luni, 26 martie 2012

„Dacă mor”, o nouă aplicaţie Facebook

Mulţi dintre noi se gândesc la ce vor lăsa în urmă după ce nu vor mai fi. În era tehnologiei, opţiunile sunt multe şi ciudate. Aplicaţia „If I Die", de pe Facebook, te lasă să postezi mesaje şi videoclipuri, chiar şi după ce nu mai ai, teoretic, cum.


if i diePractic, poţi să programezi dinainte momentele la care mesajele vor fi publicate, de exemplu, un mesaj de la mulţi ani pentru cineva drag, în fiecare an. Decesul trebuie confirmat de către trei persoane, înainte ca aplicaţia să îţi dea voie să postezi post-mortem.


Deşi pare ciudat, impactul morţii asupra vieţii sociale online capătă din ce în ce mai multă atenţie. Deja există mai multe servicii, care se ocupă mai predominant cu transferarea controlului asupra bunurilor digitale către altcineva.


Aplicaţia de pe Facebook este disponibilă de anul trecut, dar a căpătat mai multă atenţie odată cu lansarea Timeline, o cronologie a vieţii digitale a fiecărui utilizator.

Sursa: Wired, Mashable http://www.semneletimpului.ro/stirescurta/-Daca-mor---o-noua-aplicatie-Facebook-5066.html

Cum s-au schimbat regulile relațiilor în ultimii 50 de ani

În anii '50, dacă o femeie ajungea la 25, 26 de ani și nu era măritată, șansele de a se căsători scădeau dramatic. Astăzi, cea mai recomandată practică socială și culturală este amânarea căsătoriei. Ba chiar, pentru fiecare an cu care femeia își amână căsătoria, apropiindu-se de 30 de ani, riscul de a divorța scade.

Foto: whywereason.wordpress.comAceasta este doar una dintre diferențele dintre cele două epoci, evidențiate într-un articol de fond semnat de Stephanie Coontz în revista Christian Century. Articolul încearcă să explice de unde provine confuzia actuală cu privire la relațiile de cuplu.

Ipoteza materialului este că scenariile noastre legate de relații (extrase din povești, romane de dragoste, filme, din sfaturile părinților sau ale bunicilor) sunt bazate pe regulile vechi ale căsătoriei.

Intimitatea emoțională, compatibilitatea sexuală, egalitatea în decizie, interesele sau abilitățile comune erau deziderate nebagate în seamă acum 50 de ani, spune Coontz. Iar astăzi, egalitatea între partenerii cuplului este considerată valoaroasă, dar aplicarea ei este încă la nivel de experiment, iar consecințele sunt învăluite în ceață.

Dragostea a început să fie acceptată ca principal criteriu în alegerea unui partener de viață abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea, continuă articolul. Și abia în secolul XX, satisfacția sexuală reciprocă a fost acceptată ca un obiectiv al vieții de familie.

În epoca anilor '70, o armată de psihiatri, sociologi și consilieri maritali susțineau că doar o femeie „deviantă" sau „nevrotică" și-ar putea dori să se folosească de drepturile ei. Femeia „normală", în accepțiunea psihiatrului Helene Deutsch, era aceea care renunță la toate aspirațiile personale, înțelegând că cea mai mare realizare a ei ar consta în a celebra reușitele soțului ei.

Pe vremea aceea, femeile erau învățate că este anormal și nefeminin să aibă orice alt interes și dorințe în afara bucătăriei, a dormitorului și a creșei. Mai mult, în dormitor, femeia „cu adevărat feminină" trebuia să fie întotdeauna disponibilă nevoilor sexuale ale soțului ei, însă trebuia în egală măsură să fie pasivă și să nu îi amenințe nicicum masculinitatea, gândindu-se la propriile nevoi sexuale.

La sfârșitul anilor '70 femeile au început să dobândească tot mai multe drepturi - precum cel de a vota, cel de a avea un salariu egal cu al bărbatului, cel de a nu fi excluse din diverse domenii de carieră, dreptul de a continua munca și după căsătorie sau nașterea primului copil, dreptul de a refuza un act sexual în timpul căsniciei.

Noutățile secolului

Lucrurile au evoluat mult față de acum 50-60 de ani, scrie Coontz. Femeile nu se mai simt obligate să își restrângă abilitățile ca să fie mai atractive în ochii bărbaților. Ele se simt perfect confortabil să exceleze în sport și să aspire la succes în carieră, lucruri care ar fi fost de negândit cu jumătate de secol în urmă.

De asemenea, ele au reușit să se debaraseze de standardele duble aplicate în viața sexuală, care favorizau bărbații și inhibau femeile. Însă unele inegalități mai persistă și azi.

Ce a apărut însă ca un produs rezidual al emancipării femeii, este hipersexualizarea ei, pe toate căile, de la moda în vestimentație, la versurile multor cântece în vogă. Autoarea își declară empatia cu cei dezgustați de această tendință dar crede că eliberarea sexuală a femeii are și părți bune, eliminând abuzurile din trecut (vezi mai sus).

Practica „prieteniilor cu beneficii", sau a sexului recreațional, fără angajamente, care îi șochează pe unii, sau „cuplarea", o tendință adoptată de tineri pentru a-și satisface nevoile emoționale și sexuale fără a ajunge la o căsătorie, sunt alte trei produse recente care au dezavantajele lor, crede autoarea, fără să le analizeze frontal. În schimb, preferă să le compare cu obiceiurile vechi precum „cuplarea” de către părinți, sau manipularea femeii pentru obținerea sexului, după care aceasta era părăsită de bărbat - obiceiuri considerate mai rele.

Articolul se îndreaptă astfel spre concluziile sale relativiste care pretind că noile condiții sociale cer reguli noi și că echilibrul nu a existat niciodată în istorie. ”Orice problemă rezolvată a creat loc pentru apariția altei probleme”. Totuși, crede Coontz, problemele pe care le avem acum, create de încercarea de a rezolva probleme mai vechi, sunt mai puțin periculoase decât cele precedente. Coontz nu spune și pe ce bază a tras o asemenea concluzie extrem de importantă pentru a așeza lucrurile în perspectivă.

În căutarea de răspunsuri la întrebările eterne legate de relații, e adevărat că oamenii găsesc răspunsuri adaptate timpului lor. Unele sunt bune, utile, altele nu, ba pot fi chiar periculoase. Deși este nevoie de o reevaluare a regulilor care guvernau viața de cuplu acum 50 de ani, este totuși imperios necesar ca noile răspunsuri să fie mai puțin periculoase. Iar nivelul de pericol trebuie măsurat pe o scară cât mai concretă și ușor verificabilă.

Sursa: Christian Century / http://www.semneletimpului.ro/stiri/Cum-s-au-schimbat-regulile-relatiilor-in-ultimii-50-de-ani-5110.html

Cuvântul sculptează

26 Martie – E vreme de odihnă

Într-una din primele nopţi pe care papa Sfântul Pius al X-lea (1835-1914) le-a petrecut în palatul Vaticanului a auzit pe coridor pe cineva care, în ritm cadenţat, mergea în sus şi-n jos încontinuu. Trezit de acea neîncetată mărşăluire, se ridică din pat, deschise uşa camerei şi dădu peste un soldat elveţian care făcea de gardă. Fără să se agite, îi spuse:
-Du-te şi te culcă, fiule, că este mai bine pentru tine şi aşa voi putea să dorm şi eu.

Asemenea tuturor oamenilor, Papa are şi el nevoie de odihnă. Sfinţii de asemenea.
Odihna este parte integrantă a muncii: ne odihnim pentru ca să putem munci. Odihna necesară este la fel de sfântă şi sfinţitoare precum munca necesară. Ambele sunt, în mod egal, voinţa lui Dumnezeu iar a face voinţa lui Dumnezeu este tocmai ceea ce ne sfinţeşte.
De aici rezultă că a se culca la momentul când trebuie este atât de necesar şi important precum a se trezi la momentul hotărât.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro