marți, 31 ianuarie 2012

Cuvântul sculptează!

31 Ianuarie – Despărţire

Episcopul Phillips Brooks (1835-1893, american celebru prin geniul şi acutul său simţ al umorului) nu voia să primească pe nimeni lângă patul său de moarte. În schimb, atunci când i-au anunţat vizita lui Robert Ingersoll, un ateu, spuse:

-Să intre imediat.

Robert Ingersoll rămase foarte impresionat văzând că-i acordă acest privilegiu.

-Nu-mi mulţumi deloc – îi spuse episcopul. Sper să-i revăd pe prietenii mei în Cer. Însă pe dumneata, este ultima oară când pot să te văd.

Faptul ca cineva să fie credincios sau ateu nu afectează cu nimic realitatea veşniciei. Ceea ce noi gândim nu schimbă cu nimic realitatea lucrurilor: lucrurile sunt aşa cum sunt, nu cum noi am vrea ca să ele fie.

În schimb viziunea, panorama pe care credinciosul şi ateul o au este extrem de diferită. Credinciosul crede că odată cu moartea începe adevărata viaţă. Ateul crede că odată cu moartea încetează totul. Pentru cel dintâi moartea este începutul. Pentru cel de-al doilea, este sfârşitul, distrugerea.

În ceasul morţii şi în timpul vieţii – dacă cineva valorează şi apreciază viaţa sa – credinţa în nemurire este o adevărată comoară.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

luni, 30 ianuarie 2012

Cuvântul sculptează!

30 Ianuarie – Eroare mortală

La un examen de medicină, unul dintre profesorii tribunalului examinator îl întreabă pe un student:

-Dacă te afli cu un bolnav de hipertensiune, ce cantitate de stricnină i-ai administra?

-O lingură – răspunse studentul.

Cei din tribunal se miră, iar tânărul, care îşi dă seama de aceasta, caută să remedieze răspunsul:

-Îmi cer scuze, am greşit. Aş putea să răspund din nou?

Cel care prezida tribunalul privind la ceas îi spuse:

-Îmi pare rău, însă nu mai este vreme. Pacientul tău tocmai a decedat.

Există erori şi erori. Gravitatea unei erori depinde de consecinţele care derivă din aceasta.

Când ceea ce se află în joc este chiar o viaţă omenească, lucrurile sunt foarte serioase.

Iar atunci când ceea ce se află în joc este viaţa noastră veşnică, chestiunea este şi mai serioasă.

A nimeri sau nu modul în care trebuie să ne ajustăm propria noastră viaţă în această lume este chestiunea cea mai transcendentală din câte pot exista.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

duminică, 29 ianuarie 2012

Cuvântul sculptează!

29 Ianuarie – Papucii

Doi vânzători de papuci se află într-o ţară din Africa. Unul este optimist iar celălalt pesimist. Pesimistul spune:

-Aici nu este nimic de făcut. Toată lumea umblă desculţ.

Optimistul spune:

-Aici este o afacere sigură: nimeni nu are papuci.

Un creştin trebuie să fie realist, obiectiv. Însă a fi obiectiv înseamnă să contezi nu doar pe posibilităţile tale, ci şi pe posibilităţile lui Dumnezeu. Iar posibilităţile lui Dumnezeu sunt infinite. Optimismul este realism pentru creştin.

În faţa mersului lumii noastre, în faţa panoramei pe care o avem înaintea noastră, cel care are puţină credinţă tinde să gândească astfel:

-Toate acestea nu au soluţie. Aici nu este nimic de făcut.

Cel care are o credinţă aprinsă contează pe Dumnezeu, ştie că nu este singur şi gândeşte astfel:

-Toate acestea se află într-o stare foarte rea. Însă împreună cu Dumnezeu totul este posibil. Aici sunt multe de făcut.

Prima atitudine paralizează. A doua stimulează.

Eu, ce tind să gândesc?

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Cuvântul sculptează!

28 Ianuarie – Dumnezeu şi merele

Într-un colegiu de fetiţe al unor maici, la momentul gustării, la marginea unei mese lungi, o măicuţă aşezase un coş mare cu mere de culoare roşu strălucitor, apetisante şi zemoase. Lângă coş puse următorul mesaj:

-„Ia doar unul. Aminteşte-ţi că Dumnezeu te priveşte”.

De partea cealaltă, se afla un platou cu biscuiţi proaspeţi, recent scoşi din cuptor. Lângă platou, se afla o hârtiuţă cu un scris stângaci de copil, pe care era scris:

-„Ia câţi biscuiţi vrei, pentru că Dumnezeu este ocupat cu păzirea merelor”.

Noi suntem în stare să fim atenţi doar la un singur lucru iar aceasta, uneori chiar pe jumătate. Dumnezeu este atent la toate, este prezent.

Este bine pentru copii – şi pentru adulţi – să se obişnuiască să trăiască în prezenţa lui Dumnezeu. Însă este nefast lucru a-i face pe copii – şi pe adulţi – să creadă că Dumnezeu este un paznic, un gardian care stă la pândă să vadă dacă ne prinde.

Dumnezeu este Tatăl iubitor care ne priveşte cu blândeţe şi chiar cu emoţie. Ce bine ar fi să mă privească cu orgoliu de Tată!

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

vineri, 27 ianuarie 2012

Cuvântul sculptează!

27 Ianuarie – Struţul

Un instructor auto foarte răbdător şi îngăduitor o învăţa să conducă pe o tânără extrem de timidă. De fiecare dată când se întâlnea cu un camion care venea din direcţia opusă, tânăra se pierdea cu firea.

Într-o zi conduceau pe o şosea din afara localităţii iar dânsa părea foarte liniştită. Profesorul îi spuse:

-Astăzi vă descurcaţi foarte bine, sunteţi mult mai liniştită.

Iar bietul om rămase îngrozit când auzi răspunsul fetei:

-Da. Acum, când văd că se apropie un camion, închid ochii şi astfel mă sperii mai puţin.

A conduce cu ochii închişi este foarte periculos. În felul acesta nu se poate ajunge departe.

Câţi oameni nu merg prin viaţă cu ochii închişi, pe bază de impulsuri, fără a şti încotro merg!

Lumina credinţei este singurul far capabil să dea sens fiecărui pas al existenţei noastre. Cel care este lipsit de această lumină călătoreşte fără direcţie.

Noi creştinii, făcând ca credinţa să ne ghideze viaţa noastră zilnică, trebuie să fim „lumină” pentru ceilalţi: „voi sunteţi lumina lumii”, ne-a spus Domnul.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

joi, 26 ianuarie 2012

Fii voluntar la All căci merită....

Dacă tot îți place să citești, de ce nu ai face și un serviciu altora scriind o recenzie. Cartea... este cea pe care o vrei și o primești gratuit să o lecturezi în tihnă și apoi sa scrii câteva cuvinte dar care să pătrundă inimi, să le convingă, să fie chiar ei viitori cumpărători...
Încercați să nu regretați!!!!

FOARTE INTERESANT PENTRU FANII ALL!!!


Regulament campanie vALLuntar

Pentru a putea participa în campania vALLuntar:
- trebuie să aveţi de cel puţin un an un blog activ (adică să scrieţi minimum un post pe săptămână) în limba română.
- să trimiteţi, cât mai curând, un email la adresa loredana.modoran@all.ro în care să specificaţi blogul avut, de cât timp scrieţi pe el, ce carte de pe all.ro* vă doriţi pentru recenzie şi datele de livrare.

* Cartea va fi expediată prin poştă sau curier, în limita stocului disponibil, în maxim şapte zile lucrătoare de la data la care este cerută

Se vor lua în considerare:
- doar posturile ce conţin recenzii la cartea primită publicate pe blogul personal în perioada 24 ianuarie – 16 martie. Posturile din afara perioadei, precum şi republicările unei recenzii mai vechi, nu se iau în considerare.
- doar posturile ce conţin idei personale despre carte. Simpla preluare a descrierii de pe coperta cărţii nu este luată în considerare.
- doar posturile al căror link a fost semnalat pe adresa de email loredana.modoran@all.ro, pe Facebook folosind tagul @Editura ALL sau pe Twitter folosind hashtagul #vALLuntar
- doar posturile la sfârşitul cărora este specificat că articolul face parte din campania vALLuntar iniţiată de Grupul Editorial ALL.

Există posibilitatea de a participa cu mai multe recenzii în campanie. Puteţi cere o a doua carte abia după ce aţi publicat prima recenzie.

Pentru fiecare post scris echipa ALL va lucra 15 minute pentru un centru ales de bloggeri**, iar pentru fiecare comentariu referitor la carte şi la campanie se mai adaugă încă 3 minute de voluntariat.

** Centrele vor fi alese de către primii trei bloggeri ce vor aduna cele mai multe minute.

Validarea comentariilor:
- Comentariile ce vor primi minute vor fi validate de către un reprezentant al Editurii ALL la un interval de o săptămână şi vor fi făcute publice.
- Dacă un utilizator a dat mai multe comentarii la postul cu recenzia, se va lua în calcul un singur comentariu.

Munca voluntară va fi făcută de o echipă ALL în perioada 26 martie – 8 iunie (cu posibilitate de prelungire în cazul în care numărul de ore este prea mare).

SUCCES TUTUROR!

Sursa: http://www.allcafe.ro/2012/01/regulament-campanie-valluntar/


Cuvântul sculptează!

26 Ianuarie – Lecţia unui cerşetor

Într-unul din caietele sale intime, publicate după moartea lui, Giovanni Papini ne povesteşte despre întâmplările care au contribuit la convertirea sa: de la un scriitor antireligios la un apărător aprig al credinţei catolice.

Prima Împărtăşanie a celor două fiice ale sale l-a emoţionat în mod deosebit. Însă lovitura de graţie i-a fost dată de lecţia unui bătrân cerşetor. Se plimba cu un prieten de-al său, la fel de ateu ca şi el, într-o dimineaţă friguroasă de noiembrie. Deodată au văzut la un colţ un bătrânel livid de frig. Cei doi prieteni au trecut pe lângă el. Bătrânul a întins mâna, plină de zbârcituri, către Papini. Prietenul său îmbrăcat într-o haină confortabilă, se opri, scoase din buzunar o monedă de argint, i-o întinse bătrânelului şi-i spuse surâzând:

-Uite, moneda aceasta este pentru tine dacă spui două-trei blasfemii…

Bătrânul abia schiţă un gest de uimire. Tristeţea îi apăru apoi în priviri. Se uită la Papini şi la prietenul său şi rupse acea tăcere apăsătoare:

-Sărmane domn! Dumnezeu să te ierte.

Îşi retrase mâna. Fără să mai spună ceva se îndepărtă de cei doi prieteni.

Papini spune că niciodată nu a putut uita privirea acelui bătrânel. Povestea se termină cu aceste cuvinte. „Am continuat să mergem, însă fără a mai scoate vreun cuvânt nici unul dintre noi, fără a îndrăzni să ne privim faţă în faţă. Am simţit că în interiorul meu palpita o jenă neaşteptată.”

Lecţia bătrânului l-a ajutat să descopere sărăcia sa. „Sărmane domn”, spuse bătrânul. Mizeria ateului era mult mai mare decât a acelui cerşetor.

Nu există îndoială: credinţa este o comoară imensă.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

miercuri, 25 ianuarie 2012

Ninge peste pământ!

„Ninge, ninge neîncetat

Din cerul parcă infinit

Cu albul ce acum e înecat

De păcate pe pământ

E înnegrit.

Ce e pur se murdăreşte

De răutăţi şi vicii-boală

Inima noastră se orbeşte

Nu mai simte minunea

E goală.

Adună-n palme neaua blândă

Soabe topirea ei căruntă

Şi poate fiinţa ta imundă

Se va spala devenind

Mai sfântă!”

Cuvântul sculptează!

25 Ianuarie – O mică scăpare

Lui Juanin, de trei sau patru ani, i s-a născut un frăţior. Tatăl său îl ia cu el la spital pentru ca să-l cunoască.

Îl priveşte pe noul născut care se află într-un pătuţ. Se uită la brăţara de identificare pe care o are la mână şi, cu un aer de mirare, îi spune tatălui său:

-Tată. Au uitat să-i ia preţul jos.

Nu este preţul, pentru că bebeluşul nu are preţ. Nimic şi nimeni nu ar putea să plătească viaţa, acum recent născutului, nici după aceea a omului matur care va fi. Desigur că de multe ori „se schimbă” pentru mai nimic: comoditate, concediu, maşină nouă… O afacere păguboasă pentru părinţi şi pentru societate…

Atunci când este pierdut din vedere Dumnezeu, viaţa omenească se devalorizează. Atunci când nu este percepută categoria, importanţa vieţii umane, cu atât mai puţin se va percepe importanţa de a o transmite. Pierderea viziunii supranaturale, cu siguranţă că are ceva de-a face cu scăderea naşterilor.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

marți, 24 ianuarie 2012

Cuvântul sculptează!

24 Ianuarie – Speranţă exagerată

Un domn, complet chel, intră într-o farmacie şi cere un flacon de soluţie pentru creşterea părului. Vânzătorul îl întreabă:

-Mare sau mic?

-Nu, mic, mic… Mie nu-mi place părul prea lung.

Avea o speranţă exagerată în eficacitatea soluţiei. Atunci când aşteptăm de la un lucru mai mult decât ne poate oferi, sfârşeşte prin a ne decepţiona. Speranţa neîntemeiată duce, în mod necesar, la decepţie.

De multe ori li se cere celorlalţi: soţului, prietenului, profesiei sau banului, mai mult decât ne poate da. Decepţia care urmează nu este din vina lor, ci din cauza speranţei noastre neîntemeiate.

Singurul capabil de a ne da şi care, de fapt, ne dă mult mai mult decât putem noi aştepta este Dumnezeu.

Nu este logic să cerem de la ceilalţi ceea ce doar Dumnezeu ne poate da.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

luni, 23 ianuarie 2012

Cuvântul sculptează!

23 Ianuarie – Deprecierea vieţii

Genialul umorist şi pictor Emilio Castelano prezintă într-una din benzile sale desenate următoarea scenă.

Apare un ţăran cu un căţel jegos, lihnit de foame, căruia i se puteau număra oasele care, împreună cu pielea, formau întregul său trup redus. Un prieten se întâlneşte cu el şi îi spune:

-Omule, dă-i ceva de mâncare bietului animal.

-Bine… - răspunse stăpânul câinelui. Ei aş, la cât de puţine face…

-Atunci omoară-l – îi replică prietenul.

-Ei aş, la cât de puţin mănâncă…

„La cât de puţine face…”. A măsura valoarea câinelui în raport cu utilitatea sa, mai este de înţeles. În cele din urmă câinele, ca animal, există pentru ca să slujească omului. Partea rea este atunci când se foloseşte acelaşi calapod pentru a aprecia omul.

În societatea noastră – „care l-a scos pe Dumnezeu din orizontul existenţial” – „putem constata că tema vieţii umane, atunci când este dezbătută în ambientele sociale, se abordează întotdeauna din perspective şi cu criterii utilitariste, prin calcule raportate la bunuri. Viaţa umană, într-o societate de consum, este evaluată prin modul în care contribuie la mărirea bunăstării generale şi nu ca un bine de dezvoltat în vederea propriei vocaţii personale” (Conf. Episcopală spaniolă: Familia, sanctuarul vieţii… 27-IV-2001 – nr. 40).

Pierzându-l pe Dumnezeu din vedere, omul se devalorizează, iar primii care plătesc pentru aceasta sunt cei mai neputincioşi: copiii şi bătrânii.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

duminică, 22 ianuarie 2012

Cuvântul sculptează!

22 Ianuarie – Puţin cam târziu

Regele Filip al V-lea îl asigura pe unul dintre bufonii săi că nu-i va lipsi niciodată ajutorul său.

-Gândeşte-te – îi spunea acestuia – că dacă cineva ar atenta la viaţa ta, cinci minute mai târziu ar atârna deja în spânzurătoare.

Iar bietul bufon îi spuse:

-Şi nu ar putea Maiestatea Voastră să-l ducă la spânzurătoare cinci minute mai devreme?

Viaţa este un sport, un „sport periculos”.

Cu cât mai mare este pericolul, riscul pe care cineva trebuie să şi-l asume, cu atât mai pasionantă rezultă a fi aventura.

Atunci când ne gândim şi ţinem cont de faptul că de această viaţă depinde întreaga veşnicie, riscul este imens, infinit. Pentru acest motiv, viaţa trăită cu gândul la Cer se transformă într-o adevărată nuvelă de aventuri: impresionantă.

Viziunea credinţei, supranaturală, este cel mai mare stimulent pentru viaţa de zi cu zi.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

Cuvântul sculptează!

21 Ianuarie – Secera şi ciocanul

Într-un sat mic s-a deschis un sediu al partidului comunist. Un ţăran, trecând prin faţa sediului, s-a uitat îndelung la sigla de la intrare: secera şi ciocanul. Văzând-o spuse cu satisfacţie:

-Excelent. Acum nu mai trebuie să mergem în satul vecin ca să cumpărăm unelte. În sfârşit s-a deschis şi în satul nostru o fierărie.

Lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par. Obişnuim să spune că „aparenţele înşeală”. Cu toate acestea, chiar ştiind acest lucru, de foarte multe ori ne lăsăm purtaţi de aparenţe.

Nimic nu este bun dacă nu este bun înaintea lui Dumnezeu. Întrebarea potrivită înaintea oricărei acţiuni ar trebui să fie întotdeauna aceasta: Acest lucru este valabil, este bun înaintea lui Dumnezeu?

A căuta să trăim luminaţi de lumina lui Dumnezeu, de credinţă, este garanţia succesului.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

vineri, 20 ianuarie 2012

Cuvântul sculptează!

20 Ianuarie – Echilibrul

Un domn întâlni într-o seară un beţiv mergând în patru labe pe stradă. Se apropie de el şi-l întrebă:

-Ce ai, om bun, ai pierdut ceva?

-Am pierdut, domnule, am pierdut – răspunse beţivul. Am pierdut echilibrul şi nu mai sunt în stare să-l găsesc.

De la echilibru vine echilibrat iar echilibrat este ceea ce este drept, adevărat, la locul său, dintr-o bucată.

Atunci când se pierde viziunea supranaturală, atunci când nu se trăieşte de faţă cu Dumnezeu, atunci când valoarea lucrurilor nu se măsoară prin ceea ce este de folos sau nu pentru Cer, atunci se pierde echilibrul.

Iar când se pierde echilibrul, se ajunge să se meargă în patru labe, târâş.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

joi, 19 ianuarie 2012

Cuvântul sculptează!

19 Ianuarie – Echilibristul

În piaţa mare a unei localităţi erau două clădiri înalte faţă în faţă. Un echilibrist a întins un cablu între ambele pentru a merge pe el dintr-o parte într-alta. Înainte de a începe trecerea spuse lumii care umplea piaţa:

-Voi merge pe cablu dintr-o parte într-alta. Însă trebuie să credeţi în mine, am nevoie de contagierea încrederii voastre.

-Credem că poţi – strigară mulţi.

Ajutându-se de o bară de echilibru a trecut cu uşurinţă dintr-o parte în cealaltă. Toţi îl aplaudară iar el le spuse:

-Acum am nevoie şi mai mult de încrederea voastră. Voi trece singur, fără ajutorul barei.

Pas cu pas, a ajuns la cealaltă clădire.

Când aplauzele încetară, spuse din nou:

-Bine, acum şi mai greu. Voi trece dincolo ducând o roabă pe cablu.

-Imposibil – exclamară cu toţii.

-Am nevoie – continuă să spună – de cel puţin unul care să creadă că sunt capabil. Cel puţin unul care să se încreadă şi să-mi inspire încredere.

Şi se auzi vocea unui spectator care îl asigură:

-Eu am încredere în tine. Cred că eşti în stare.

-Păi dacă într-adevăr crezi că sunt capabil – spuse hotărât echilibristul – vino cu mine şi urcă în roabă.

Credinţa înseamnă a se încrede. Credinţa în Dumnezeu înseamnă a se încrede în Dumnezeu. Însă, până unde mă încred?

Domnul întreba un suflet: „Închizi ochii atunci când îmi dai mâna?”

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

miercuri, 18 ianuarie 2012

Cuvântul sculptează!

18 Ianuarie – Alţi ochelari

Un copil, de patru ani, după moartea bunicului său o întreabă pe mama sa:

-Mamă, unde a plecat bunicul?

-Carlitos, bunicul s-a dus în Cer.

-Ah…, păi nu sunt sigur dacă va ajunge!

-Cu siguranţă că da, Carlitos; pentru că bunicul era un om foarte bun.

-Da. Însă nu cred că va nimeri drumul, pentru că bunicul vede foarte prost şi şi-a uitat ochelarii pe noptieră.

Pentru a afla drumul către Cer este nevoie de viziunea supranaturală, viziune pe care ne-o dau nu ochelarii oculistului, ci credinţa: ochelarii pe care ni-i dă Dumnezeu.

Doamne, fă ca nici o zi să nu încetez de a mă lăsa condus de această viziune!

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

marți, 17 ianuarie 2012

Cuvântul sculptează!

17 Ianuarie – Aparenţele

Un tată i-l arată, orgolios, pe fiul său recent născut frăţiorului mai mare care avea deja cinci ani.

-Uite, Juanin, acesta este frăţiorul tău.

Juanin, decepţionat, spuse:

-Tată, dar… Aşa fără păr, fără dinţi, şifonat tot… Te-au păcălit… Ţi-au dat un bebeluş de mâna a doua.

Aparenţele înşeală. Juanin nu cunoştea potenţialul pe care-l ascundea acel bebeluş „şifonat”.

De câte ori nu judecăm viaţa şi lucrurile doar după aparenţe! Şi cum se schimbă toate atunci când sunt privite la lumina credinţei!

„Lumea are o viziune plană, pământească, în două dimensiuni. Când vei trăi viaţa supranaturală vei obţine de la Dumnezeu cea de-a treia dimensiune: înălţimea şi odată cu ea relieful, greutatea şi volumul”. (Camino 279).

Credinţa nu micşorează aspiraţiile nobile care există în inima omului. Ea le înalţă şi le măreşte.

Viaţa – la lumina credinţei – este pasionantă. Se transformă într-o nuvelă de aventuri.

Lucrurile cele mai obişnuite şi comune dobândesc o importanţă veşnică, o dimensiune infinită.

Ce păcat să rămâi într-o viaţă aplatizată şi rahitică!

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

luni, 16 ianuarie 2012

Cuvântul sculptează!

16 Ianuarie – Spune-i să iasă!

Într-un colegiu de maici, preotul, un tip înalt, corpolent şi cu barbă, stătea îmbrăcat în veşminte albe, la uşa capelei. Aştepta ca elevii dintr-o clasă mai mare să sosească pentru a celebra cu ei Sfânta Liturghie.

În acel moment, nişte copii dintr-o clasă mai mică treceau doi câte doi, prin faţa preotului. La capătul şirului mergea un prichindel de vreo patru ani, cu o înfăţişare comică, singur, fără pereche. Ajungând în faţa preotului se opri, ridică atât cât putu capul şi îl întrebă:

-Tu eşti Dumnezeu?

O fi auzit pe cineva spunând că Dumnezeu se afla în capelă şi văzându-l pe acel preot, ditamai omul, îi trecu prin minte acea întrebare curioasă.

Preotul, aplecându-se, între surprins şi amuzat, îi spuse:

-Nu, omule, nu. Nu sunt eu Dumnezeu!

Iar copilul continuă să-l întrebe:

-Atunci unde este Dumnezeu?

-Este acolo, înăuntru, în capela.

Iar omuleţul porunci hotărât:

-Păi spune-i să iasă!

„Spune-i să iasă!” Dumnezeu nu are nevoie să iasă de acolo de unde se află, să-şi schimbe locul: deja este prezent pretutindeni.

Noi suntem cei care avem nevoie să învăţăm să-l descoperim pe Dumnezeu la locul nostru, acolo unde ne aflăm.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

duminică, 15 ianuarie 2012

Cuvântul sculptează!

15 Ianuarie – Reţete miraculoase

O femeie mai îngustă la minte, îl întreabă pe medicul său de familie:

-Doctore, am auzit că a mânca peşte face foarte bine la dezvoltarea inteligenţei. Ce peşte credeţi că mi se potriveşte mai bine?

-Balena, doamnă, balena.

Frecvent apar pe piaţă – în anumite momente ale anului cu mai multă insistenţă – reţete miraculoase abundente. Trăsătura comună a tuturora este rezultatul fabulos în comparaţie cu efortul minim care se cere: cu foarte puţin se asigură sănătate, supleţe, frumuseţe şi succes.

Viaţa religioasă nu scapă de acest tip de reţete. În cutiile poştale ale caselor şi, mai ales, în biserici, apar fotocopii cu tot felul de oferte de afaceri strălucite. Rugându-ne o anumită rugăciune către nu ştiu care sfânt ne va surâde norocul: sănătate, loc de muncă, loterie, afacere… Şi împreună cu promisiunea vine şi ameninţarea că dacă nu se face ceea ce este prescris, pierzania, ruinarea este asigurată.

Cel mai surprinzător lucru este că există oameni capabili să se lase înşelaţi de asemenea baliverne. Atunci când ni se spune ceea ce ne este pe plac, întotdeauna suntem receptivi. Cu câtă uşurinţă nu credem ceea ce ne place să auzim!

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

sâmbătă, 14 ianuarie 2012

Retrospectivă: Cum a arătat economia globală în 2011 şi la ce ne putem aştepta anul acesta (Gândul)

Capacităţile intelectuale scad de la vârsta de 45 de ani, potrivit unui studiu (Agerpres)

VIDEO. Cum a devenit un cântec religios viral pe internet
Pasagerii unui zbor din SUA nu au avut timp să se plictisească, în timp ce aeronava lor era ţinută la sol pentru un control de rutină. (Gândul)

Înconjurul Pământului într-un avion „eco" (Adevărul)

Becurile tradiţionale sunt pe care de dispariţie, iar cele economice s-au scumpit cu 150% într-un an (Gândul)

33% din români au colesterolul prea mare (Adevărul)

Cursurile „de caracter" cresc succesul şcolar (Adevărul)

Povestea lui Cornel, băiatul fără antebraţe care a ajuns să studieze la Oxford, deşi şi-a petrecut primii ani din viaţă în orfelinatele din România (Gândul)


Sursa: http://www.semneletimpului.ro/stirescurta

Cuvântul sculptează!

14 Ianuarie – Încredere în măgar

Un ţăran merge la un vecin de-al său pentru a-i cere un măgar împrumut pentru nişte treburi pe care le avea de făcut. Vecinul îi spune că, îi pare foarte rău, însă nu-l poate servi deoarece a împrumutat măgarul altui vecin.

În acel moment măgarul, care se afla în grajd, începu a zbiera.

Cel care veni să ceară spuse:

-Cumetre, mi se pare mie că minţi când spui că nu ai măgarul acasă, pentru că eu tocmai l-am auzit zbierând.

La care proprietarul animalului răspunde, cu un aer de supărare în glas:

-Doar nu vrei să spui că ai mai mare încredere în măgar decât în mine.

Nu se poate pretinde să se creadă ceva care nu are motiv de a fi crezut.

Credinţa înseamnă a se încrede. Însă cineva nu trebuie să se încreadă dacă nu are motive pentru a o face. Întotdeauna trebuie să putem spune după cum spune Sfântul Paul: „Ştiu în cine am avut încredere” (2 Tim 1,12). A se încrede fără motiv suficient nu este credinţă; este credulitate.

În mod curios, în măsura în care cineva nu se încrede în cine are motive suficiente pentru a fi crezut, sfârşeşte prin a se încrede în alte persoane sau lucruri, fără nici un motiv. Atunci când lipseşte credinţa sporesc credulitatea şi superstiţiile.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

vineri, 13 ianuarie 2012

Cuvântul sculptează!

13 Ianuarie – Kilul de bebeluş

O fetiţă de patru ani, obişnuia să o însoţească pe mama sa atunci când mergea la cumpărături. Într-o zi a însoţit-o, de asemenea, la un spital, pentru a vizita o prietenă de-a mamei care tocmai născuse.

Fetiţa a văzut ceva care i-a atras atenţia. La întoarcerea acasă o întrebă, intrigată, pe mama sa:

-Mamă, cât costă kilogramul de bebeluş?

-Ce spui? – o întrebă mama. Bebeluşii nu se vând.

-Nu? Atunci pentru ce sunt cântăriţi?

Bebeluşii nu se vând?

Am fost învăţaţi că omul este doar proprietatea lui Dumnezeu. Negându-l pe Dumnezeu se pare că omul se eliberează: nu mai are stăpân, este liber.

Însă se întâmplă că, rămânând fără stăpân, rămâne fără cineva care să-l apere: se transformă în pradă pentru oricare „pasăre răpitoare”.

Aceasta i se întâmplă omului de astăzi şi aceasta i se întâmplă şi bebeluşului: deja înainte de a se naşte şi după ce s-a născut.

Omul depinde într-atât de Dumnezeu încât, dacă îl pierde, se pierde pe sine: rămâne în totalitate fără apărare.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

joi, 12 ianuarie 2012

Cuvântul sculptează!

12 Ianuarie – Fantome

Un pictor francez voia să-i facă un portret papei Leon al XIII-lea, însă pontiful nu găsea timpul necesar pentru a poza. După foarte multe insistenţe reuşi să obţină o jumătate de oră. Termină portretul acasă şi, foarte satisfăcut, se duse să i-l arate Papei.

Artistul, mulţumit de lucrarea sa, îi ceru Papei o frază pentru a o pune în partea de jos a tabloului, iar papa, surâzător, îi spuse:

-Puteţi găsi o frază foarte potrivită în evanghelia Sfântului Matei, capitolul 14, versetul 27.

Imediat ce a ajuns acasă, a căutat cu nerăbdare citatul pe care Papa i l-a indicat. A dat peste nişte cuvinte de-ale lui Isus rostite atunci când a venit mergând pe apă. Pentru a-i linişti pe Apostolii care credeau că este o fantomă, le-a spus:

-„Eu sunt. Nu vă temeţi”.

Atunci când artistul este artist, lucrarea sa nu are nevoie de „note în josul paginii”, nici de vreo lămurire: se vede limpede şi se înţelege. Dumnezeu este un mare artist. Lucrarea sa nu are nevoie de semnătură.

Cu toate acestea, scurtimea minţii noastre ne face să vedem fantome, să nu recunoaştem mâna sa şi să ne fie teamă.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

miercuri, 11 ianuarie 2012

Cuvântul sculptează!

11 Ianuarie – Bandajul

O doamnă merge la cumpărături împreună cu soţul ei care are ochii bandajaţi. Se întâlneşte cu o prietenă care o întreabă:

-Ce are soţul tău la ochi?

-La ochi, nimic – răspunde soţia – însă are inima foarte delicată.

-Şi pentru asta: pentru că are inima delicată poartă ochii bandajaţi?

-Desigur. „Când ochii nu văd, inima nu cere”.

Pentru anumiţi oameni – mai ales femei – dorinţa de a cumpăra constituie o boală, o febră.

Câte lucruri inutile nu există pe piaţă! Chiar fără a merge prea departe: câte lucruri inutile nu avem în casele noastre!

Toţi cădem în mania de a strânge obiecte pe care nu le vom folosi niciodată, obiecte care ocupă un loc şi constituie un obstacol.

Ceea ce este şi mai rău, este faptul că, de multe ori, de asemenea, ocupă un loc în inima noastră.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

marți, 10 ianuarie 2012

Cuvântul sculptează!

10 Ianuarie – Planetariul

În timpul unor zile de vacanţă, un tânăr de la oraş a mers, împreună cu nişte prieteni de-ai părinţilor, să petreacă un sfârşit de săptămână într-o casă pe care aceştia o aveau la ţară.

Într-o noapte senină, în care se văd foarte limpede stelele şi constelaţiile, tânărul, cu ochii alipiţi de firmament, exclamă plin de admiraţie:

-Nemaipomenit! Este exact ca la „planetariu”!

Ceea ce cunoaştem, mai mult decât realitatea, este imaginea sa. Realitatea cuprinde infinit mai mult decât câmpul cunoaşterii noastre.

Însă cea mai gravă problemă apare atunci când credem că singurul lucru real este ceea ce cunoaştem.

Trăim cufundaţi într-o lume care ne depăşeşte, emoţionantă: naturalul şi supranaturalul.

Ni se întâmplă la fel ca şi în cazul aisbergului: nouă părţi din el rămân ascunse privirilor noastre.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

luni, 9 ianuarie 2012

Cuvântul sculptează!

9 Ianuarie – Surzenie voluntară

Faimosul naturalist suedez Linneo vorbea cu un prieten pe o stradă foarte aglomerată şi zgomotoasă dintr-un oraş. Întrucât nu reuşea să-l convingă pe prietenul său, îl întrebă:

-Ce anume nu scapă niciodată auzului omului, nici măcar în mijlocul celor mai mari distracţii şi zgomote posibile?

În timp ce prietenul se gândea la răspuns, Linneo lăsă să cadă pe pavaj o monedă de argint. În mod automat câţiva trecători şi-au întors privirea spre locul de unde provenea zgomotul metalic.

-Vezi – spuse Linneo. Ceea ce omul vrea şi caută, aceea aude întotdeauna.

Acelaşi lucru se petrece cu inima: se vede ceea ce se doreşte şi se află ceea ce într-adevăr se caută. „Fericiţi cei curaţi cu inima, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5,8).

În prefaţa a II-a din Postul Mare, Biserica ne îndeamnă să-i cerem Domnului „să ne elibereze de orice ataşament dezordonat, să trăim realităţile pământeşti ca pregustare a realităţilor veşnice”.

Prin aceasta „realităţile temporale” nu-şi pierd din valoare, din contra, tocmai atunci îşi dobândesc adevărata valoare: o valoare neobişnuită.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

duminică, 8 ianuarie 2012

Predica de Duminică!!!

Iisus Hristos - Lumina vieţii veşnice
Iisus Hristos - Lumina vieţii veşnice
Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica după Botezul Domnului:


Evanghelia Duminicii după Botezul Domnului (Începutul propovăduirii Domnului) (Mt. 4, 12-17)

În vremea aceea, auzind că Ioan a fost întemniţat, Iisus a plecat în Galileea. Şi, părăsind Nazaretul, a venit să locuiască în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali, ca să se împlinească ce s-a zis prin Isaia proorocul, care zice: 'Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit'. De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor.

În calendarul ortodox există sărbători care se bucură de duminici speciale, duminica dinaintea sărbătorii respective şi duminica după sărbătoarea respectivă. Aşa avem Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci şi Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci, Duminica dinaintea Naşterii Domnului şi Duminica după Naşterea Domnului, Duminica dinaintea Botezului Domnului şi Duminica după Botezul Domnului.

Evanghelia Duminicii după Botezul Domnului are bogate semnificaţii duhovniceşti pentru viaţa creştină şi pentru înţelegerea credinţei creştine ca arvună a vieţii din Împărăţia cerurilor.

În primul rând, vedem legătura dintre lumina Botezului Domnului Iisus Hristos şi lumina Evangheliei Sale propovăduită poporului evreu care stătea în întuneric, adică în necunoaşterea deplinătăţii revelaţiei divine, dar şi popoarelor păgâne care nu-L cunoşteau aproape deloc pe singurul Dumnezeu adevărat, Făcătorul cerului şi al pământului. De aceea, Evanghelia spune că 'poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit' (Isaia 9, 1).

La sfârşitul Evangheliei de astăzi se află îndemnul sau chemarea Mântuitorului: 'Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor' (Matei 4, 17). Prin aceasta, Evanghelia ne face atenţi asupra legăturii care există între Taina Botezului şi Taina Pocăinţei ca porţi de intrare a oamenilor în Împărăţia cerurilor.

În al doilea rând, înţelegem că lumina Botezului Domnului este lumina vieţii noastre şi lumina întregului univers. În Botezul Domnului Iisus Hristos vedem că omul este centrul atenţiei şi al iubirii Preasfintei Treimi. Cuvintele troparului 'În Iordan botezându-Te, Tu, Doamne, închinarea Treimii S-a arătat' înseamnă că întreaga Sfântă Treime S-a arătat la Botezul lui Iisus în Iordan, iar în centrul iubirii Sale era firea omenească pe care a luat-o Dumnezeu Fiul ca să o ridice din păcat, să o curăţească, să o mântuiască şi să o sfinţească, aducând-o la asemănarea cu Dumnezeu Cel Unul Sfânt.

Botezul Domnului Iisus în Iordan, ca moment de descoperire sau arătare a Preasfintei Treimi, la începutul activităţii Sale publice, ne arată şi finalitatea lucrării Sale, deoarece, la sfârşitul activităţii Sale pământeşti, după Învierea Sa din morţi şi înainte de Înălţarea Sa la cer, Iisus trimite pe ucenicii Săi 'să boteze toate neamurile în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh' (Matei 28, 19). Întrucât la Botezul lui Hristos în Iordan S-a arătat Preasfânta Treime ca având în centrul iubirii Sale firea umană a lui Iisus, fiecare om este chemat să se boteze în harul, lumina şi iubirea Preasfintei Treimi, pentru a trăi veşnic în iubirea şi pacea lui Dumnezeu.

Lumina cea mare este plinătatea revelaţiei lui Dumnezeu în Hristos

Pericopa acestei Duminici ne arată că, după ce Sfântul Ioan Botezătorul a fost întemniţat, Iisus a plecat spre Galileea. Acolo, a stat mai întâi în Nazaret, iar apoi S-a mutat la Capernaum, oraş în care locuiau, alături de evrei, şi mulţi străini, oameni de neamuri şi credinţe diferite. Evanghelia ne spune că Iisus S-a dus acolo mai ales pentru a împlini un plan al lui Dumnezeu, pe care profetul Isaia îl binevesteşte astfel: 'Poporul care stătea întru întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit' (Isaia 9, 1). Care este lumina cea mare? Desigur, nu este vorba de o simplă lumină fizică produsă de soare, ci, după cum tâlcuiesc Sfinţii Părinţi ai Bisericii, aceasta este o lumină spirituală, duhovnicească. Mai precis, lumina cea mare este plinătatea revelaţiei sau a descoperirii lui Dumnezeu prin Fiul Său întrupat, Iisus Hristos. Toată descoperirea lui Dumnezeu prin prooroci este o lumină treptată, etapizată, crescândă, culminând în lumina mare sau deplină care este Însuşi Fiul lui Dumnezeu Cel ce S-a făcut Om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor. 'Lumina mare', adică plenară sau totală, este Dumnezeu-Cuvântul, Care a creat lumina fizică din univers, ca simbol al luminii dumnezeieşti necreate, pentru că El a zis la facerea lumii: 'Să fie lumină. Şi a fost lumină' (Facere 1, 3). Când a creat lumea, Dumnezeu-Tatăl a vorbit şi lucrat prin Dumnezeu-Fiul sau Dumnezeu-Cuvântul. Deci, Dumnezeu-Cuvântul Cel veşnic al Tatălui este Lumina sau Viaţa necreată şi veşnică, sensul prim şi ultim al întregii existenţe create, şi mai ales sensul sau lumina vieţii oamenilor, după cum ne spune şi Sfântul Evanghelist Ioan, zicând: 'Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. (…) Cuvântul era Lumina Care luminează pe tot omul ce vine în lume' (Ioan 1, 4 şi 9). De aceea, Iisus este 'Calea, Adevărul şi Viaţa' (Ioan 14, 6), pentru mântuirea lumii.

Prin urmare, lumina creată, pe care noi o vedem cu ochi trupeşti, este un simbol sau o trimitere la Lumina cea necreată şi netrecătoare, la slava lui Dumnezeu. Poporul care stătea în întuneric, adică în nedeplinătatea cunoaşterii adevărului dumnezeiesc mântuitor, vede lumină mare, adică pe Dumnezeu-Omul prezent în mijlocul oamenilor. Această lumină mare este Hristos, 'Lumina lumii' (Ioan 8, 12), adică sensul prim şi ultim a tot ceea ce există, pentru că 'toate prin El s-au făcut' (Ioan 1, 3), întru El au fost făcute toate. (…) Toate s-au făcut prin El şi pentru El' (Coloseni 1, 16). Deci, toate au fost făcute în Hristos, prin Hristos şi pentru Hristos. De aceea, El luminează sau dă sens ultim întregii existenţe create, atât celei văzute (univers), cât şi celei nevăzute (puteri îngereşti).

'Latura şi umbra morţii' semnifică starea de păcat ca înstrăinare a oamenilor de Dumnezeu

Poporul care stătea în întuneric era poporul evreu care, deşi primise unele lumini ale adevărului mântuitor prin Legea lui Moise şi prin prooroci, totuşi se abătea adesea de la acestea şi stătea în întuneric din pricina păcatului neascultării de Dumnezeu. Mulţi dintre evreii formalişti nu cunoşteau legătura interioară duhovnicească dintre diferitele părţi ale descoperirilor dumnezeieşti făcute de Dumnezeu-Cuvântul, prin Legea lui Moise şi prin prooroci.

Evanghelia din această zi mai precizează că şi celor care şedeau în latura şi în umbra morţii le-a răsărit lumină. Aici este vorba de popoarele păgâne care trăiau în mai mare ignoranţă a adevărului mântuitor decât poporul evreu şi în păcate multe care le întunecau lumina cunoştinţei sau a raţiunii.

Deci, 'latura şi umbra morţii' (Isaia 9, 1) înseamnă starea de păcat a lumii păgâne. Păcatul provoacă o moarte a sufletului omului înainte de moartea trupului. Păgânii închinători la idoli şi robiţi de păcate multe petreceau în latura şi în umbra morţii, pentru că 'plata păcatului este moartea' (Romani 6, 23).

În acest context al existenţei umane întunecate de necunoaştere şi degradare spirituală vine o lumină mare, adică Iisus Hristos Dumnezeu-Omul. Faptul că El începe să predice în Galileea, unde evreii convieţuiau cu etnii diferite de poporul evreu, ne arată că venirea Domnului Iisus Hristos în lume are ca scop mântuirea întregii lumi, nu doar a poporului evreu. Desigur, în primul rând Mesia-Hristos vine pentru mântuirea poporului evreu, în care S-a născut, dar nu în mod exclusiv pentru acesta.

Chemarea la pocăinţă are ca scop dobândirea vieţii veşnice

Iisus Hristos începe propovăduirea Evangheliei Sale cu aceste cuvinte: 'Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor' (Mt. 4, 17). Aceleaşi cuvinte le întâlnim şi în predica Sfântului Ioan Botezătorul, care cuprindea însă şi multe ameninţări. De pildă, el vorbeşte ascultătorilor despre securea care stă la rădăcina copacului să-l taie dacă nu aduce roadă, referindu-se astfel la judecata sau la pedeapsa divină pentru cei care nu-şi schimbă viaţa lor păcătoasă. Deci, Sfântul Ioan Botezătorul cheamă la pocăinţă folosind un limbaj sever, de responsabilizare maximă a oamenilor.

Mântuitorul Iisus Hristos cheamă şi El pe oameni la pocăinţă, însă le vorbeşte mai mult despre dobândirea vieţii veşnice din Împărăţia cerurilor, a cărei prezenţă o descrie folosind parabole sau simboluri: comoară, aluat, grăunte de muştar. Împărăţia cerurilor despre care vorbeşte Mântuitorul Iisus Hristos nu se află doar în ceruri, ci acum ea vine pe pământ, printre oameni, fiind cuprinsă în Hristos Însuşi. Hristos este Împărăţia cerurilor coborâtă printre oameni, deoarece El este Împăratul cerurilor, iar unde este El prezent, acolo este prezent şi Tatăl împreună cu Duhul Sfânt. Deci în şi prin Hristos, Împărăţia Preasfintei Treimi se descoperă oamenilor, mai ales în timpul Botezului Domnului la Iordan. Duminica după Botezul Domnului ne învaţă de fapt că atât Naşterea Mântuitorului Hristos, cât şi Botezul Domnului ne descoperă apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu de oameni, începând cu zămislirea şi naşterea ca Om a Fiului lui Dumnezeu, de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi continuând cu lucrarea Lui mântuitoare în lume. Astfel, în mod mai clar, se vede legătura între lumina venirii lui Hristos în lume şi lumina descoperirii Împărăţiei Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt cu prilejul Botezului lui Iisus în apele Iordanului.

Botezul creştin - începutul intrării omului în Împărăţia cerurilor

Împărăţia cerurilor este viaţa sau comuniunea de iubire a Preasfintei Treimi. Iar întrucât Unul din Sfânta Treime S-a făcut Om, adică Dumnezeu-Fiul, Iisus Hristos, El a adus Împărăţia lui Dumnezeu aproape de oameni şi în viaţa lor. De aceea, El zicea: 'Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor'. În acest sens, Botezul creştin primit spre iertarea păcatelor este începutul intrării omului în Împărăţia cerurilor, aşa cum ne spune Evanghelia după Ioan, citând cuvintele Mântuitorului adresate lui Nicodim: 'De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea intra în Împărăţia cerurilor' (Ioan 3, 5). Aşadar, prin Botezul săvârşit în numele Preasfintei Treimi începem să intrăm în Împărăţia iubirii veşnice a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt. Toate celelalte Sfinte Taine ale Bisericii au ca bază de plecare Taina Botezului urmată de Mirungere şi de Împărtăşania euharistică (Tainele de iniţiere în viaţa creştină).

Însă pocăinţa este starea de pregătire pentru a ne apropia de Împărăţia cerurilor, adică de Sfintele Taine ale Bisericii prin care ni se dăruieşte harul mântuitor al Preasfintei Treimi. Evanghelia de astăzi subliniază legătura dintre îndemnul lui Iisus: 'Pocăiţi-vă', şi motivaţia lui: 'că s-a apropiat Împărăţia cerurilor'. Prin urmare, uşile pocăinţei sunt uşile Împărăţiei cerurilor, întrucât nimic necurat sau păcătos nu poate intra în Împărăţia cerurilor dacă omul nu se curăţă de păcate prin pocăinţă. De aceea, Mântuitorul nu vorbeşte numai de Împărăţie, ci şi de pocăinţă ca pregătire pentru a primi lumina Împărăţiei lui Dumnezeu.

În acelaşi timp, există o legătură profundă între lumina Botezului Domnului şi lumina Botezului creştin. Nu întâmplător Mântuitorul S-a botezat în apele Iordanului sub cerul liber. Prin aceasta, El a voit să ne arate că a venit să sfinţească nu numai firea umană din interiorul ei, ci şi firea apelor şi a atmosferei (văzduhul). Prin zămislirea Sa din Fecioară, Hristos-Domnul a sfinţit firea umană din interiorul ei, prin naşterea Sa în peşteră, Hristos-Domnul a sfinţit pământul din interiorul lui, iar prin Botezul Său în apele Iordanului, El a sfinţit firea apelor din interiorul lor, arătând prin aceasta că şi noi, creştinii, ca purtători de Duhul Sfânt primit la Botez, avem menirea de a contribui la sfinţirea omului, a mediului înconjurător (pământul, apa şi aerul) şi a universului întreg, ca fiind daruri ale iubirii lui Dumnezeu pentru oameni (a se vedea rugăciunea mare de la Bobotează). De aceea în popor se spune că 'omul sfinţeşte locul'. Însă omul sfinţeşte locul mai ales dacă se uneşte duhovniceşte cu Dumnezeu Cel Unul Sfânt, adică sfinţeşte locul prin lucrarea Duhului Sfânt prezent în viaţa sa trăită în lume, în spaţiu şi timp.

Prin urmare, înţelegem că lumina Botezului Domnului este lumină mare pentru fiecare dintre noi, pentru viaţa Bisericii şi a societăţii umane în general. Dacă această lumină sfântă diminuează sau se pierde, lumea devine un mediu al întunericului, al împătimirii egoiste, al violenţei şi al exploatării posesive sau degradante a persoanelor umane (criza morală) şi a naturii înconjurătoare (criza ecologică).

Aşadar, renaşterea spirituală a omului păcătos începe cu Sfântul Botez în numele Preasfintei Treimi. Acesta se săvârşeşte o singură dată, fiindcă 'este un Domn, o credinţă, un Botez' (Efeseni 4, 5). Botezul nu se repetă, dar se reînnoieşte prin pocăinţă, numită şi 'Botezul lacrimilor'. Numai o singură dată ne botezăm în Duhul Sfânt şi în apă, dar de multe ori ne curăţim de păcatele săvârşite după Botez prin pocăinţă, adică prin 'Botezul lacrimilor'.

Botezul creştin - program fundamental de creştere duhovnicească pentru toată viaţa

Prin săvârşirea Sfântului Botez nu se celebrează un eveniment obişnuit al vieţii omului, ci se pune însăşi temelia vieţii creştine. Botezul cuprinde în sine un program fundamental esenţial şi existenţial al întregii vieţi creştine, care înseamnă, pe de o parte, lepădarea de Satana, de toate lucrările lui şi de toţi slujitorii lui, iar pe de altă parte, se lucrează începutul unirii duhovniceşti a omului cu Hristos-Dumnezeu. Prin pocăinţă ne schimbăm modul de a trăi, ne întoarcem spre Hristos, ne luminăm prin harul Lui şi ne unim cu El, Izvorul vieţii şi al bucuriei veşnice.

Botezul este astfel un program de luptă şi de creştere duhovnicească, este o permanentă luptă cu păcatul ca fiind ceva străin firii umane, dar şi o permanentă căutare de înnoire a vieţii omului. La început, lumina Botezului se dăruieşte omului în formă concentrată şi tainică, pentru ca el să crească duhovniceşte în Biserică prin ascultarea Evangheliei, pocăinţă pentru păcate, faptă bună, credinţă, nădejde, dragoste, pace, bucurie, răbdare, nădejde, adică prin tot ceea ce este roada Duhului Sfânt în viaţa omului. Astfel, creştinul sporeşte în cunoaşterea iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, cunoaştere care îi sfinţeşte viaţa ca simţire reală a lucrării lui Dumnezeu în oameni. Biserica ne învaţă că iertarea păcatului strămoşesc şi a păcatelor personale se dăruieşte o singură dată prin Botez, dar iertarea păcatelor săvârşite după Botez se dăruieşte de mai multe ori prin pocăinţă. Aşadar, pocăinţa este un mare dar pentru omul care doreşte mântuirea şi viaţa veşnică.

Un sfânt al Bisericii din primele veacuri, şi anume Cuviosul Antonie cel Mare (251-356), a fost întrebat către sfârşitul vieţii sale ce ar mai face în mod deosebit dacă ar trăi mai mult. Răspunsul său a fost unul smerit şi înţelept: 'Aş învăţa să mă pocăiesc mai mult', după ce petrecuse zeci de ani în rugăciune, pocăinţă şi post. Deci, pocăinţa trebuie să fie o constantă a vieţii creştine, o permanentă curăţire de păcatele săvârşite cu gândul, cuvântul şi fapta, pentru a dobândi mântuirea şi sfinţenia ca daruri ale lui Dumnezeu.

Niciodată pocăinţa nu trebuie să fie un prilej de laudă pentru cel care se pocăieşte. Dacă ne lăudăm cu pocăinţa, ea îşi pierde din valoare, devine o pocăinţă fără roade duhovniceşti. Pocăinţa adevărată este o lucrare tainică, de renaştere în dureri a omului, adică de înnoire interioară a sufletului, de răstignire a păcatului din om şi de înviere duhovnicească a legăturii sale cu Dumnezeu, de creştere spirituală în iubire smerită şi sfântă. Aşa cum plantele cresc şi florile înfloresc fără să facă zgomot, tot aşa şi creşterea duhovnicească în virtuţi, ca rod al pocăinţei, este una tainică, paşnică, smerită şi luminată de Duhul Sfânt.

Sfinţii îşi acoperă virtuţile cu haina pocăinţei, a smereniei, nu le arată ostentativ, nu se laudă cu ele, ca să nu le piardă, temându-se ca nu cumva mândrindu-se cu virtuţile lor ca roade ale pocăinţei lor, acestea să se ofilească şi să se piardă, asemenea seminţelor semănate pe sol, dar neacoperite cu pământul protector şi hrănitor.

Întrucât Botezul este un program de creştere spirituală, de înnoire, de luminare pentru întreaga viaţă creştină, cei care au dezvoltat programul acesta de luminare treptată până la sfârşitul vieţii lor se numesc sfinţi.

Când un sfânt este pictat în icoană, el este prezentat ca având lumină (aureolă) în jurul capului şi pe chip. Aceasta înseamnă că lumina harului, care s-a dat omului ca o sămânţă în Botezul creştin şi a rodit în cultivarea ei prin osteneli, i-a adus pe sfinţi la asemănare cu Dumnezeu. Sfântul este deci omul care a împlinit programul duhovnicesc de la Botez, în măsura în care el s-a unit cu Hristos şi s-a luminat cu harul Său. De aceea, Botezul a fost numit şi 'Sfânta Luminare', iar la slujba Botezului se cântă: 'Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină', iar naşii poartă în mână lumânarea aprinsă, ea fiind simbol al luminării duhovniceşti a celui de curând botezat.

Aşadar, atât Sfânta Taină a Botezului, cât şi Sfânta Taină a pocăinţei sunt izvoare de lumină şi bucurie pentru viaţa creştină. Să nu uităm niciodată că am fost botezaţi în numele, lumina şi iubirea Preasfintei Treimi şi că în tot timpul vieţii noastre trebuie să preaslăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, prin gând şi cuvânt, prin rugăciune şi fapte bune. Să ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos ca să ne ajute să primim Evanghelia Sa ca fiind Evanghelie a iubirii şi vieţii veşnice din Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt, să ne pregătim cât mai des, prin pocăinţă şi fapte bune, pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine ale Bisericii prin care pregustăm bucuria vieţii veşnice din Împărăţia cerurilor, spre slava lui Dumnezeu şi a noastră mântuire. Amin!

* Text revizuit de autor în anul 2011


(Predică preluată de pe site-ul www.ziarullumina.ro şi publicată în săptămânalul “Lumina de Duminică” din data de 8 ianuarie 2012)

Sursa: http://www.basilica.ro/ro/stiri/biiisus_hristos_lumina_vietii_vesniceib_6050.html

Predica de Duminică!!!

Duminica după Botezul Domnului

Despre răutatea păcatului


"Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor."

(Matei IV,17)


Isus, după ce a primit botezul pocăinţei, de la Ioan, se retrase în pustiu, unde, după un ajun de patruzeci de zile, a fost ispitit de Satana. Deşi Mântuitorul este desăvârşit nu numai ca Dumnezeu, ci şi ca om, El a permis să fie supus acelei întreite ispite externe, pentru a ne arăta că este om întru toate asemenea nouă, afară de păcat, şi pentru ca, prin exemplul pe care El ni l-a dat biruind ispita, să ne dea curaj şi tărie în lupta contra ispitelor pe care le avem de înfruntat zi de zi.
După biruinţa împotriva diavolului, Isus, auzind că Ioan a fost închis de către Irod Antipa, s-a dus în Galileea şi, lăsând Nazaretul, a venit în Capernaum, în hotarele lui Zabulon şi Neftalim, unde şi-a început predicarea cu aceleaşi cuvinte cu care şi-o începuse şi Ioan Botezătorul şi cu care şi-o va începe, mai târziu, Sfântul Apostol Petru: "Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor".
Fără îndoială, nu poate exista mântuire fără pocăinţă, căci Isus o spune categoric:"Ci de nu vă veţi pocăi, toţi asemenea veţi pieri" (Luca XIII,5).


Cum am mai spus, cuvântul pocăinţă este împrumutat din limba greacă unde metanoia înseamnă prefacerea, transformarea gândirii, a sufletului, în sens de reînnoire, aşa după cum metamorfoză înseamnă prefacerea, schimbarea formei. Pocăinţa este sinonimă cu convertirea, cu întoarcerea de la păcat la Dumnezeu; adică ea înseamnă a urî ceea ce mai înainte ai iubit, adică păcatul, şi a iubi ceea ce mai înainte ai urât, adică virtutea, în ultimă analiză, pe Dumnezeu. Când în adâncul sufletului tău s-a petrecut această prefacere înnoitoare, în tine s-a stabilit împărăţia lui Dumnezeu, însuşi Dumnezeu, întreaga Sfântă Treime.
Procesul acestei prefaceri, transfigurări adânci, operate în suflet prin virtutea pocăinţei, cuprinde patru momente, patru acte interioare: Întâi, noi, ca păcătoşi, examinându-ne în lumina credinţei, ne dăm seama că păcatul este un rău, şi încă răul cel mai mare, deoarece Îl ofensează pe Dumnezeu, binele nostru suprem; în momentul imediat următor, văzând aceasta, noi urâm păcatul şi, fiindcă el a provocat în noi o răsturnare a ordinii prin faptul că am preferat voinţei lui Dumnezeu pofta noastră egoistă, în noi se naşte un sentiment de durere şi părere de rău, care, în momentul imediat următor, ne dispune să luăm o hotărâre fermă de a evita orice prilej care ne-ar putea duce din nou la păcat, precum şi să folosim toate mijloacele spre a birui ispitele. În sfârşit, în al patrulea moment, dându-ne seama că păcatul este o nedreptate pricinuită lui Dumnezeu prin faptul că, nesupunându-ne voinţei Sale preasfinte, l-am despuiat de slava externă pe care i-o datorăm, ne hotărâm s-o reparăm şi s-o ispăşim prin rugăciuni şi fapte bune.
Şi, acum, după ce am analizat virtutea pocăinţei, vom considera, în lumina credinţei, în partea a doua a meditaţiei, răutatea păcatului, deoarece de ideea ce ne-o facem despre păcat depinde nu numai părerea de rău, ci şi propunerea de îndreptare, precum şi repararea şi ispăşirea din partea noastră. În acest scop, vom încerca să vedem: ce gândeşte Dumnezeu despre păcatul de moarte şi ce este în sine păcatul de moarte.
Ce gândeşte Dumnezeu despre păcatul de moarte ne-o arată felul cum a pedepsit El păcatul în îngeri, în primii oameni şi în Însuşi Fiul Său preaiubit, cel fără de păcat.
Pentru un singur păcat, acela al trufiei, Dumnezeu izgoneşte pe îngeri din cer în iad, unde sunt separaţi de El şi osândiţi pentru veşnicie. Dacă El, care este preadrept şi, în acelaşi timp, preamilostiv, a trebuit să aplice o sentinţă atât de aspră, înseamnă că păcatul este de o răutate infinită. Sau ar putea, oare, presupune cineva că Dumnezeu nu a iubit aceste fiinţe pur spirituale, cele mai asemănătoare fiinţei Sale preasfinte?
Dar în primii oameni, cum a pedepsit păcatul? O, ce monstruos poate fi păcatul, dacă Creatorul, după ce l-a copleşit pe om cu toate darurile fireşti şi suprafireşti, după ce l-a înfiat insuflându-i viaţă divină şi destinându-l astfel la o viaţă nemuritoare în împărtăşire cu El în Cer, s-a văzut nevoit să-şi calce pe inima Sa de Părinte , infinit de miloasă, şi, pentru un singur gest de nesupunere, să-l despoaie de toată zestrea hărăzită cu atâta generozitate, lăsându-l pradă suferinţei şi morţii!
Dar păcatul în toată atrocitatea lui apare abia pe lemnul Crucii, în persoana răstignită a Fiului lui Dumnezeu. Fiindcă de bunăvoie a luat asupra Sa păcatele omenirii ca să le ispăşească şi, astfel, să-l împace pe om cu Tatăl ceresc, Isus trebuie să moară, şi, până la această supremă Jertfă, să îndure treizeci şi trei de ani de privaţiuni şi suferinţe fizice şi morale. Dacă vrem să ştim ce este păcatul în ochii lui Dumnezeu, să-L urmăm pe Mântuitorul pas cu pas, de la iesle până sus pe Calvar. Îl vedem în viaţa ascunsă din Nazaret, deprinzând smerenia şi ascultarea cea mai desăvârşită, suportând săracia, truda şi alergarea de fiecare zi; Îl vedem, în viaţa de evanghelizare, îndurând ura, dispreţul, batjocora, calomniile din partea duşmanilor şi neînţelegerea din partea prietenilor; Îl vedem, în patima Sa, suportând să fie trădat din partea unui prieten pe care-l hrănise cu propriul sânge; Îl vedem în agonia fizică şi spirituală din Grădina Măslinilor şi, în fine , după un proces calomnios şi criminal, primind pedeapsa cea mai ruşinoasă: moartea prin crucificare, între doi tâlhari, părăsit până şi de Tatăl; toate acestea pentru păcatele noastre. Iată cum vede Dumnezeu păcatul de moarte.
Să încercăm acum să privim păcatul în sine.
Fiind Dumnezeu Creatorul şi deci Stăpânul nostru absolut, Lui îi datorăm tot ce avem şi ce suntem, deci supunere necondiţionată, totală. Or, când îmi satisfac imboldurile firii împotriva ordinii stabilite de Creatorul şi Stăpânul meu, eu resping autoritatea Lui, mă revolt contra voinţei Sale preasfinte, deşi bine ştiu că în această voinţă se află nu numai slava Lui, ci şi fericirea mea. Deci păcatul este, mai întâi, o revoltă contra lui Dumnezeu.
Dar, deoarece Dumnezeu este nu numai Creatorul şi Stăpânul meu, ci şi scopul meu ultim, eu trebuie să tind spre El cu toate facultăţile, cu fiinţa mea întreagă. Să-L cunosc, să-L iubesc slujindu-L în starea socială în care m-a pus El, astfel încât în viaţa mea să se oglindească desăvârşirile Lui, descoperite mie prin cuvântul şi viaţa lui Isus, astfel încât, cine-mi vede faptele să-L preamărească pe Dumnezeu. Or, când, prin tot ce gândesc, vorbesc şi fac, în loc să tind spre Dumnezeu, eu mă am în vedere pe mine însumi cu capriciile, pornirile mele pe care mi le satisfac în mod dezordonat, contra voinţei Lui, eu comit un act de nedreptate, punându-mă pe mine ca scop ultim în locul lui Dumnezeu, satisfăcându-mi eul meu, nu pe Dumnezeu; astfel, punând creatura în locul Creatorului, comit o idolatrie.
Dar Dumnezeu mai este şi Părintele nostru, care se îngrijeşte de cele de lipsă spre a ne atinge destinul nostru vremelnic şi cel veşnic. Or, prin păcatul de moarte, noi săvârşim cea mai crasă nerecunoştinţă, pentru că, în loc ca simţurile, sentimentele, mintea, voinţa şi toate darurile primite de la Dumnezeu să le folosim în scopul pentru care ne-au fost dăruite, adică spre slava Lui şi spre mântuirea noastră, noi le folosim împotriva Lui, ofensându-L, pe El, Binefăcătorul nostru suprem.
În sfârşit, Dumnezeu, prin Fiul Său, este nu numai Creatorul, Stăpânul, scopul nostru ultim şi Părintele nostru, ci şi Răscumpărătorul şi Mântuitorul nostru. Şi, privit sub acest unghi, păcatul de moarte este un deicid, o ucidere a lui Dumnezeu, căci ce altceva a fost pricina morţii Lui, dacă nu păcatul? Acolo pe lemnul Crucii au fost prezente şi păcatele mele. Şi eu am partea mea de contribuţie la schingiuirile şi moartea Mântuitorului. Şi eu I-am dat, poate nu o dată, sărutul trădării; şi eu am fost prezent în gloata care striga: "Răstigneşte-L! " "Răstigneşte-L!", preferând eliberarea tâlharului Baraba, în locul aceleia a lui Isus; şi eu L-am biciuit când m-am complăcut în dezmierdările simţurilor; şi eu I-am apăsat pe cap cununa de spini când m-am complăcut în gânduri de trufie, dispreţ şi necurăţie; şi eu I-am pus pe umeri crucea; şi eu L-am pironit pe ea când am refuzat să sufăr, mai bucuros decât să mă lepăd de Dumnezeu prin păcat.
Da, toate păcatele mele au fost prezente în Spiritul şi Inima Mântuitorului meu, în orele Patimilor, şi, pentru fiecare în parte, El a suferit în locul meu.
În faţa acestei realităţi dramatice, mă mai pot îndoi încă, pe de o parte, de nemărginita răutate şi mostruozitate a păcatului, iar, pe de alta, de infinita iubire cu care m-a iubit Dumnezeu, dându-Se pe Sine pentru mine, în locul meu? "Tantum me amasti, ut Te odisse videaris". Atât de mult m-ai iubit, Doamne, încât se pare că Te-ai urât pe Tine însuţi".
Ura faţă de păcat şi iubirea faţă de Iubirea răstignită pentru noi, unul fiecare, să ne fie dominanta întregii vieţi. Ele să ne călăuzească în tot ce gândim, dorim şi facem. Să privim păcatul cu ochii Răstignitului şi să-l urâm cu Inima Lui, iar pe El să-L iubim cu iubirea cu care El ne-a iubit, fiind gata să murim bucuros, decât să-L răstignim din nou. "Potius mori \uam foedari." (Mai bine să mor decât să mă pângăresc). Pentru că cine este nerecunoscător pentru creare merită iadul, dar cine este nerecunoscător pentru cea de a doua creare, pentru răscumpărare, merită un al doilea iad. Amin.

Sursa: http://www.greco-catolic.ro/predici.asp?autor=neamtiu&id=71