duminică, 18 decembrie 2011

Miracolele Sf. Francisc Xaveriu

Autor: pr. John A. Hardon, SJ (şi alte surse)
Traducere: Ecaterina Hanganu

Sf. Francisc Xaveriu

Sf. Francisc Xaveriu

La 3 decembrie 2011, se împlinesc 459 ani de la moartea Sf. Francisc Xaveriu (7 aprilie 1506 – 3 decembrie 1552). Din cununa gloriei acestui sfânt, criticismul raţionalist contestă în ultimele trei secole tocmai miracolele pe care le-a săvârşit. Chiar şi catolicii adoptă uneori aceeaşi atitudine: “Este un mit faptul că el (Xaveriu) ar fi avut darul limbilor. Singura limbă pe care o ştia acceptabil era portugheza. Şi tot un mit este capacitatea lui de a înfăptui minuni. Minunile de care a dat într-adevăr dovadă au fost răbdarea, generozitatea, iubirea arzătoare pentru Isus, încrederea nesfârşită în Dumnezeu”, scrie un autor catolic [1].

Cine este Sf. Francisc Xaveriu?

“Apostolul Indiilor”, cum avea să fie numit datorită operei sale misionare care nu este întrecută în întreaga istorie a Bisericii decât de activitatea Sf. Paul, s-a născut în Navarra la 7 aprilie 1506. A fost cel mai mic dintre cei cinci copii ai Mariei de Azpilcueta şi Juan de Jassa. La vârsta de 19 ani a fost trimis la Paris, la Colegiul Sf. Barbara, să îşi desăvârşească studiile, unde i-a avut colegi pe Pierre Favre şi apoi pe Ignaţiu de Loyola (1529). A absolvit în 1530 şi a devenit profesor de filosofie la Colegiul din Beauvais-Paris. Trei ani mai târziu, Xavier s-a decis să îl urmeze pe Ignaţiu de Loyola. La 15 august 1534, Ignaţiu, Xavier şi alţi cinci, grupul fondator al viitoarei Societăţi a lui Isus, au decis să îşi dăruiască viaţa slujirii lui Dumnezeu, la Sfânta liturghie celebrată într-o capelă lângă Montmartre. Au depus atunci voturile de sărăcie şi castitate, ulterior de ascultare şi votul special de obedienţă faţă de Papa. Intenţia lor de atunci era să meargă în pelerinaj la Ierusalim.

La sfârşitul verii anului 1534, Xavier a făcut Exerciţiile Spirituale. Grupul, căruia i se adăugaseră încă două persoane, a părăsit Parisul în noiembrie 1536 şi, aşteptând la Veneţia aprobarea Sfântului Scaun de a pleca în Ţara Sfântă, au lucrat în spitale, i-au hrănit pe cei flămânzi, i-au îngrijit pe toţi, au cerşit pentru săraci, au ţinut predici, au îndeplinit diferite însărcinări. Un an mai târziu, deşi primiseră aprobarea şi fuseseră hirotoniţi, călătoria spre Ierusalim întârzia din cauza iminenţei războiului, şi grupul s-a pus la dispoziţia Sfântului Părinte. Din acest moment grupul s-a numit Societatea lui Isus. În 1540, Ignaţiu a primit aprobarea organizaţiei prin bula emisă de Papa Paul al III-lea. Documentul se deschide cu afirmaţia că Societatea lui Isus a fost întemeiată în special pentru propagarea şi apărarea credinţei şi progresul sufletelor în viaţa şi doctrina creştină.

Între timp, soseau tot mai numeroase solicitări de intrare în Societatea lui Isus. Juan al III-lea, regele Portugaliei, i-a cerut Sfântului Părinte doi misionari iezuiţi pentru India. Au fost propuşi Bobadilla şi Rodrigues, dar primul era bolnav iar al doilea indisponibil, astfel încât singurul care a răspuns a fost Francisc Xaveriu. “Ei bine, iată-mă!” au fost cuvintele spuse lui Ignaţiu de Loyola. A doua zi a plecat spre Lisabona cu ambasadorul ţării, iar un an mai târziu, spre India.

Opera misionară

Sf. Francisc Xaveriu a desfăşurat o muncă misionară incredibilă în India, în insulele din Indiile de Est, în Japonia şi a urmărit să ajungă în China, iar pretutindeni pe unde a trecut a instruit localnicii în credinţa creştină, a botezat copii şi adulţi, i-a îngrijit pe bolnavi, i-a ajutat pe cei suferinzi. Iată drumul parcurs de el:

  • 1542, 6 mai: Xaveriu ajunge la Goa, India, capitala Imperiului Portughez din Indiile de Est, merge la paravasi – pescuitorii de perle de la Capul Comorin, care fuseseră convertiţi la creştinism, dar aveau foarte puţine informaţii despre viaţa creştină;
  • 1543: Xaveriu revine la Goa pentru o lună, apoi pleacă la Cannanore (coasta de vest a Indiei);
  • 1544: ajunge la Cochin, un port important portughez, apoi la Ceylon şi din nou la Capul Comorin şi iarăşi la Goa;
  • 1545: se întoarce la Cochin, Ceylon, şi merge în alte zone de pe coasta de est a Indiei, apoi pleacă la Malacca, un important port;
  • 1546: merge în Insulele Molucce, unde rămâne mai mult timp;
  • 1547: se întoarce la Malacca pentru şase luni, unde află despre situaţia din Japonia şi îşi face planuri să meargă într-acolo;
  • 1548: se întoarce la Cochin şi călătoreşte în diferite zone ale Indiei;
  • 1549: ajunge în Japonia în august şi obţine permisiunea autorităţii locale feudale să predice în Kagoshima;
  • 1550: merge la Yamaguchi, al doilea mare oraş al Japoniei, dar fără prea mare succes;
  • 1551: ajunge la Miyako, capitala curţii imperiale japoneze, dar nu este bine primit şi se întoarce la Yamaguchi, unde în cele din urmă este acceptat. Află despre situaţia din China, care îi trezeşte interesul, dar trebuie să revină la Goa, India, ca să supravegheze misiunile din zonă.
  • 1552: îşi petrece prima parte a anului la Cochin şi Goa, apoi pleacă la Shangchuan, insula principală din Arhipelagul Chuanshan, pe coasta de sud a Chinei – la 14 km de ţărmul Chinei. A rămas aici şi a încercat timp de trei luni să obţină permis de intrare în China. A murit pe insulă, la 3 decembrie 1552. Împlinise 46 ani.

Avea să fie amintit în special pentru opera sa misionară, pentru zelul şi iubirea faţă de localnici, ca şi faţă de fraţii din Societatea lui Isus. Scrisorile sale numeroase (la care a primit rareori răspuns) au străbătut însă Europa şi au fost izvor de emulaţie pentru misionari. “Mulţi din cei de aici nu devin creştini – spunea el – numai fiindcă nu este nimeni care să îi instruiască. Adeseori simt dorinţa să merg în toate universităţile Europei, în special la Paris şi Sorbona, să strig ca ieşit din minţi, să le spun tuturor ce multe suflete nu ajung în cer şi cad în iad din cauza neglijenţei lor”. A fost beatificat la 25 octombrie 1619 de Papa Paul al V-lea şi canonizat la 12 aprilie 1622, de Papa Grigore al XV-lea.

Istoricul controverselor asupra miracolelor Sf. Xaveriu

Deşi miracolele Sf. Francisc Xaveriu “au fost întotdeauna un spin dureros în ochii protestanţilor”, primul atac semnificativ privind autenticitatea lor a avut loc în Anglia, când dr. Douglas, ulterior Episcop anglican de Salisbury, a publicat în 1752 lucrarea Criterion: or Rules by which the true miracles of the New Testament are distinguished from the spurious miracles of Pagans and Papists. (Criterion: sau Reguli prin care minunile adevărate ale Noului Testament se deosebesc de minunile false ale păgânilor şi papistaşilor” în care afirma că “minunile atribuite sfinţilor papistaşi sunt falsuri şi provin dintr-o epocă ulterioară celor despre care se afirmă că le-au săvârşit” [2].

Ca să demonstreze acestea, el dă exemplul Sf. Francisc Xaveriu, “care este considerat de papistaşi drept făcător de minuni, dar nu este nici pe departe astfel”. Şi ca dovadă – spune el – este faptul că timp de 35 de ani de la moartea Sf. Francisc nu s-a auzit nimic despre minunile lui. Acosta, care a fost el însuşi misionar în India, afirmă în lucrarea sa De Procuranda Indarum Salute, apărută în 1589, adică la 37 de ani de la moartea Sf. Xaveriu, “că niciodată nu a avut loc vreun miracol făcut de misionari printre indieni. Acosta era el însuşi iezuit, aşa că din afirmaţiile lui se poate vedea fără putinţă de tăgadă că au trecut între 30 şi 40 de ani înainte ca miracolele lui Xaveriu să fie prezentate” [3].

Scrierile lui Douglas au fost urmate de ale altor protestanţi (Le Mesurier, Farmer, Roberts, Greer, Venn şi Hoffman), care considerau că reputaţia de taumaturg a Sf. Francisc era frauduloasă. Lucrările lui Douglas şi ale imitatorilor săi au fost contracarate de John Milner în Vindication of the End of Religious Controversy, publicată în 1825 [4]. Dar opoziţia a continuat. În America, în 1891, Andrew White, primul preşedinte al Universităţii Cornell, a publicat două articole împotriva miracolelor înfăptuite de Sf. Xaveriu, iar Thomas Hughes, SJ, i-a răspuns în acelaşi an.

Cinci ani mai târziu, însă, White a revenit cu lucrarea în două volume History of the Warfare of Science with Theology in Christendom, în care a afirmat iarăşi că nu există miracole autentice în creştinism şi a revenit analizând viaţa Sf. Francisc Xaveriu. El considera că “aşa-zisele minuni nu sunt decât legende care înfrumuseţează viaţa tuturor binefăcătorilor omenirii. În creştinismul post-apostolic, sunt foarte multe exemple care arată evoluţia ideii – atât de multe încât practic nu pot fi studiate”. Astfel, White preferă “să selecteze o singură biografie, a celui mai nobil şi devotat om din întreaga istorie a omenirii, un om a cărui viaţă este cunoscută întregii lumi în cele mai mici detalii: Sf. Francisc Xaveriu” [5]. Concluzia autorului este clară: dacă miracolele menţionate în viaţa sa sunt doar legende, atunci nici unul dintre fenomenele miraculoase petrecute în viaţa oricărui sfânt creştin nu poate fi acceptat ca adevărat”.

Între timp, bollandiştii (= asociaţie de savanţi, filologi şi istorici, la origine iezuiţi, dar care includ acum şi non-iezuiţi, care studiază hagiografia şi cultul sfinţilor în creştinism; cea mai importantă publicaţie a lor este Acta Sanctorum. Ei se numesc astfel de la Jean Bolland sau Bollandus 1596-1665), strângeau cu minuţiozitate date împotriva afirmaţiilor detractorilor, pe care le-au publicat în 1897. Deşi detractorii nu au răspuns niciodată, ei au continuat totuşi să îşi publice părerile considerându-le drept adevăruri incontestabile.

Tăcerea Sf. Francisc Xaveriu în privinţa propriilor miracole

Unul dintre argumentele de bază ale detractorilor este absenţa oricărei referiri la miracole în scrierile Sf. Francisc. “În cursul activităţii sale misionare a scris un mare număr de scrisori, care s-au păstrat şi au fost publicate; acestea, împreună cu scrierile contemporanilor, prezintă în detaliu viaţa sa… şi totuşi, nici un miracol nu apare amintit nici de el, nici de contemporanii săi” [6]. Această afirmaţie cuprinde două aspecte. Primul: cum se explică tăcerea sfântului privind puterile sale supranaturale, dacă într-adevăr le avea; şi al doilea: tăcerea contemporanilor – istorici, prieteni şi fraţi din acelaşi ordin religios.

Relativ la tăcerea Sf. Francisc, bollandiştii consideră observaţia drept naivă, subliniind “ce puţin cunosc americanii caracterul lui Xaveriu. Cu aceeaşi ardoare cu care fostul profesor de filosofie nu se gândea cândva decât la gloria umană, cu aceeaşi intensitate acum discipolul Sf. Ignaţiu se gândea cum să îngroape mai adânc lucrarea minunată a Domnului în el însuşi. Ultima persoană care ar trebui întrebată despre miracolele înfăptuite de Xaveriu ar fi Xaveriu însuşi”.

Un contemporan, Orlandini, relatează că, întrebat despre miracolele pe care le înfăptuieşte, Sf. Francisc Xaveriu s-a înroşit brusc, strigând: “Ba chiar se spune că am înviat şi morţi!” [7]. White nu a publicat episodul respectiv în 1896, dar cinci ani mai devreme îl menţionase totuşi ca pe o legendă inventată de iezuiţi ca să explice tăcerea privind puterile taumaturgice ale sfântului. Dar tot Orlandini explică iarăşi discrepanţa între reticenţa Sf. Xaveriu şi relatările glorioase ale celor care îl cunoşteau: “El scrie cumpătat şi sec despre activitatea sa, în timp ce despre el se scrie mult şi în detaliu, atât de către cei care îl cunosc, cât şi de către membrii ordinului său” [8].

Pretinsa tăcere a istoriei contemporane

Mult mai serios este al doilea argument invocat de Andrew White: “nici o relatare a vreunui miracol săvârşit de Xaveriu nu apare în vreun document contemporan”. Răspunsul bollandiştilor este covârşitor: relatările contemporanilor sunt pline de referiri la puterile miraculoase ale lui Xaveriu. Iată câteva, extrase din documente autentice, scrise înainte de decembrie 1551, deci în timpul vieţii Sf. Xaveriu: Gaspar Barze, aflat la Goa, relatează următoarele fraţilor săi de ordin religios din Portugalia, într-o scrisoare din 13 decembrie 1548: când misionarul a întârziat să se întoarcă la Cap Comorin, “s-a zvonit deodată că Francisc Xaveriu a murit… Prietenii erau sfâşiaţi de durere şi îşi spuneau: chiar dacă ne costă 30.000 cruzados, vom merge să îl vedem canonizat. Şi au început să relateze miracolele, miracole foarte mari pe care le-a înfăptuit în ţara lor. Nu ţi le voi povesti, fiindcă nu se cade să vorbeşti despre ele decât lui Dumnezeu, mulţumindu-i pentru harurile dăruite” [9].

Într-o scrisoare a lui Francis Perez către preoţii din Coimbra, se menţionează dubla profeţie pe care Xaveriu a făcut-o la Malacca. Prima a fost previziunea victoriei armatei creştinilor împotriva păgânilor mauri, împotriva oricărei logici – iar previziunea a fost enunţată chiar în momentul în care, la sute de mile distanţă, creştinii obţineau victoria. A doua previziune s-a referit la momentul exact când un bărbat, numit Arausio, avea să moară [10]. În 1545, John Vaz, licenţiat în teologie şi însoţitor al Sf. Francisc în Indii, povesteşte la întoarcerea sa la Roma o serie de minuni pe care le-a săvârşit sfântul [11].

O altă referire apare într-o scrisoare din Travancore, 1548: “În orice oraş se opreşte Francisc, pe oriunde ajunge, dobândeşte un renume pur şi simplu incredibil. Nu vreau să scriu despre ceea ce face – sunt lucruri atât de sublime încât nu cred că le-aş putea descrie exact. Viaţa lui Francisc a creat un astfel de tumult, încât numele lui este celebrat pretutindeni în India… Cum oare aş putea să descriu în detaliu toate minunile care sunt legate de el?! Crede-mă, faptul că nu reuşesc mă doare mai mult pe mine decât pe tine. Dar te asigur că Dumnezeu are mijloacele Sale prin care înfăptuieşte aceste lucruri minunate şi acestea nu pot fi subiect de conversaţie în clipe de răgaz” [12].

Iar despre scepticii din Portugalia care nu puteau să creadă asemenea fapte uluitoare decât dacă sunt relatate de martori oculari şi imparţiali, o scrisoare din Lisabona din 1548 spune cum au fost reduşi la tăcere la un moment dat: “Luând masa împreună cu ambasadorul împăratului”, scria un iezuit, “l-am întâlnit pe Francisco Guzman, Don Pedro de Meneses şi alţi doi cavaleri care tocmai se întorseseră din India. Ei vorbeau cu atâta admiraţie despre binecuvântatul părinte Xaveriu, încât era clar că Domnul îi inspirase să vorbească astfel, ca să manifeste în această distinsă adunare adevărul despre faptele minunate pe care Maiestatea Sa Divină le înfăptuieşte prin bunul Său slujitor, tocmai ca să creeze uimire în rândul acelor puţini ascultători neîncrezători, care se aflau de faţă” [13].

Printre alţi martori contemporani se numără celebrul Don Fernando Mendez Pinto. Plecând din Lisabona spre Indii în 1537, a ajuns la Malacca în ianuarie 1547. ” Acolo”, povesteşte el, “l-am găsit pe părintele Francisc Xaveriu, superiorul Societăţii Iezuiţilor din India. El ajunsese numai cu câteva zile înainte din Molucce cu un mare renume de sfinţenie. Oamenii îl numeau ‘sfânt’ datorită multor miracole pe care le înfăptuise” [14]. Acestea par suficiente – remarcă bollandiştii – ca să contracareze afirmaţia privind “tăcerea istoricilor contemporani”. “Chiar şi numai cele câteva citate prezentate demonstrează cu prisosinţă că, încă din timpul vieţii, Apostolul Indiilor s-a bucurat din partea fraţilor din ordinul său religios şi a colaboratorilor săi de o binemeritată reputaţie de taumaturg. Desigur că nu găsim în scrisorile misionarilor din India şi Japonia decât o mică parte dintre miracolele pe care o anchetă juridică nu ar întârzia să le prezinte. Dar suntem oare îndreptăţiţi să spunem că totul nu este decât o legendă?!” [15].

O scrisoare de la Goa scrisă de superiorul iezuit la scurt timp după moartea lui Francisc Xaveriu arată cât de nedreaptă este acuzaţia că în jurul lui Xaveriu biografii sunt cei care au ţesut legenda. În plus, explică şi reticenţa iezuiţilor privind relatarea miracolelor Sf. Francisc în timpul vieţii sale. “În ceea ce priveşte moartea părintelui nostru Francisc”, scria Balthasar Diaz, “există multe persoane în acest oraş care s-au aflat cu el în diferite locuri şi l-au văzut înfăptuind şi spunând păgânilor asemenea lucruri încât este certă originea lor supranaturală şi sunt cu totul asemenea acelora pe care le citim în vieţile sfinţilor. Persoane de mare integritate au venit să mă întrebe de ce nu începem investigarea formală şi culegerea mărturiilor privind aceste lucruri în vederea canonizării sale. Totuşi, fiindcă simt că aceasta ar trebui săvârşită de cineva autorizat şi de asemenea din motive personale, nu intenţionez să încep ancheta în baza propriei mele autorităţi” [16].

Teoria evolutivă asupra miracolelor Sf. Xaveriu

Împotriva presupunerii că Sf. Xaveriu nu a făcut miracole în timpul vieţii, opoziţia s-a aflat confruntată cu o masă compactă de dovezi contrare în toate biografiile şi panegiricele sfântului. Ca să explice aceasta, opoziţia a construit teoria dezvoltării legendei. Detractorii spun: “… biografii nu intenţionează să dezamăgească cititorii. Ei pur şi simplu gândesc, vorbesc şi scriu ascultând de legea naturală care guvernează creşterea luxuriantă a miturilor şi legendelor, în atmosfera călduţă de iubire şi devoţiune care însoţeşte întotdeauna pe marii lideri religioşi de-a lungul vremii, fără să aibă grijă de probitatea ştiinţifică – fiindcă, în mintea lor, cel care crede cel mai mult este şi cel mai merituos” [17].

Iată cum ilustrează Andrew White citatul de mai sus – referitor la “creşterea luxuriantă a miturilor şi legendelor ” în privinţa miracolelor Sf. Francisc Xaveriu. El discută trei biografii ale sfântului, scrise de trei iezuiţi, şi subliniază creşterea numărului de miracole relatate de la prima la a doua şi apoi la a treia biografie. Prima, “în 1588, la 36 ani după moartea Sf. Francisc Xaveriu, părintele iezuit Maffei, cunoscător profund al activităţii sfântului în Orient, publică Istoria Indiei, şi deşi prezintă biografia Sf. Francisc Xaveriu în care îşi manifestă admiraţia, el se referă relativ puţin la pretinsele miracole”.

A doua, “apărută şase ani mai târziu, în 1594, este ‘Viaţa lui Francisc Xaveriu’, de pr. Tursellinus, SJ… Lucrarea lui arată o creştere semnificativă a numărului de miracole faţă de toate celelalte scrieri ale timpului. Acolo unde se menţionează că sfântul pur şi simplu a vindecat un bolnav, aici se spune că a alungat demonii, a liniştit furtuna, a înviat morţii şi a săvârşit tot felul de miracole”.

În fine, “în 1682, la 130 de ani de la moartea sfântului, apare biografia scrisă de pr. Bouhours, SJ, care este considerată clasică. În aceasta, vechile miracole sunt multiplicate pur şi simplu enorm şi apar chiar şi unele noi. Acele miracole, puţine şi mici de la Tursellinus devin multe şi mari la Bouhours. La Tursellinus, Xaveriu a salvat în timpul activităţii sale o singură persoana de la înec – la Bouhours: trei; la Tursellinus, Xaveriu a înviat patru persoane din morţi – la Bouhours, patrusprezece; la Tursellinus apare o singură prefacere miraculoasă a apei – la Bouhours, trei etc” [18].

Discrepanţele menţionate, spun bollandiştii, sunt uşor de explicat. În primul rând, între Maffei şi Tursellinus: cei doi biografi au puncte de vedere diferite şi urmăresc ţeluri diferite: “Alţii”, spune Maffei, “povestesc despre predicţiile sale infailibile şi despre multe miracole – multe, într-adevăr, pe care noi, în graba noastră, nu le-am putut menţiona, fiindcă noi urmărim un cu totul alt scop” [19]. Acesta era să ofere o Istorie a Răsăritului regelui Filip al II-lea al Spaniei şi să treacă în revistă progresele colonizării efectuate de portughezi în acel timp. Şi, deşi se opreşte în istorisire de trei ori asupra Sf. Xaveriu şi a activităţii sale, totalizând aproximativ 48 pagini, când ajunge la funeraliile sfântului la Goa el îşi cere scuze că nu a spus mai mult despre subiectul respectiv. În plus, procesul investigării canonice a virtuţilor şi miracolelor Sf. Xaveriu începuse la Goa în 1556, astfel încât un corpus semnificativ fusese strâns până în 1588, iar Maffei nu a mai descris ceea ce scriseseră deja în amănunt alţii.

În privinţa lui Tursellinus, este interesant de remarcat, spun bollandiştii, “schimbarea de atitudine a dr. White între 1891 şi 1896. În 1891, atunci când a publicat primul său articol asupra Sf. Francisc Xaveriu, Tursellinus a fost considerat drept punct de plecare pentru teoria evoluţiei legendei, şi dr. White afirma că Tursellinus ‘abia menţionează câteva miracole’ [20]. Dar Thomas Hughes contrazice ferm aserţiunea, arătând că Tursellinus prezintă nu mai puţin de 51 miracole săvârşite de Sf. Xaveriu în Orient [21]. În consecinţă, în 1896, dr. White îl înlocuieşte pe Tursellinus cu Maffei, drept născocitor de legende, iar Tursellinus ‘prezintă un număr mult mai mare de miracole decât toate cele raportate împreună la vremea respectivă’” [22].

Bouhours a scris biografia sfântului în 1682, iar despre el dr. White afirmă că a “amplificat enorm şi a multiplicat” miracolele atribuite sfântului de biografii anteriori. Afirmaţia este nejustificată sub două aspecte: pe de o parte, dr. White consideră că “Bouhours, scriind la 90 ani după Tursellinus, nu ar fi avut acces la noi izvoare de documentare”, iar pe de altă parte, el confundă miracolele produse în timpul vieţii Sf. Francisc cu acelea care s-au produs după moartea sa, prin mijlocirea sa.

Prima acuză se respinge, fiindcă Bouhours a avut acces la date care încă nu fuseseră strânse în timpul lui Tursellinus (investigaţia canonică a început la Goa în 1556 şi s-a încheiat la Pamplona în 1616). Xaveriu a fost beatificat în 1619 şi canonizat în 1623, iar în acest interval, literalmente sute de persoane au depus mărturie sub jurământ. Un rezumat al acestor mărturii ocupă 506 pagini în Monumenta Xaveriana. Semnificativ pentru caracterul de primă resursă al acestor informaţii sunt următoarele date, din Procesul Episcopal de la Cochin din 1616.

Un negustor în vârstă de 98 ani îl cunoscuse pe Francisc Xaveriu când avea 11 ani şi sfântul salvase un vas care rămăsese fără apă de băut. Iată relatarea: “Călătoria de la Singapore la Shangchuan – ultima efectuată de Sf. Francisc Xaveriu – este demnă de reţinut şi datorită numeroaselor miracole care s-au produs, ca şi cum i-ar fi fost dat să fie preamărit înaintea oamenilor, după dezamăgirile suportate la Malacca. După plecarea din Singapore, vasul a plutit pe o mare calmă timp de 14 zile. Erau aproape 500 de suflete la bord şi apa se terminase. Ţărmul nu se zărea. Vasul zăcea practic nemişcat pe mare, soarele arzător părea că se prăbuşeşte pe corabie din înaltul cerului fără pic de nori. Au fost lăsate la apă bărci care să caute vreo insulă, dar după ce se aventuraseră până la limita de siguranţă, s-au întors fără rezultat.

În această stare disperată, căpitanul şi echipajul – care în mare parte erau oamenii lui Don Alvaro, deci ostili lui Francisc Xaveriu – şi-au amintit că au la bord un preot sfânt, despre ale cărui miracole susţinute de puterea iubirii se auzise în întreg Orientul. S-au înfăţişat la el şi l-au implorat să îi ajute. Francisc a luat crucifixul, le-a poruncit să îngenuncheze împreună cu el şi să recite Litania Tuturor Sfinţilor. Apoi el s-a retras pentru scurt timp în cabină să se roage, după care a ieşit şi le-a spus să aibă curaj. Apoi a lansat o barcă la apă şi s-a suit în ea împreună cu un copil. I-a spus copilului să ia în pumn puţină apă din mare şi s-o guste. Era sărată. Apoi i-a spus să încerce încă o dată. Acum apa era dulce. S-au suit pe punte şi a ordonat echipajului să umple butoaiele şi vasele pe care le aveau cu apă de mare. L-au ascultat, dar când au gustat, apa era sărată.

Atunci Francisc Xaveriu a binecuvântat apa din toate vasele, făcând asupra ei semnul sfintei cruci, şi când au gustat din nou, apa era mai dulce şi mai rece decât apa din Bagan – aşa spuneau uimiţi marinarii. Bagan este numele unui izvor renumit din Goa, a cărui apă era la mare preţ. Acum aveau suficientă apă, atât cât să le ajungă şi să le şi rămână – aşa că oamenii de la bord au păstrat apa aceea binecuvântată ca pe o comoară şi au folosit-o în întregul Orient pentru vindecări şi altele asemenea, ca şi cum ar fi provenit dintr-un izvor miraculos.”

Acesta este unul dintre miracolele prezentate în cursul procesului de beatificare, fiindcă era mai presus de orice îndoială şi comentariu negativ. Martorii oculari, ale căror nume s-au păstrat, au jurat la Cochin că acesta este adevărul. Numele lor apar şi în scrisorile Sf. Francisc Xaveriu: Domenico Caldeira, care avea 98 ani în momentul procesului, şi Joam Botello, 85 ani. Botello era unul dintre cei care scoseseră apă din mare să umple vasele de la bord, o gustase înainte ca Sf. Francisc să o binecuvânteze şi văzuse că era sărată; iar după ce a fost binecuvântată, a gustat-o din nou: era proaspătă, rece şi dulce. Au mai fost şi alte persoane care au auzit istorisirea de la martori perfect credibili, dar aceştia au fost singurii supravieţuitori dintre persoanele care fuseseră efectiv la bord.

Iar relatarea continuă: “Apoi vântul a pornit, Santa Croce şi-a urmat calea spre Shangchuan. Miracole s-au petrecut şi în restul călătoriei – de parcă, aşa cum am spus, s-ar fi adunat special în acel timp de pe urmă, dinaintea morţii Sf. Francisc. Un musulman şi-a pierdut copilul, un băieţel de cinci ani, care a căzut peste bord în timp ce vasul se deplasa repede cu vântul din spate, astfel încât nu era posibil nici să te gândeşti să încerci să îl salvezi. Bietul tată plângea disperat de trei zile, când şansa a făcut ca Sf. Francisc să îl întâlnească pe punte. Se pare că Sf. Francisc nu auzise de accident. El l-a întrebat pe tată dacă va crede în Isus Cristos în cazul în care copilul va fi salvat. Bărbatul a răspuns afirmativ. După câteva ore, copilul i-a ieşit pe punte alergându-i înainte, mai strălucitor şi plin de bucurie decât fusese vreodată. El şi-a ţinut promisiunea şi a cerut să fie botezat cu întreaga lui familie” [23].

O văduvă, în vârstă de peste 80 ani, a mărturisit că ciuma a încetat de îndată ce trupul Sf. Xaveriu a fost adus la Malacca. La vremea aceea avea 15 ani. De săptămâni de zile ciuma făcea ravagii, dar din ziua în care trupul sfântului a ajuns în port, nimeni nu a mai contractat boala, epidemia se stinsese [24]. Au depus mărturie persoane în vârstă de 70, 75 şi de peste 100 ani – şi toţi cei 63 de martori din acel oraş care au relatat sub jurământ minunile la care au asistat, îl cunoscuseră pe Sf. Francisc Xaveriu.

În bula de canonizare se relatează opt miracole, atestate ca fiind produse prin mijlocirea Sf. Francisc Xaveriu după 1552. Acestea sunt, în ordine: vindecarea membrelor unui bolnav paralizat de la naştere; readucerea la viaţă a unui copil care urma să fie îngropat; redarea văzului unui orb; vindecarea unui lepros; vindecarea unei tumori interne hemoragice; vindecarea unui cancer de sân; vindecarea unor ulcere la nivelul picioarelor; şi vindecarea instantanee şi completă a unui paralitic orb [25].

Darul limbilor la Sf. Francisc Xaveriu

Dintre toate miracolele atribuite Sf. Francisc Xaveriu, darul limbilor este cel mai ades supus criticilor. Detractorii insistă asupra dificultăţilor pe care le-a întâmpinat Sf. Francisc Xaveriu în comunicare şi subliniază că în ciuda acestui fapt “istoric”, în cursul canonizării s-a insistat că sfântul avea darul limbilor [26].

Iată ce afirmă Papa Benedict al XIV-lea în expunerea sa despre virtuţile eroice: “În cursul investigaţiei privind viaţa lui Francisc Xaveriu, un teolog numit Jacob Picenino a subliniat că acesta nu putea să aibă darul limbilor, odată ce depunea eforturi mari să înveţe limba proaspeţilor săi convertiţi. Lui Picenino i-a răspuns Cardinalul Gotti, care a susţinut darul limbilor pe care îl avea Sf. Francisc, afirmând următoarele: Nu numai că nu contravine unui asemenea dar, ci este şi recomandabil ca o persoană să folosească absolut toate mijloacele care îi sunt la îndemână pentru a atinge ţelul propus. Exemplul dat este un argument pozitiv în favoarea carismei pe care Xaveriu o avea – fiindcă dacă nu ar fi studiat, ar fi fost o imprudenţă sau, şi mai rău, o dovadă de mândrie”.

Izvoare demne de crezare nu afirmă că Sf. Xaveriu a avut darul limbilor de la începutul apostolatului. Aceasta concordă – spune Cardinalul – cu ceea ce s-a petrecut în cazul apostolilor, asupra cărora acest dar a venit nu imediat ce au fost chemaţi de Isus, ci după Pogorârea Duhului Sfânt [27]. În plus, aşa cum se menţionează în documentele de canonizare, această carismă nu este o posesiune nici permanentă şi nici constantă. Ultra-conservatorii, afirmă bollandiştii, menţionează că probabil Sf. Francisc Xaveriu a manifestat acest dar numai în două ocazii, când a fost auzit de diferiţi oameni vorbind în propria lor limbă: la Travancor şi la Amanguci.

Bula canonizării pare să fie favorabilă acestei atitudini, când afirmă: “Uneori (quandoque) se întâmpla ca atunci când se adresa unei mulţimi de oameni provenind din diferite naţiuni, fiecare ascultător să îl audă în limba maternă” [28].Pe de altă parte, raportul Auditorilor de la Rota este în favoarea celeilalte opinii: “Xaveriu era renumit pentru darul limbilor, fiindcă vorbea elegant şi fluent limbi ale unor diferite naţiuni, pe care niciodată nu le învăţase şi la care venise din grija de a le face cunoscută Evanghelia – ca şi cum ar fi fost născut şi crescut în mijlocul lor; şi nu de puţine ori se întâmpla ca, în timp ce ţinea predica, oameni de diferite naţiuni să îl audă vorbind fiecare în limba sa maternă” [29].

Punctul de vedere al Bisericii despre miracolele Sf. Francisc Xaveriu

Pentru a răspunde la criticile detractorilor, este suficient să facem apel la datele istoriei contemporane lui Francisc Xaveriu. Dar catolicii au şi altă cale: declaraţiile autorităţii eclesiastice. Iar datele sunt concludente. Fiindcă Biserica afirmă în mod oficial că Apostolul Indiilor a fost înzestrat cu puteri taumaturgice care nu numai că sunt considerate reale, dar sunt atât de uluitoare încât, exceptând poate cazurile Sf. Francisc de Assisi şi al Sf. Anton de Padova, sunt unice în istoria hagiografiei creştine. Astfel, cu ocazia beatificării, Papa Paul al V-lea (1619) declara că “Francisc Xaveriu, în timpul vieţii sale ca preot, a fost hărăzit de Domnul cu multe şi remarcabile (multis et eximiis) haruri de virtute, de milostivire şi miracole” [30].

În alocuţiunea din 1622, când Papa Grigore al XV-lea, într-un consistoriu privat, a propus Cardinalilor canonizarea sa, a spus: “Sfinţenia vieţii, reputaţia pentru miracolele sale şi dorinţele poporului converg ca acest om remarcabil, adevăratul Apostol al Indiilor, să fie ridicat la onoarea sfinţeniei” [31]. Iar Cardinalii şi-au dat acordul individual, în scris, pentru canonizarea sa – şi toţi au insistat asupra miracolelor săvârşite (claritudo miraculorum). Cardinalul a Monte afirma: “El a strălucit prin splendoarea multor miracole” [32]; Cardinalul Bandini: “El a atras inimile împietrite ale oamenilor la adevărata credinţă prin nenumărate miracole” [33]; Cardinalul Ginnasii: “Prin puterea lui Dumnezeu, a vindecat bolnavii, a înviat morţii, a avut darul limbilor” [34] etc.

În bula canonizării, dată de Papa Urban al VIII-lea la 6 august 1623, miracolele Sf. Xaveriu erau enumerate pe 19 pagini in folio în documentul papal. Cu privire la fenomenele care s-au produs în timpul vieţii sfântului, Papa spunea: “El a fost dăruit din belşug cu carisma apostolică, care s-a manifestat… în semne şi minuni şi puteri” [35], după care urmează descrierea atentă a 18 miracole din viaţa Sf. Francisc pe care Biserica le consideră autentice. Omiţându-le pe acelea care au fost menţionate deja, amintim: harul răpirii în duh în timpul celebrării Sfintei Liturghii [36]; levitaţia în timpul Sfinte Jertfe [37]; după sosirea în India, una dintre minunile uluitoare săvârşite de el a fost atunci când o hoardă de păgâni a atacat prin surprindere un sat de creştini, cu intenţia să îi ucidă pe locuitori, dar s-au retras îngroziţi când sfântul a mers să îi întâmpine, însoţit de o figură misterioasă a cărei maiestate şi splendoare i-a înfricoşat pe atacatori [38].

La Comorin, când păgânii nu au fost mişcaţi de cuvintele sale, Sf. Francisc Xaveriu a cerut să fie deschis un mormânt care fusese pecetluit cu o zi înainte iar apoi, afirmând că acesta este semnul prin care Dumnezeu aprobă creştinismul, a chemat la viaţă mortul. Acesta a înviat şi în acel moment, sute de localnici au îmbrăţişat credinţa [39]. Cu altă ocazie, tot acolo, Xaveriu a vindecat ulcerele de pe picioarele unui bolnav şi într-un acces de eroism, a băut apa putridă în care le spălase [40]. Tot în India de Est, a adus la viaţă un om care murise de ciumă şi era dus la cimitir. [41]

În oraşul Combutura, un băiat căzuse într-o fântână adâncă şi se înecase. Trupul său a fost scos mai târziu la suprafaţă. Francisc Xaveriu s-a rugat asupra copilului mort şi “luându-l de mână, i-a poruncit în Numele lui Isus Cristos să se ridice. Imediat băiatul a revenit la viaţă” [42]. În Japonia, un vânzător, orb de mai mulţi ani, şi-a recăpătat vederea când sfântul a recitat din Evanghelie şi i-a făcut semnul crucii pe cap [43]. Cu altă ocazie, un crucifix mic pe care misionarul îl pierduse în ocean i-a fost adus la ţărm de un crab [44]. În timpul unei furtuni pe mare, unica barcă a unui vas a fost smulsă din legături şi s-a pierdut în valuri. Trei zile mai târziu, ca răspuns la rugăciunile sale, barca a revenit la vas şi a rămas plutind alături, ca şi cum nimic nu se întâmplase [45].

Ca mărturie pentru capacitatea sa profetică, Francisc Xaveriu a prezis soarta a două vase care plecaseră din port: unul avea să fie distrus de furtună, în timp ce celălalt, mai mic şi mai vechi, avea să ajungă fără vreun incident la destinaţie. Altădată, a ajuns la altar pentru Sfânta Liturghie, dar s-a întors deodată spre popor şi le-a cerut să se roage pentru sufletul unui vânzător de vinuri care tocmai murise într-o localitate aflată la 12 zile distanţă. La fel, a promis unui binefăcător generos că Dumnezeu îl va răsplăti, anunţându-i momentul morţii. După ani şi ani, în stare de sănătate aparent bună, omul a fost avertizat şi a murit în pacea Domnului [46].

De la canonizarea sa în 1623, noi onoruri i-au fost conferite Sf. Francisc Xaveriu de către Sfântul Scaun, culminând cu declararea sa în 1922 ca patron ceresc al tuturor misiunilor catolice. Iar Pontifii Romani, în scrisorile şi decretele lor, au subliniat în mod deosebit extraordinarul dar al miracolelor şi al profeţiilor. Astfel, la scurt timp după canonizarea Sf. Francisc, Papa Alexandru al VII-lea a autorizat înscrierea în Martirologiul Roman la 3 decembrie: “… Apostolul Indiilor se evidenţiază prin numărul necredincioşilor pe care i-a convertit la Cristos şi prin măreţia miracolelor sale, în special prin învierea morţilor şi darul profeţiei” [47].

Iar Papa Pius al XI-lea, la aniversarea celui de al treilea centenar al canonizării Sf. Xaveriu, l-a descris pe “patronul ceresc al răspândirii credinţei” ca unul care, “în interesul sufletelor, a traversat de multe ori întinderi vaste de ape şi uscat, a fost cel dintâi care a dus numele lui Cristos în Japonia, a fost expus la nenumărate primejdii şi a suferit multe încercări, a administrat apele mântuitoare ale Botezului la nenumărate suflete şi a săvârşit multe şi felurite miracole (infinita omne genus portenta)” [48].

* * *

În lumina tuturor acestor probe – ştiinţifice, conform procesului de canonizare, şi de autoritate, conform recomandărilor Bisericii -, este imposibil a i se nega Sf. Francisc Xaveriu titlul pe care posteritatea i l-a oferit – acela de “făcătorul de minuni al creştinismului modern”. Miracolele pe care le-a săvârşit, concluzionează bollandiştii, îi deconcertează numai pe aceia care neagă supranaturalul. Pentru toţi ceilalţi însă, acestea reprezintă împlinirea promisiunii pe care Cristos a făcut-o discipolilor Săi: “În numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi” [49].

Note
[1] Autorul nu doreşte să identifice numele celui care face această afirmaţie, din motive personale.
[2] Citat în Milner, Vindication of the End of Religious Controversy, Letter XXII, Philadelphia, 1825.
[3] Ibid.
[4] Milner arată că Douglas a falsificat mărturia lui Acosta, care spunea: “atât de multe mari semne sunt mărturisite cu adevărat despre el de mulţi alţii, încât despre nimeni nu s-a mai spus aşa ceva, decât despre Apostoli.” Ibid.
[5] White, Andrew D., History of the Warfare of Science with Theology, New York, 1908, II, 5.
[6] Ibid., p. 6.
[7] Orlandini, Historia Societatis Iesu, lib. VIII, n. 29.
[8] Ibid.
[9] Selectae Indiarum Epistolae, Florentiae, 1887, Epist. XI, p. 54.
[10] Ibid., Epist. XV, p. 73.
[11] Ibid., Epist. III, p. 6.
[12] Ibid., Epist. IX, p. 38.
[13] Monumenta, Historica S.I., Epistolae Mixtae, Vol. I, Epist. 172, p. 559.
[14] Figuier, Bernard, Les Voyages Adventureux de Fernand Mendez Pinto, Paris, 1628, p. 1037.
[15] Analecta Bollandiana, XVI, 60.
[16] Selectae Indiarum Epistolae, Epist. XXXVIII, p. 182.
[17] White, op. cit., p. 21.
[18] Ibid.,pp. 14 ff.
[19] Analecta Bollandiana, p. 61.
[20] Ibid.
[21] Catholic World, Sept., 1891, pp. 840 f.
[22] White, op. cit., p. 14.
[23] Monumenta Xaveriana, Processus Cocinensis, II, 449.
[24] Ibid., p. 451.
[25] Ibid., Bulla Canonizationis, pp. 716-22.
[26] White, op. cit., pp. 19 f.
[27] Pope Benedict XIV, Heroic Virtue, London, 1852, III, 225.
[28] Monumenta Xaveriana, p. 710.
[29] Pope Benedict XIV, loc. cit.
[30] Monumenta Xaveriana, Breve Beatificationis, p. 680.
[31] Ibid., cta in Consistorio Semipublico, p. 687.
[32] Ibid., p. 688.
[33] Ibid., p. 689.
[34] Ibid.
[35] Ibid., Bulla Canonizationis, p. 705.
[36] Ibid., p. 708.
[37] Ibid.
[38] Ibid., p. 710.
[39] Ibid.
[40] Ibid.
[41] Ibid., p. 711.
[42] Ibid.
[43] Ibid.
[44] Ibid., p. 713.
[45] Ibid., p. 712.
[46] Ibid., pp. 713 ff.
[47] Ibid. Elogium S. Xaverii Inserendum Martyrologio Romano, p. 727.
[48] Acta Apostolicae Sedis, Vol. XIV, 1922, 632 f.
[49] Marcu 16,17-18.

Sursa: http://lumea.catholica.ro/2011/11/miracolele-sf-francisc-xaveriu

Cuvântul sculptează!

18 Decembrie – Pictorul

S-a întâmplat în Sevilia. Un preot ducea cu solemnitate viaticul la un pictor grav bolnav. Un ministrant purta cădelniţa. După administrarea Viaticului şi o lungă rugăciune de mulţumire cădelniţa se stinse. Pictorul îi ceru ministrantului un cărbune stins. Cu acesta şi cu mâna tremurând, începu să deseneze pe peretele alb chipul lui Cristos. Ministrantul plin de admiraţie exclamă:

-«Ce desen frumos al chipului lui Isus! Cât de mult mi-ar plăcea să ştiu şi eu să desenez aşa!»

-«Fiule» – îi spuse pictorul bolnav – «dacă vrei să desenezi bine chipul lui Isus şi al Mariei, caută mai întâi să-i iubeşti din toată inima.»

Copilul nu uită sfatul primit şi ajunse să fie marele nostru Murillo.

„Să-l iubeşti din toată inima.” Doar în felul acesta putem să-l arătăm, să-l facem cunoscut celorlalţi.

„Este inutil să te căzneşti în atâtea alte fapte exterioare dacă îţi lipseşte Dragostea.” – E ca şi cum ai coase cu un ac fără aţă.

Ce păcat dacă, în cele din urmă ai făcut apostolatul „tău” şi nu Apostolatul „său”! (Camino, 967).

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Predica de Duminică!!!

Duminica dinaintea Naşterii Domnului (a tuturor Părinţilor celor ce din veac bine I-au plăcut lui Dumnezeu)

"Veseleşte-te, Bethleeme; Efrata, găteşte-te,
căci iată Mieluşeaua, pe Păstorul cel Mare
în pântece purtându-L, se grăbeşte să-L nască.
Pe acesta văzându-L, purtătorii de Dumnezeu
Părinţi se bucură, lăudând împreună cu păstorii
pe Fecioara, ceea ce l-a nutrit cu lapte."
(Condacul Înainteserbării)

Astăzi, în duminica dinaintea Naşterii Mântuitorului, Sfânta Biserică face "pomenirea tuturor Părinţilor care din veac bine au plăcut lui Dumnezeu, începând de la Adam până la Iosif Logodnicul Presfintei Născătoare de Dumnezeu", adică pomenirea tuturor drepţilor din Testamentul Vechi, care, cu sute şi mii de ani înainte de venirea Mântuitorului, L-au văzut prin credinţă şi s-au bucurat în nădejdea neclintită a mântuirii pe care El avea s-o aducă omenirii, sprijinindu-şi ei credinţa şi speranţa numai pe profeţiile făcute despre Mesia.
Prin această trăire în credinţa şi nădejdea în viitorul Mesia, ei s-au mântuit, ajungând după moarte în limb, de unde Mântuitorul i-a eliberat prin moartea şi învierea sa glorioasă.
Cartea neamurilor lui Isus Cristos, această genealogie unică ce urcă până la Adam, ne demonstrează că Isus Cristos este şi om adevărat, iar profeţiile despre El, făcute cu atâta acurateţe, cu zeci de veacuri înainte de venirea Lui, despre naşterea, viaţa, patimile, moartea şi învierea Sa glorioasă, ne dovedesc cu prisosinţă că Isus este şi Dumnezeu adevărat, Mântuitorul promis.
Spre a nu ne extinde prea mult, vom cita numai profeţiile care se referă la conceperea şi naşterea Mântuitorului, mărginindu-ne, cu privire la celelalte care se referă la alte întâmplări din viaţa Lui, să indicăm doar locul unde le putem afla.
Zămislirea lui Isus Cristos dintr-o fecioară este anunţată încă în Cartea Facerii, III,15, unde Dumnezeu blestemă pe diavol astfel: "Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; el îţi va zdrobi capul tău, iar tu îi vei urmări călcâiul ei".
Naşterea lui Isus din fecioară este profeţită de Isaia, VII,14, unde citim: "Iată fecioara va concepe şi va naşte fiu şi se va chema numele lui Emanuel, ce se tâlcuieşte Mântuitor".
Timpul venirii Mântuitorului este prezis în Cartea Facerii, XLIX,10, unde citim că Iacob, înainte de moarte, binecuvântându-l pe Iuda, fiul său cel mai mare, îi zice: "Nu va lipsi sceptru din Iuda şi toiag din coapsele lui, până ce nu va veni Împăciuitorul şi de El vor asculta toate popoarele".
Locul naşterii Mântuitorului - Bethleemul - este profeţit de Miheia, V,1-4, "Şi tu Bethleeme, casa Efrata, cu nimic nu eşti mai mic între cetăţile Iudeei, căci din tine se va naşte povăţuitor, al cărui început este din veşnicie".
Cu o exactitate uimitoare se profeţeşte că Pruncul ce se va naşte este Dumnezeu şi se va naşte din neamul regelui profet, David (Ps 88,33-37; 131,11; Is IX,5-6; Ierem XXIII,5-6); că se va numi Nazarinean (Jud XIII,5); Profet (Deut XVIII,15-18); Arhiereu (Ps 109,4); Împărat (Deut XXIV,172; Ps 2, 7-8).
Se profeţeşte că va fi mijlocitorul unui legământ, aşezământ sau testament nou (Is LV,3,4); că se va numi Cristos (Daniil IX,25-26); Sfântul Sfinţilor (Daniil IX,24); piatra unghiulară a Bisericii (Ps 117,22,23); lumina şi mântuirea neamurilor (Is XI,10; XLII,6) şi că va duce mântuirea până la marginile pământului (Is XLIX,6); că se va chema Fiul lui Dumnezeu (Ps II,6), va grăi în pilde (Ps 77,2) şi va face minuni (Is XXXV,6); "pus lângă cei fărădelege" (Is LIII,9); că va fi blând şi iubitor (Is XL,11), dispreţuit (Ps 22,7-9); că va intra triumfal în Ierusalim pe mânz de asin (Zah IX,9); că va fi vândut cu 30 de arginţi, şi cu banii se va cumpăra ţarina olarului (Zah XI,12-13); că va suferi până la moarte pentru păcatele poporului (Is LIII,3); că va fi bătut, pălmuit, dar va tăcea în faţa prigonitorilor (Is L,60; LIII,7); că va fi batjocorit şi răstignit (Ps 22,6-8,19); că va fi adăpat cu fiere şi oţet (Ps 68,22); că va fi socotit cu făcătorii de rele (Is LIII,12); că hainele Lui vor fi împărţite şi cămaşa va fi trasă la sorţi (Ps 21,19); că va fi îngropat, dar a treia zi va învia (Ps 53,8 şi 10) şi că va şedea de-a dreapta Tatălui (Ps 109,1).
Toate aceste profeţii, făcute, cum spusesem, cu sute şi mii de ani înainte de venirea Mântuitorului, s-au împlinit întocmai în persoana Lui.
Dar aşteptarea Mesiei, a unui Izbăvitor, întemeiată la Evrei pe profeţiile Testamentului Vechi, o afăm nu numai în sânul poporului ales, ci şi la marii înţelepţi şi gânditori ai antichităţii, care se fac ecoul acestor profeţii, exprimându-şi credinţa întru-un viitor Salvator al omenirii. Astfel, Indienii aşteptau întruparea unui zeu care să zdrobească capul şarpelui; Chinezii aşteptau pe "Omul din Apus", care să aducă fericirea dorită; Grecii credeau că Prometeu nu va putea scăpa de chinuri până ce un zeu nu le va lua asupra lui; Platon şi Aristotel credeau în Logosul sau Înţeleptul universal, iar Tacit, Suetoniu, Virgiliu, sibilinele şi magii arătau că, pe vremea lor, aşteptarea unui Mântuitor care avea să vină din Orient, era generală. Că profeţiile amintite se referă la Mântuitorul o dovedeşte faptul că Evangheliştii, pe măsură ce istorisesc viaţa Mântuitorului, citează profeţii şi profeţiile privitoare la faptele descrise. Astfel, când Iosif, logodnicul Preacuratei, aflând că Ea este gravidă, vrea s-o părăsească pe ascuns, un înger îi vorbeşte în vis: "Iosife, nu te teme a lua pe Maria, căci ce s-a zămislit în Ea este de la Spiritul Sfânt. Ea va naşte fiu şi îi vei pune numele Isus, căci acesta va mântui pe poporul Său de păcate" (Matei I, 20-21). Sfântul Matei - care relatează acest fapt - adaugă: "Şi toate acestea s-au făcut ca să se împlinească ce s-a zis de Domnul prin profetul ce zice: «Iată fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel», ce se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu" (Matei I,22-23).
De asemenea, când magii întreabă pe Irod: "Unde s-a născut Isus", Irod, tulburat, a chemat preoţii şi cărturarii cunoscători ai profeţiilor, care i-au răspuns: "În Bethleemul Iudeei, căci aşa s-a scris prin profetul (Mihea V,2): «Şi tu, Bethleeme, pământul Iudeei, cu nimic nu eşti mai mic între oraşele Iudeei, căci din tine va ieşi povăţuitor care va paşte poporul meu Israil»" (Matei II, 5-6).
Apostolul Filip, când e chemat de Isus, aleargă şi îi spune lui Natanail: "Am aflat pe Acela despre care a scris Moise în lege şi profeţii, pe Isus" (Ioan I, 45).
Mai mult. Însuşi Isus confirmă împlinirea profeţiilor în persoana Sa. Astfel, când femeia samarineancă îi zice lui Isus: "Ştiu că va veni Mesia care se cheamă Cristos", Isus îi răspunde: "Eu sunt care vorbesc cu tine" (Ioan IV, 25-26). Iar în sinagoga din Nazaret, Isus, după ce deschide Biblia şi citeşte în auzul cărturarilor versetele 1 şi 2 din cap. LXI al profeţiei lui Isaia, care erau despre Sine, închizând Cartea, le zice: "Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre" (Luca IV,16-21).
Bazaţi pe acestea şi pe celelalte profeţii, drepţii din Testamentul Vechi, pe care îi amintim azi, s-au mântuit, prin credinţa şi speranţa lor în Mântuitorul care avea să vină.
Dar, dacă credinţa şi speranţa lor în mântuire erau atât de vii şi neclintite, cu cât mai vii şi puternice trebuie să fie credinţa şi speranţa noastră, a celor care ştim că Mântuitorul a venit şi a înfăptuit opera răscumpărării, având noi mărturia de nezdruncinat a apostolilor şi evangheliştilor care L-au văzut şi cărora El le-a dezvăluit tainele Împărăţiei Sale, în cei peste trei ani cât a fost împreună cu ei, până la moartea pe Cruce! În faţa mărturiei acestora şi a milioanelor de martiri şi mărturisitori ai credinţei, şi noi, îngenuncheaţi în peştera din Bethleem, să ne mărturisim credinţa şi iubirea faţă de Pruncul Isus, Profetul care ne-a adus cunoştinţa cea mai înaltă despre Dumnezeu-Tatăl: "Cine mă vede pe Mine, vede pe Tatăl", căci "Eu sunt Tatăl şi Tatăl în Mine este"; să ne mărturisim credinţa în Isus Arhiereul care prin jertfa Crucii ne-a împăcat cu Tatăl, lăsându-ne Sfintele Taine ca tot atâtea izvoare de primenire şi sporire a vieţii divine din noi; să ne mărturisim credinţa în Isus Împăratul universal, care, prin poruncile Sale, ne conduce la Împărăţia Sa cerească. Primind lumina cuvântului său, purificându-ne şi sporindu-ne viaţa sufletească prin harul Sfintelor Taine şi înfăptuind în viaţa noastră voinţa Sa, El însuşi se va naşte şi va sălăşlui în mod mistic în ieslea sufletului nostru, căci El ne-a asigurat: "De mă iubeşte cineva va păzi Cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi şi la El vom veni şi sălaş la El vom face" (Ioan XIV,23). Amin.

Sursa: http://www.greco-catolic.ro/predici.asp?autor=neamtiu&id=68