miercuri, 16 octombrie 2013

Cum să îți fii un critic constructiv

Autocritica ar putea fi asemănată cu o sabie cu două tăișuri. Pe de-o parte, aceasta îți poate micșora încrederea în forțele proprii și stima de sine. Pe de altă parte, însă, autocritica te poate ajuta să devii conștient de propriile slăbiciuni și nesiguranțe, în scopul de a le îndrepta.

Foto: planetsave.comDe multe ori, atunci când ne criticăm pentru propriile greșeli sau neajunsuri, ajungem, de fapt, să ne învinuim, uitând să invățăm din propriile eșecuri. Mai mult, un studiu efectuat de oamenii de știință de la Universitățile Massachusetts Dartmouth și McGill, arăta că autocritica poate să ne micșoreze abilitatea de a progresa în îndeplinirea obiectivelor și ne determină să procrastinăm.

Însă când autocritica este privită ca un instrument care ne poate ajuta să ne dezvoltăm, aceasta ne poate învăța lecții prețioase, ne poate ajuta să ne învingem slăbiciunile sau obiceiurile nocive, punctează Good Therapy

Evitând să îți critici acele atribute generale, pe care nu le poți schimba, vei reuși să transformi această practică într-una benefică ție, notează Psychology Today. Persoanele care își evaluează greșelile, descoperind comportamente negative specifice, care pot fi schimbate și care privesc situația într-un mod optimist reușesc cu mai multă ușurință să se critice constructiv. În loc să se acuze că nu sunt inteligente, de exemplu, acestea vor găsi motivul care le-a scăzut randamentul, precum privitul la televizor până târziu.

Gregg Walker, de la departamentul de comunicare în public din cadrul Universității de Stat Oregon puncta câteva aspecte importante atât pentru cel aflat simultan în poziția de critic și criticat. Atunci când îți ești propriul critic, cunoașterea bunelor practici în cazul ambelor poziții devine extrem de importantă. Astfel vei reuși să eviți un conflict cu tine însuți și să receptezi mult mai eficient chiar și cele mai aspre observații pe care ți le aduci. Un lucru pe care trebuie să ți-l aduci aminte atunci când practici autocritica este să te concentrezi asupra comportamentului necorespunzător, nu asupra propriului caracter. De asemenea, tu ești singurul care își cunoaște limitele, de aceea evită să depășești pragul de observații pe care le poți tolera și înțelege la un moment dat.

Din poziția de criticat, Walker sugerează că este important să conștientizezi valoarea pe care critica pe care ți-o aduci o are. Acest lucru îți va oferi puterea de a o accepta și de a o privi ca pe un mijloc de autodezvoltare personală și profesională. Foarte important este și să găsești acele metode prin care să învingi comportamentul criticat.

Nu în ultimul rând, atunci când te critici, este important să o faci cu o doză generoasă de compasiune pentru propria-ți persoană, adaugă Psychology Today. Acest din urmă element poate atenua duritatea observațiilor critice pe care ți le aduci, lucru care te va ajuta să le faci față mult mai ușor. Compasiunea față de tine însuți te lasă să îți observi și să îți accepți cu înțelegere atât calitățile, cât și defectele, contribuind astfel la îndreptarea celor din urmă. În special în situațiile dificile, compasiunea este cea care ne ajută să ne construim fericirea pe termen lung și succesul, nu autocritica, sugerau cercetătorii Paul Gilbert de la Spitalul Kingsway, Regatul Unit și Kristin Neff de la Universitatea din Texas, Austin, notează Live Science

O POVESTE CUTREMURĂTOARE: „M-a salvat o lacrimă”



M-a salvat o lacrimă – imnul vieţii lui Angèle, „înviată” în ziua în care doreau să o deconecteze de la aparatele care o ţineau în viaţă.

de Emanuele Boffi

Povestea unei femei considerată moartă şi care lăcrimând i-a făcut pe ceilalţi să înţeleagă că nu este „o legumă”. Acum a scris o carte pentru a-şi povesti drama.

Salvată de o lacrimă! Este incredibilă povestea prin care a trecut Angèle Lieby, o franţuzoaică care a ieşit din starea vegetativă persistentă, dramă povestită într-o carte care s-a vândut deja în 200 de mii de exemplare în Franţa şi în care ea arată cum medicii o considerau deja moartă şi se purtau cu ea asemenea unui „obiect” care merita un sfârşit „demn”.

Să auzi în întuneric
Istoria lui Angèle, o muncitoare de 57 de ani a început pe 13 iulie 2009 cu o migrenă puternică. Se duce la spitalul din Strasburg, discută cu medicii care nu „înţeleg nimic”, nu mai aude bine, începe să vorbească cu dificultate, respiră greu şi îşi pierde starea de conştienţă.

Un diagnostic neinspirat îi face pe medici să o intubeze şi să-i inducă o comă farmacologică. O comă din care, aparent, nu se mai trezeşte, este considerată o „legumă”, spre disperarea soţului Ray şi a fiicei Cathy, deja mamă a două fetiţe. În realitate însă Angèle aude totul, chiar dacă nu vede nimic. În jurul ei este un negru apăsător şi doar întuneric. Povestind acele zile în care în jurul patului său se strâng medicii şi familia, scrie: „Trebuia să aud totul pentru a înţelege ce se întâmplă!” Îşi dă seama că este conectată la o maşină şi intuieşte că este hrănită printr-o sondă. Dar înţelege mai ales că medicii o consideră moartă. După trei zile de comă în care corpul ei se deteriorează continuu, pe 17 iulie un medic – pe care în mod ironic îl numeşte „doctul Sensibilitate” – îl sfătuieşte pe soţ să rezerve un loc în cimitir şi să contacteze pompele funebre pentru a alege sicriul. Angèle aude totul. Încearcă să zbiere, însă rămâne mută. Îşi dă seama că soţul o ţine de mână, însă nu are forţa să se mişte. Simte că medicii o înţeapă, însă nu le poate spune ce simte celor care „se află afară”: „Ceea ce simţeam nu corespundea cu ceea ce transmiteam”, scrie ea în carte.

Tatăl Nostru şi lacrima
Medicii sunt din ce în ce mai insistenţi cu soţul ei, situaţia este disperată, „trebuie să fie deconectată de la aparate”. Un sfat căruia Ray i se opune („nu vom accepta niciodată”), în timp ce Angèle recită Tatăl Nostru.

Pe 25 iulie, ziua de naştere a soţului ei, intră în cameră Cathy care îi spune că aşteaptă un al treilea fiu şi că şi-ar dori mult ca bunica să-l vadă măcar. Acesta este momentul în care „imposibilul” se întâmplă: o lacrimă se prelinge din ochii „moartei”. O singură lacrimă care-i permite fiicei să-i avertizeze pe medici. Urmează mişcare degetului mic. În acel corp „îmbălsămat” exista viaţă!

Prima zi de primăvară. Din acel moment Angèle renaşte. Studii mai aprofundate asupra corpului care părea un cadavru au arătat că suferea de sindromul Bickerstaff. Recuperarea care o conduce la o vindecare completă este lungă şi anevoioasă. Soţul o însoţeşte consecvent, notându-şi într-un carneţel progresele. Între timp Angèle învaţă încet să-şi facă înţelese sentimentele; o minge dăruită de soţ o ajută să-şi recupereze mobilitatea membrelor.

Pe 14 august părăseşte pentru prima dată patul. Progresele lente îi permit să devină din ce în ce mai independentă de maşini: învaţă din nou să vorbească, să mănânce, să relaţioneze cu ceilalţi. Pe 30 ianuarie 2010 se întoarce acasă. Pe 20 martie, prima zi de primăvară, iese din casă.

Bijuteria mea
Astăzi, cu ajutorul jurnalistului Hervè de Chalendar, şi-a relatat istoria care poate fi citită într-o nouă apariţie editorială „Una lacrima mi ha salvato” – „M-a salvat o lacrimă” (Editura San Paolo, 168 de pagini, 14,90 Euro). O carte în care Angèle, vorbind despre „mica experienţă”, atrage atenţia asupra celor care mult prea repede văd în anumiţi bolnavi doar „legume” şi nu oameni: „O persoană poate fi conştientă chiar dacă aparent se află într-o comă ireversibilă”.

Povestea ei ne învăţă că „trebuie să ştii să depăşeşti propriile suferinţe pentru a avea încredere în viaţă. Dacă astăzi mă simt mai fragilă decât de obicei – spune ea, mâine pot avea credinţa că pot escalada munţii”. Are un singur regret: că nu a putut să păstreze acea lacrimă: „Mi-aş fi dorit să o păstrez pentru totdeauna, să o ţin într-o cutie precum o bijuterie şi să o pot admira din când în când”.

Traducere: Andrei Hrişman

Sursa:
totustuus.it
si AICI