţi sunt încredinţat ţie prin mila lui Dumnezeu’. Îngerul meu Păzitor ştie ce fac. Încrederea mea în el, în prezenţa sa ocrotitoare, se aprofundează în mine în mod constant. Sfântul Mihai, sfântul Gabriel, sfântul Rafael sunt Arhanghelii pe care adesea îi invoc în rugăciune.”

- Care au fost Pontifii care au nutrit o evlavie mai profundă faţă de Îngeri şi care este semnificaţia teologică a prezenţei Îngerilor în istoria şi în doctrina catolică?

- Toţi Papii au fost desigur evlavioşi faţă de duhurile cereşti. Însă în acest interviu al meu vreau să mă limitez numai la cei mai recenţi. Papa Pius al XI-lea (Achille Ratti, 1922-1939) a revelat unui grup de pelerini că, la începutul şi la sfârşitul zilei, îl invoca pe propriul Înger Păzitor, subliniind că repeta frecvent această invocaţie îngerească în timpul activităţilor zilnice în special atunci când erau probleme mari. Dar de unde se năştea această profundă evlavie a Papei Pius al XI-lea faţă de Îngerul Păzitor? Papa a spus că, încă de când era copil, a înţeles, graţie părinţilor şi educatorilor săi luminaţi, minunatele gânduri ale Sfântului Bernard de Clairvaux referitor la respectul încrezător şi la iubirea care trebuie avută faţă de Îngerul Păzitor. Papa Pius al XI-lea recomanda devoţiunea Îngerească îndeosebi unor categorii cum ar fi misionarii, nunţii apostolici, profesorii şi scoutiştii.

Într-un frumos discurs din anul 1923 adresat exploratorilor catolici Pontiful a declarat: “întotdeauna noi recomandăm exploratorilor devoţiunea faţă de Îngeri. Exploratorul este adesea abandonat numai forţelor sale, numai mijloacelor sale. Să nu uite atunci faptul că el are o călăuză cerească, faptul că Îngerul lui Dumnezeu veghează asupra lui. Acest gând îi va da curajul şi încrederea unui ajutor preţios”. Şi colaboratorii cei mai apropiaţi ai Papei Pius al XI-lea au fost mereu edificaţi de iubirea profundă a Papei faţă de Îngeri. Cardinalul Carlo Confalonieri, în biografia sa “Papa Pius al XI-lea văzut de aproape”, scrie astfel: “Era foarte evlavios faţă de îngerii păzitori, faţă de îngerul său personal în primul rând, şi faţă de cei pe care îi considera puşi în fruntea oficiilor ecleziastice şi a diferitelor circumscripţii teritoriale. Atunci când trebuia să îndeplinească vreo misiune delicată, îl ruga pe îngerul său să pregătească şi să faciliteze drumul, predispunând sufletele. Mai mult, în circumstanţe de dificultate deosebită, îl ruga şi pe îngerul celuilalt interlocutor, pentru ca să îl lumineze şi să îl îmbuneze pe protejatul său. Intrând în teritoriul Diecezei de Milano, a îngenuncheat pentru a săruta pământul pe care Domnul i-l încredinţa şi a invocat ocrotirea îngerului Diecezei.”

Şi Papa Pius al XII-lea (Eugenio Pacelli, 1939-1959) a vorbit adesea despre misiunea Îngerilor în viaţa Bisericii. Pastor Angelicus, cum era numit, era deosebit de evlavios faţă de Arhanghelul Mihai pe care, în anul 1949, l-a constituit Patron şi Ocrotitor al radiologilor şi radioterapeuţilor şi chiar Patron ceresc al întregii administraţii italiene a Siguranţei Publice, deoarece Arhanghelul războinic era înzestrat cu tăria divină împotriva puterilor întunericului. În anul sfânt 1950, Papa Pacelli, cu enciclica “Humani generis” a reafirmat doctrina tradiţională despre Îngeri, deplorând că unii ajung să pună în discuţie fiinţa lor de creatură personală, reducându-i la figuri mitice şi vagi. La 3 octombrie 1959, Papa a adresat o minunată alocuţiune unui mare grup de catolici americani, în care, după ce a amintit de frumuseţile realităţii vizibile, a trecut la cele invizibile, populate de Îngeri. “Ei erau în oraşele pe care le-aţi vizitat… erau însoţitorii voştri de călătorie”. Pentru că uneori se limitează misiunea Duhurilor cereşti la o slujire de apărare pe planul fizic, Papa aminteşte că Îngerii au grijă şi de sfinţirea noastră, ei sunt maeştri de asceză şi de mistică. Pius al XII-lea în concluzie îi invita pe acei pelerini să menţină o anumită familiaritate cu Îngerii, care se străduiesc cu grijă constantă pentru mântuirea umană pentru că: “Dacă va vrea Dumnezeu veţi petrece o veşnicie de bucurie cu Îngerii: învăţaţi încă de acum să-i cunoaşteţi”.

Sursa: http://www.catholica.ro/2011/05/07/papii-si-ingerii-i