sâmbătă, 5 aprilie 2014

De ce avem nevoie de o zi de pauză

De 5 ani de zile, membrii comunității evreiești non-profit Reboot susțin și promovează Ziua Națională a Deconectării, în care de vineri seara până sâmbătă seara (7-8 martie) renunță la orice fel de tehnologie. Pe măsură ce oamenii devin dependenți de tehnologie și detașați de cei din jur, inițiativa se propagă și prinde din ce în ce mai multe persoane și implicare din partea mass-media, iar medicii încep să explice de ce avem cu toții nevoie să ne întoarcem la o zi de odihnă.

Foto:dreamstime.comMulți dintre cei care participă la mișcare trimit poze celor de la Reboot în care explică de ce s-au alăturat inițiativei: „pentru a mă reseta", „pentru a petrece mai mult timp cu familia", „pentru a trăi în moment", „pentru a aduce înapoi frumusețea în viață". Până nu demult, tot aceleași motive i-au făcut pe oameni să îmbrățișeze device-urile de care acum se debarasează: pentru a intra în contact cu prieteni vechi, pentru a vorbi mai mult cu familia, pentru a urmări documentare cu locuri frumoase și creaturi curioase, pentru a se relaxa prin muzică.

Inițiativa celor de la Reboot este bazată pe porunca a patra din cele Zece Porunci din Biblie, care spune: „Să lucrezi șase zile și să-ți faci lucrul tău. Dar ziua a șaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta." (Exod 20, 9-11)

Însă, pentru că oamenii pot fi greu convinși să adere la o inițiativă ce are în spate o ideologie religioasă, cei de la Reboot își motivează ideea pe 10 principii ce sună astfel: „evită tehnologia; stai cu cei dragi; ai grijă de sănătate; ieși din casă; evită comerțul; aprinde lumânări; bea vin; mănâncă pâine; găsește liniște; dăruiește înapoi". Însă, indiferent de strategia abordată de organizație, beneficiile fizice și psihice ale unei zile de odihnă rămân valabile.

De ce să ne odihnim?

Pentru un simplu motiv: să supraviețuim, scrie doctorul Matthew Edlund, autor al cărții Healthy Without Health Insurance and The Power of Rest, pentru Psychology Today. El explică că odihna ocupă mai mult timp în viața noastră decât hrănirea și este cel puțin la fel de necesară. „Ai nevoie de odihnă pentru a crește și a te regenera, pentru a învăța și într-un cuvânt pentru a trăi," spune el.

Edlund explică că și în cazul odihnei pasive, cum este somnul, creierul trece printr-un proces de refacere completă, creând noi căi neuronale sau încetinind și oprind altele. În odihnă creierul de fapt nu se odihnește, ci învață, își aduce aminte, găsește noi căi de rezolvare a problemelor, reface capacitățile atletice, reface mușchii, oasele și pielea, într-un ritm mult mai alert decât atunci când suntem treji.

„În fiecare secundă, în fiecare dintre zecile de miliarde de celule ale corpului se stabilesc alte miliarde de legături între proteine. Fiecare dintre acestea reprezintă un nou eveniment informațional. Fiecare ajută la schimbarea ta, la refacerea ta, astfel încât să nu rămâi niciodată la fel," citează Psychology Today. Atunci când nu ne luăm timp pentru odihnă, toate aceste mecanisme sunt întrerupte și afectate, motiv pentru care nu mai gândim și nu mai reacționăm așa cum trebui, nu mai suntem eficienți și ne îmbolnăvim.

24/6

Pentru mult timp, Vestul a luat o pauză de 24 ore pe săptămână, de obicei duminica. „Magazinele se închideau, nu puteai să cumperi nici benzină, ci doar să mergi la spital. Astăzi funcționăm 24/7 și asta are consecințe. Ne îndreptăm spre un consens că asta duce la depresie și anxietate", a declarat dr. Matthew Sleeth, autor al cărții 24/6: A Prescription for a Healthier, Happier Life, într-un interviu pentru CNN.

O zi de odihnă înseamnă o zi în care nu mai lucrezi, crede și Sleeth. Însă definiția odihnei este foarte subiectivă. Pentru cei care au un job sedentar, poate însemna să iasă la jogging, dar pentru cei care fac muncă fizică, poate însemna repaos și somn. Sleeth se ferește să definească în cartea sa ce înseamnă odihna, dar încurajează cititorii să o definească singuri și să o practice pentru o zi.

Sleeth a implementat asta în familia sa și spune că este cel mai bun lucru pe care l-a făcut. În timpul liceului și al facultății, copiii săi aveau o zi în care nu învățau. Faptul că trebuiau să își facă treaba în avans i-a ajutat să se disciplineze, pentru că trebuiau să rezolve într-un timp record mai multe lucruri ca în tot timpul săptămânii.
„Am vorbit cu mulți oameni care mi-au spus că adoptarea acestui stil de viață a fost cea mai bună decizie pe care au luat-o pentru căsătoria lor, pentru familia lor și pentru starea lor spirituală", spune doctorul. 

Cât de mulţi apostoli au fost?

Autor: Jimmy Akin
Traducere: Ecaterina Hanganu

Apostolii
Apostolii

Au fost doisprezece apostoli, nu-i aşa? De fapt, lucrurile sunt ceva mai complicate. Mai întâi, când Iuda Iscarioteanul a murit, a fost înlocuit de Matia (Fapte 1,12-26). Am putea spune: “Ei bine, au fost treisprezece apostoli în total, dar numai doisprezece în acelaşi timp”. Care este situaţia atunci cu Sf. Paul?
Unii (din comunitatea protestantă) au emis ipoteza că, întrucât Noul Testament nu aminteşte nimic din faptele lui Matia, probabil că alegerea lui nu a fost validă şi că Sf. Paul este cel care l-a înlocuit în realitate pe Iuda – în felul acesta fiind iarăşi doisprezece apostoli simultan. Acesta este totuşi un argument inadecvat.
De ce este un argument inadecvat
Mai întâi, fiindcă Noul Testament nu prezintă alegerea lui Matia ca fiind invalidă, ci prezintă pur şi simplu concluzia finală, că “el a fost numărat cu cei unsprezece apostoli” (Fapte 1,26). În al doilea rând, Noul Testament nu menţionează că un apostol ar fi “făcut ceva” ca să fie apostol. Noul Testament nu consemnează aproape nimic, sau, în funcţie de cum identificăm personajele biblice, chiar nimic despre ce au făcut unii dintre apostoli. Şi totuşi îi numeşte în mod categoric “apostoli”.
În al treilea rând, chiar dacă Noul Testament nu aminteşte nimic din ceea ce a făcut Matia, Părinţii Bisericii consemnează, totuşi, faptele lui. De exemplu, Eusebius menţionează că Matia s-a remarcat prin învăţătura despre auto-control, pentru evitarea imoralităţii sexuale. Iată ce afirmă Eusebius: “Dar ei spun că Matia învăţa de asemenea că trebuie să luptăm împotriva trupului şi să ni-l mortificăm, şi să nu ne lăsăm pradă pornirilor acestuia de dragul plăcerii, ci să ne întărim sufletul prin credinţă şi cunoaştere” (Historia Ecclesiastica III:29).
În al patrulea rând, dacă afirmaţia ar fi făcută pe baza premizelor protestante, atunci ar trebui să poată fi susţinută prin sola scriptura – principiul care spune că ar trebui să dovedim afirmaţiile teologice “numai pe baza Scripturii”. Cu toate acestea, nicăieri în Scriptură nu se afirmă că trebuie să fie doar doisprezece apostoli în viaţă. În schimb, în Noul Testament, atât Matia cât şi Paul sunt consideraţi apostoli adevăraţi.
Nu dintre cei Doisprezece
În mod logic, îl putem considera pe Sf. Paul un apostol adevărat, dar nu dintre “cei Doisprezece”. Noul Testament nu se referă niciodată la el ca fiind unul dintre cei Doisprezece apostoli. A fost hirotonit întru slujire (Fapte 13,3) în Antiohia, nu de către apostolii din Ierusalim, aşa cum a fost Matia. Şi nici nu a fost martor la activitatea lui Isus, aşa cum a fost Matia. Petru a arătat clar că aceasta era o condiţie necesară pentru a fi unul dintre cei Doisprezece: “Aşadar, trebuie ca unul dintre aceşti bărbaţi, care ne-au însoţit în tot timpul cât a trăit printre noi Domnul Isus, începând de la botezul lui Ioan până în ziua în care a fost înălţat de la noi, să devină martor al învierii Lui împreună cu noi” (Fapte 1,21-22).
Se poate vedea aşadar că aceşti Doisprezece erau un grup distinct de oameni, care l-au însoţit pe Isus în cursul activităţii Sale pe pământ şi care au fost martori ai acestei activităţi şi ai învierii Sale. Paul nu a devenit discipol al lui Isus decât după Înălţare, prin urmare nu putea să facă parte dintre cei Doisprezece. El a avut totuşi o apariţie a lui Isus (pe care o numeşte “viziune cerească” în Fapte 26,19), în care a fost chemat să fie apostol, şi astfel el se întreabă retoric: “Nu sunt eu oare liber? Nu sunt eu apostol? Nu l-am văzut eu pe Isus, Domnul nostru? Nu sunteţi voi lucrarea mea în Domnul?” (1Corinteni 9,1).
El pare să îşi bazeze astfel chemarea la apostolat pe viziunea pe care a avut-o cu Isus şi nu pe faptul că ar fi fost discipol al Lui în cursul activităţii Sale pe pământ. Aceasta arată că au putut fi mai mulţi apostoli decât cei Doisprezece, care nu au fost martori ai activităţii lui Cristos. Matia, aşadar, l-a înlocuit pe Iuda ca unul dintre cei Doisprezece, şi pe lângă Paul, care niciodată nu a făcut parte dintre cei Doisprezece, există cel puţin încă unul, pe care ni-l putem uşor aduce aminte.
Barnaba
Paul şi Barnaba sunt amândoi “puşi deoparte” pentru “lucrarea” la care i-a chemat Dumnezeu, aşa cum a spus Duhul Sfânt în Fapte 13,2. Aceasta sugerează că ambii aveau aceeaşi îndatorire, şi acest lucru se confirmă în capitolul următor, când locuitorii din Listra încercau să îi adore ca pe nişte zei. Sf. Luca scrie: “Când au auzit aceasta, apostolii Barnaba şi Paul şi-au sfâşiat hainele şi s-au aruncat în mulţime, strigând: ‘Oameni [buni], de ce faceţi acestea!’” (Fapte 14,14-15).
Aici Barnaba este numit apostol. Ba chiar este menţionat înainte de Paul (ceea ce nu este ceva neaşteptat, fiindcă Barnaba era un personaj mai de seamă la începuturi). Mai avem aşadar cel puţin încă un apostol – în afară de Sf. Paul – care nu făcea parte dintre cei Doisprezece. Mai sunt oare şi alţii?
Posibili apostoli: Silvan şi Timotei
Noul Testament se referă şi la alte persoane ca fiind apostoli. Doi dintre aceştia sunt Silvan şi Timotei, împreună-trimişi cu Paul (1Tesaloniceni 1,1). Aceasta nu îi face “apostoli”, dar mai departe, în scrisoare, Paul aminteşte de timpul în care a vizitat Biserica din Tesalonic şi spune: “Precum ştiţi, noi nu am folosit niciodată cuvinte de linguşire, nici nu am avut vreun gând ascuns de lăcomie, Dumnezeu este martor, nici nu am căutat slava de la oameni: nici de la voi şi nici de la alţii; deşi, ca apostoli ai lui Cristos, am fi putut să vă fim povară” (1Tesaloniceni 2,5-6). Întrucât foloseşte pluralul “noi” înseamnă că îi include, poate, şi pe ceilalţi doi în calitate de apostoli. Pe de altă parte, ar putea fi un “noi” retoric, care nu îi include pe Silvan şi Timotei.
Posibil apostol: Apollo
Acelaşi lucru este adevărat în ceea ce-l priveşte pe Apollo. În 1Corinteni, Sf. Paul vorbeşte despre sine şi despre alţi doi slujitori ai lui Cristos, Petru şi Apollo, şi în continuare adaugă: “Căci ni se pare că Dumnezeu ne-a făcut pe noi, apostolii, cei din urmă, ca nişte condamnaţi la moarte fiindcă am devenit ca un spectacol pentru lume, pentru îngeri şi pentru oameni” (1Corinteni 4,9). Aici îl includea probabil pe Apollo între apostoli – sau nu. Se poate ca Sf. Paul să se fi referit la “noi, apostolii” la modul general, adică la toţi apostolii, şi s-ar putea să nu-l fi inclus şi pe Apollo.
Cazul spinos al lui Iacob
În Scrisoarea către Galateni, Sf. Paul descrie o vizită la Ierusalim şi menţionează: “Trei ani după aceea, am urcat la Ierusalim să fac cunoştinţă cu Chefa şi am rămas la el cincisprezece zile. Dar nu am văzut pe nimeni altul dintre apostoli, în afară de Iacob, fratele Domnului” (Galateni 1,18-19). Din aceasta putem înţelege că Iacob, fratele Domnului (cunoscut şi ca “Iacob cel Drept”), făcea parte dintre apostoli. Într-adevăr, aceasta corespunde cu identificarea cea mai răspândită a acestui Iacob ca fiind “Iacob, fiul lui Alfeu” sau “Iacob cel Mic”, care a fost într-adevăr unul dintre cei Doisprezece apostoli.
Există însă totuşi o problemă în privinţa acestei identificări, după cum remarca Papa Benedict al XVI-lea: “Între exegeţi se dezbate problema identificării acestor două personaje care poartă acelaşi nume, Iacob fiul lui Alfeu şi Iacob ‘fratele Domnului’. Tradiţiile evanghelice nu au păstrat nici o relatare, nici despre unul nici despre celălalt, referitoare la perioada vieţii pământeşti a lui Isus” (Audienţa generală, 28 iunie 2006).
Unul dintre motivele pentru care se crede că erau două persoane diferite este faptul că Sf. Ioan menţionează clar că “rudele” lui Isus nu erau dintre cei care credeau, în timpul activităţii Sale pe pământ (Ioan 7,5), deşi mai târziu au ajuns să creadă şi au ocupat poziţii de frunte în ierarhia Bisericii. În diferite pasaje din Noul Testament se face deosebirea între “rudele” Domnului pe de o parte şi apostoli şi discipoli pe de altă parte, astfel încât mulţi au sugerat că Iacob cel Drept este o rudă a lui Isus (frate vitreg sau văr), care nu a fost unul dintre cei Doisprezece. Astfel, Sf. Paul îl putea considera un confrate apostol care nu fusese unul dintre cei Doisprezece. Acelaşi lucru poate fi adevărat şi pentru celelalte rude ale Domnului.
Probabil nu erau apostoli: Andronic şi Iunia/Iunias
Mai există figuri din Noul Testament care probabil nu erau apostoli, deşi unii au susţinut că s-ar putea să fi fost. Două dintre aceste figuri sunt Andronic şi Iunias, pe care Sf. Paul îi menţionează în Romani 16,7, ca fiind “stimaţi printre apostoli”. Aceste cuvinte au fost înţelese ca însemnând că Andronic şi Iunias nu numai că erau apostoli, dar erau şi apostoli stimaţi. Într-adevăr aşa stau lucrurile? Dacă ei ar fi fost atât de remarcabili ca apostoli, de ce oare nu ştim nimic altceva despre ei?
Acest pasaj este drag celor care doresc hirotonirea femeilor, fiindcă “Iunia” este un nume feminin; prin urmare, existând o femeie apostol, se deschide calea spre hirotonirea femeilor. Dar mai există şi alte moduri în care poate fi citit acest text. Numele poate fi “Iunias” (nume masculin), mai degrabă decât “Iunia”. În greceşte poate fi citit în ambele feluri, deşi “Iunia” era un nume mai des întâlnit decât “Iunias”. Chiar şi aşa, este foarte puţin probabil ca Andronic şi “Iunias” să fi fost apostoli de seamă, fiindcă nu ştim nimic altceva despre ei decât ceea ce menţionează Sf. Paul – că erau rudele lui şi că erau creştini înainte de a fi fost el însuşi creştin.
Dacă nu erau apostoli de seamă, este foarte probabil să nu fi fost deloc apostoli, fiindcă textul poate fi citit şi într-un sens cu totul diferit. “Stimaţi printre apostoli” s-ar putea să nu însemne că aveau reputaţie ca fiind apostoli, ci că erau cunoscuţi apostolilor. Cu alte cuvinte, comunitatea apostolică îi cunoştea pentru dedicarea deosebită pe care o aveau pentru credinţă. Dacă lucrurile stau aşa, atunci se poate ca Andronic şi Iunia, soţia sa, să fi fost o familie de creştini care, plini de zel, au făcut lucruri care au atras atenţia apostolilor, iar Paul i-a felicitat pentru aceasta.
Un apostol în alt sens: Epafrodit
Un alt personaj care probabil nu era apostol în sensul obişnuit a fost Epafrodit din Filipi. Deşi în Scrisoarea către Filipeni 2,25, Sf. Paul se referă la el folosind cuvântul “apostol” (în unele traduceri), el spune clar că Epafrodit este “apostolul vostru“, pe care îl trimite înapoi. Altfel spus, Epafrodit a fost trimis de biserica din Filipi la Paul, care acum îl trimite înapoi.
Numeroase traduceri redau cuvântul “trimis” prin “apostol”, pentru că acesta pare a fi sensul obişnuit în limba greacă al cuvântului apostolos (“cel care este trimis”), mai degrabă decât semnificaţia dobândită de acest termen, folosit pentru cei trimişi în misiune de însuşi Isus Cristos.
Apostoli necunoscuţi?
Dat fiind caracterul uneori ambiguu al aprecierii celor care erau sau nu apostoli, şi faptul că apostolii nu erau limitaţi la cei Doisprezece, nu putem exclude posibilitatea existenţei şi altor apostoli. Aceştia s-ar putea să fie persoane complet necunoscute pentru noi, sau s-ar putea să le cunoaştem numele, dar să nu ştim că erau consideraţi apostoli.
Apostoli falşi
Ştim că au existat şi alţi bărbaţi care cel puţin să fi pretins că sunt apostoli. Unii chiar pretindeau un titlu mai înalt. Expresia grecească pe care o foloseşte Sf. Paul pentru a-i descrie era huperlian apostolon, şi a fost tradusă în diferite feluri: “super-apostoli”, “hiper-apostoli”, “apostoli la superlativ”, “mari apostoli” etc. Sf. Paul foloseşte categoric acest termen în mod sarcastic, dar s-ar putea ca unii să fi folosit acest termen referindu-se la ei înşişi.
Oricum, Sf. Paul spune: “Totuşi, eu consider că nu am cu nimic mai puţin decât aceşti apostoli teribili” (2Corinteni 11,5). Ne-am putea întreba dacă nu cumva se gândeşte la apostolii din Ierusalim, ca fiind cei mai înalţi în rang între apostoli, dar ceea ce urmează exclude cu desăvârşire această interpretare: “Unii ca aceştia sunt apostoli falşi, lucrători înşelători, care se prefac că sunt apostoli ai lui Cristos” (2Corinteni 11,13).
Chiar dacă se poate să fi existat oarecare tensiuni între Sf. Paul şi unii dintre membrii Bisericii din Ierusalim, el niciodată nu s-ar fi referit în acest fel la cei Doisprezece. Aceasta arată că exista un alt grup, obscur, de bărbaţi care pretindeau că sunt apostoli şi atentau la munca misionară a Sf. Paul la Corint. Ei aveau o părere exagerată despre ei înşişi, iar Paul spune despre ei: “Sunt ei evrei? Sunt şi eu. Sunt ei israeliţi? Sunt şi eu. Sunt ei descendenţa lui Abraham? Sunt şi eu” (2Corinteni 11,22).
Prin urmare erau evrei de origine, nu dintre neamuri, şi probabil erau asociaţi mişcării de iudaizare, care susţinea că cei din neamurile păgâne trebuiau circumcişi şi să devină evrei ca să poată fi mântuiţi. Ştim acest lucru, fiindcă iată ce le spune Sf. Paul cititorilor săi din Corint: “Căci dacă cel care vine va predica un alt Isus pe care noi nu l-am predicat, sau dacă primiţi un alt duh pe care nu l-aţi primit sau o altă Evanghelie pe care n-aţi primit-o, l-aţi primi foarte bine” (2Corinteni 11,4).
În context, Sf. Paul se referă la activitatea misionară a “apostolilor teribili”, şi fiindcă el îi identifica în altă parte pe iudaizanţi drept predicatori ai unei false evanghelii (Galateni 1,6-12; 2,1-10), probabil că şi aici se referă tot la ei. Oricum ar fi, aceşti oameni fiind apostoli falşi, nu sunt consideraţi în rândul apostolilor adevăraţi. Dar ei ne arată că titlul de “apostol” era folosit pe scară ceva mai largă în primul secol al creştinismului – nu numai pentru cei Doisprezece. Totuşi, mai există încă un apostol, unul adevărat şi care îşi poate asuma într-adevăr titlul de “apostol la superlativ”….
Apostolul suprem
Mulţi sunt surprinşi să afle că, în Scrisoarea către Evrei, Sf. Paul face referire la Isus Cristos însuşi ca apostol: “Prin urmare, fraţilor sfinţi, părtaşi ai chemării cereşti, priviţi-l cu atenţie pe Isus, apostolul şi marele preot al mărturisirii noastre…” (Evrei 3,1).
Isus nu este un apostol în acelaşi sens în care sunt apostolii Săi. Ei sunt apostolii lui Isus Cristos (adică sunt trimişi de Isus Cristos). Isus este un apostol de un rang mai înalt. Este numit “apostolul mărturisirii noastre”, al însăşi credinţei noastre. Şi ştim cine l-a trimis pe Isus să ne proclame credinţa. Isus însuşi ne spune: “Căci m-am coborât din cer nu ca să fac voinţa Mea, ci voinţa celui care m-a trimis” (Ioan 6,38). Dumnezeu Tatăl l-a trimis, aşa că Isus poate fi numit Apostol al Tatălui sau Apostol al lui Dumnezeu.
O problemă nerezolvată
Din cauza tuturor elementelor care intră în discuţie când vrem să aflăm câţi apostoli au fost de fapt, întrebarea rămâne în cele din urmă fără răspuns. Nu numai că au fost diferite feluri de apostoli, dar chiar dacă ne-am limita la genul apostoli care au fost cei Doisprezece, Barnaba, Paul şi alţii – ştim prea puţin ca să putem face o listă definitivă. Sunt cazuri care se află încă în discuţie, şi mai pot fi şi alţii, pe care nu-i cunoaştem. Dar chiar şi încercarea de a răspunde la această întrebare poate releva, aşa cum am văzut, o serie de lucruri interesante.