vineri, 17 august 2012

Cuvântul sculptează!

17 AUGUST

Urechea care aude, şi ochiul care vede, şi pe una şi pe cealaltă, DOMNUL le-a făcut.

Proverbe 20.12

O ureche care aude şi ochiul care vede în chip duhovnicesc sunt pentru un credincios de o valoare extraordinară. Ele indică o stare de dependenţă interioară faţă de Domnul, care poate fi obţinută şi întreţinută numai printr-o umblare ascunsă cu El. Să ascultăm de glasul Lui şi să umblăm în prezenţa Lui, pentru a privi totul în lumina Lui! Domnul este acelaşi, ieri şi azi şi în veci. Nici o schimbare nu este posibilă în caracterul şi în gândirea Lui. Hotărârile Lui sunt desăvârşite şi nu necesită revizuiri; ele sunt definitive. De-am cerceta totul în lumina Cuvântului Său şi în prezenţa Lui ca să nu mergem greşit!

În timpul nostru atât de solicitat şi de neliniştit, când lumea ne oferă totul pentru a ne încleşta şi a ne acapara cu desăvârşire, putem pierde foarte uşor auzul şi văzul duhovnicesc. E nevoie de har deosebit şi de energia credinţei pentru a găsi timp şi linişte pentru a asculta pe Domnul. Ce mare binecuvântare s-ar revărsa dacă am putea spune şi noi ca David: „Oricare le-ar fi puterea, eu în Tine nădăjduiesc."

Domnul Isus însuşi, ca unul care era dependent de Tatăl, a spus: „El îmi trezeşte în fiecare dimineaţă, El îmi trezeşte urechea să ascult cum ascultă nişte ucenici" (Isa. 50.4). El ne-a dat un exemplu desăvârşit de ce înseamnă a umbla în dependenţă de Dumnezeu.

Cât de uşor suntem luaţi de curenţii acestei lumi, ca să permitem intrarea lor în casele şi adunările noastre. Numai o ureche şi un ochi duhovnicesc ar putea veghea împotriva lor. Să ne umilim, ca Domnul să ne dea un ochi cu vedere clară şi o ureche ascultătoare.

Trăim într-o vreme care ridică în slăvi mintea omului, judecata omului şi voia lui. Lumea se laudă cu mintea ei şi spune că fiecare are dreptul şi puterea să cugete neatârnat. Sfânta Carte e lepădată de mulţi cu dispreţ. La universităţile şi şcolile noastre nu se mai cunoaşte măreţia Cărţii dumnezeieşti.

Sursa AICI

Cheamă-Mă în ziua necazului, şi Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi!

Psalmul 50.15

Un bărbat avea tot ce-şi doreşte fiecare: un serviciu bun, o soţie gospodină şi doi copii. Dar alcoolul de care era dependent, stricase totul. Ajunsese până acolo că hotărâse să-şi curme viaţa. Într-o seară au venit la el doi bărbaţi, care au dorit să-i vorbească. Erau doi creştini care i-au vestit evanghelia. Dar Isus era pentru acest om o legendă. S-a bucurat când cei doi au plecat. La uşă, unul dintre ei s-a întors şi i-a spus: „Dacă în noaptea aceasta vă vine pofta de alcool, încercaţi măcar o dată să opriţi nenorocirea printr-o rugăciune.“

În noaptea aceea şi-a amintit de aceste cuvinte. Rugăciunea? Totul în el se opunea. Dar conştient fiind în ce haos zăcea, a împreunat mâinile şi s-a rugat: „Doamne, dacă Tu exişti cu adevărat acolo sus, atunci ajută-mă să ies din această murdărie. Singur nu mai pot face nimic. Sunt pierdut.“

Dumnezeu l-a ajutat. El a rupt puterea dependenţei de alcool din acel om. Câteva zile mai târziu s-a întâlnit iarăşi cu cei doi bărbaţi creştini. Au vorbit împreună despre necesitatea de a-L primi pe Isus Hristos ca Mântuitor şi Domn în viaţa sa. Acest lucru s-a petrecut spre fericirea vremelnică şi veşnică a fostului dependent de alcool.

Sursa: http://www.gbv.ro/meditatii-zilnice/samanta-buna/2012-03-20?mini=meditatii-zilnice%2Fsamanta-buna%2F2012-03