sâmbătă, 28 februarie 2015

Există spaţiu pentru religie?

"La Parlamentul european religia nu este nici o matrice care defineşte preferinţele individuale sau colective, nici o bază suficientă pentru a mobiliza. Rămâne o semnificativă resursă simbolică de distincţie pentru a construi un profil politic şi public şi pentru a se diferenţia în competiţie": acesta este, în sinteză extremă, rezultatul unei investigaţii coordonate de François Foret, director de cercetări politice de la Institutul de Studii Europene (Bruxelles) şi prezentată recent în timpul unei reuniuni a nou-constituitului intergrup de la Parlamentul european despre libertatea de religie sau credinţă şi toleranţa religioasă. Scopul acestui proiect de cercetare era să investigheze pe rază largă "credinţele membrilor Parlamentului european" şi ce consecinţe are crezul fiecărui parlamentar asupra acţiunilor lor, dar şi care este "impactul religiei asupra socializării politice", modul de a trata teme care au o "însemnătate religioasă" şi chiar pentru ce "strategii" este eventual utilizată religia. Trebuie notat că studiul se referă la configurarea Parlamentului în legislatura trecută (2009-2014) şi că se bazează pe răspunsurile pe care 167 de membri ai parlamentului din 736 (adică 22,7%) au acceptat să le dea la cele 23 de întrebări ale chestionarului distribuit în 9 limbi.

Un "factor social"? Chemaţi să evalueze influenţa religiei asupra funcţionării Parlamentului, 63,2% dintre cei care au răspuns afirmă că religia are o importanţă, şi spun asta mai ales deputaţii care se definesc nereligioşi sau atei. "Asta sugerează că religia este mai vizibilă pentru cei care sunt străini de ea sau ostili, în timp ce aceia care cred consideră că rolul său la Parlament este insuficient în relaţie cu rolul pe care ea îl desfăşoară în viaţa lor individuală", explică Foret, specificând că protestanţii (mai ales printre deputaţii germani şi englezi) "resimt o influenţă catolică în procesul decizional european, în timp ce ortodocşii (mai ales români) cred că religia este prea echivocă şi că nu se ţine suficient cont de ea". Şi totuşi majoritatea parlamentarilor europeni (66,7%) spune că rar (47,1%) sau niciodată (19,6%) ia în considerare religia, în timp ce numai o treime dintre deputaţi face asta adesea sau mereu. Una dintre explicaţiile posibile pentru acest paradox, conform lui Foret, ar fi în faptul că religia este tratată ca un "factor social", independent de preferinţele sau de implicarea personală.

Cultura şi tradiţia creştină. Al paradox se observă cu referinţă la tema culturii europene şi legătura cu tradiţia creştină: cu privire la lipsa menţionării rădăcinilor creştine ale Europei în Tratatul de la Lisabona, raportul între dezamăgiţi şi satisfăcuţi este în jurul procentului de 50% cu un 0,3% în plus de "satisfăcuţi". Însă sunt 77% parlamentarii europeni intervievaţi care recunosc că factorul religios şi cultural a marcat modul în care a fost tratată până acum problema intrării Turciei în UE. Oricum religia are importanţă în mod diferit în funcţie de ambientele politice: în fruntea listei sunt sectoarele legate de drepturile fundamentale, politicile sociale, cultura, educaţia; în ultima poziţie sunt relaţiile internaţionale. În toate contextele, semnalează Foret, religia poate să devină "un mod pentru a trezi interes şi a polariza actorii politici şi mass-media" chiar fără a influenţa deciziile politice.

"Lobby" religioase şi parlamentarii. 21% dintre parlamentari s-au declarat "în mod obişnuit în contact cu actori religioşi, o dată pe lună sau mai mult", în timp ce 15,8% nu au niciun contact. "Interlocutori mai asidui" sunt cei care sunt mai convinşi de influenţa religiei asupra Parlamentului şi cei care se declară credincioşi. Dar "nu există dovezi că a intra în contact cu lobby religioase duce la schimbarea de opinie într-un europarlamentar determinat". Cei mai puţin preocupaţi (şi mai obişnuiţi) să întâlnească aducători de interese specificie, deci şi "lobby" religioase, sunt britanicii; cei mai contrari la orice lobby şi cu atât mai puţin la cele de inspiraţie religioasă sunt desigur francezii. În lumea "eterogenă, plurală şi atomizată" ale ONG-urilor cu o dimensiune religioasă, COMECE, Comisia Episcopatelor din Comunitatea Europeană "este organizaţia dedicată în întregime muncii de lobby religios mai frecvent citată" (22,2%), urmată de Conferinţa Bisericilor Europene (8,1%). În panoramă se pierde lumea protestantă, cu o "flotilă de mici entităţi" care "oglindesc natura de-instituţionalizată a acestei denominaţiuni". Sunt vizibile organizaţiile ebraice, cu profil public scăzut, dar "eficiente în strategiile lor". Ortodocşii şi musulmanii "sunt aproape invizibili, în contrast cu importanţa lor demografică în populaţia europeană". Sunt apoi foarte vizibile organizaţii "cu interese specifice care lucrează în numele valorilor spirituale": prima dintre toate Caritas-ul.

Cred, nu practic... Ultima parte a investigaţiei se referă la convingerile, practicile şi atitudinile religioase ale parlamentarilor: 72% dintre cei care au răspuns au declarat că aparţin unei denominaţiuni religioase, dar numai 62% spun că sunt o "persoană religioasă", în timp ce 55% cred într-un Dumnezeu sau în vreo formă de spirit sau "forţă vitală". Concluzie: în line cu statisticile europene, "parlamentarii sunt un grup în care se întâlneşte apartenenţa fără a crede şi mai mult apartenenţa fără a practica".

(După agenţia SIR, 20 februarie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa:ercis.ro

vineri, 27 februarie 2015

Câştigătorii Premiilor Oscar 2015

Cea de-a 87-a ediţie a Premiilor Oscar şi-a desemnat câştigătorii. Pelicula Birdman a fost declarata Cel mai bun film şi i-a adus lui Alexandro Inarritu si Premiul pentru Cel mai bun regizor.

collage1
Britanicul Eddie Redmayne pleacă la Londra cu Premiul Oscar pentru Cel mai bun actor (The Theory of Everything), in timp ce Julianne Moore câştigă Oscarul pentru Cea mai bună actriţa în rol principal (Still Alice).

Paricia Arquette a fost desemnată câştigătoare la categoria Cea mai bună actriţă în rol secundar pentru Boyhood, iar J.K. Simmons a triumfat la categoria Cel mai bun actor în rol secundar (Whiplash).

IATĂ LISTA CȂŞTIGĂTORILOR:

Best Picture – Birdman

Best Director- Alejandro Innaritu, Birdman

Best Actor- Eddie Redmayne, The Theory of Everything

Best Actress -Julianne Moore, Still Alice
Best Supporting Actor- J.K. Simmons, Whiplash

Best Supporting Actress- Patricia Arquette, Boyhood 
Best Adapted Screenplay- The Imitation Game

Best Original Screenplay-The Grand Budapest Hotel

Best Cinematography – Birdman

Best Costume Design – The Grand Budapest Hotel
Best Film Editing – Whiplash

Best Makeup and Hairstyling – The Grand Budapest Hotel

Best Original Score-The Grand Budapest Hotel

Best Original Song – “Glory,” Selma

Best Production Design – The Grand Budapest Hotel

Best Sound Editing – American Sniper

Best Sound Mixing – Whiplash

Best Visual Effects – Interstellar

Best Animated Feature – Big Hero 6

Best Documentary Feature – Citizenfour

Best Foreign Language Film – Ida 
Best Animated Short – Feast

Best Live-Action Short – The Phone Call

Best Documentary Short – Crisis Hotline: Veterans Press One


joi, 26 februarie 2015

Un om al străzii, înmormântat în Vatican

Sala de Presă a Sfântului Scaun a confirmat știrea privind înmormântarea în cimitirul german din Cetatea Vaticanului a unui om fără adăpost. Este vorba de Willy, om al străzii de origine flamandă, care a murit la 12 decembrie 2014 și a fost înmormântat la 9 ianuarie. Nu se știa bine câți ani avea, probabil 80, dar era cunoscut de mulți și frecventa biserica Sfânta Ana de la intrarea în Statul Cetății Vaticanului, fiind văzut deseori prin Piața Sf. Petru, Borgo Pio și Via di Porta Angelica. Parohul bisericii Sf. Ana din Vatican, pr. Bruno Silvestrini, i-a dedicat lui Willy Ieslea de Crăciun care este amenajată anual în parohia Papei, punând printre păstorii din jurul Pruncului și statueta unui om al străzii.

Iubea mult rugăciunea, avea o inimă bună, participa în fiecare zi la Sfânta Liturghie matinală de la Sfânta Ana și stătea mereu în același loc. ”Timp de peste 25 de ani frecventa Sfânta Liturghie de la ora 7.00”, a spus pr. Silvestrini într-un interviu la Radio Vatican pe 21 decembrie, când a explicat de ce a ținut ca printre păstorii din Ieslea de Crăciun să fie pusă și statueta unui om fără adăpost. ”Era un om foarte deschis și a strâns foarte multe prietenii. Intra în vorbă cu tinerii, vorbea cu Domnul în rugăciune, le vorbea de Papa, îi chema să participe la Sfânta Liturghie. Era o persoană de credință profundă” – a mai subliniat parohul. ”Mulți monseniori îi duceau de mâncare în anumite zile. Apoi nimeni nu l-a mai văzut și mai târziu am aflat despre moartea lui. N-am mai văzut atâta lume care bătea la ușa mea să mă întrebe când este înmormântarea, cum ar putea să fie pomenit, etc. Nu cerea niciodată nimic, dar era unul care îți vorbea și prin întrebări religioase, reușea să trezească drumul spiritual”.

Willy a murit la spitalul Santo Spirito, nu departe de Vatican, unde a fost dus cu ambulanța într-o seară de decembrie. I s-a făcut rău din cauza frigului, a căzut la pământ și câțiva trecători au chemat primul ajutor. A murit la 12 decembrie dar trupul său neînsuflețit a rămas la morga spitalului zile la rând pentru că nimeni nu a venit să facă identificarea. Când cei care-l cunoșteau nu l-au mai văzut pe stradă, au început să-l caute în diferite locuri și au ajuns în cele din urmă la spitalul Santo Spirito. Cheltuielile de înmormântare au fost susținute de o familie de limbă germană. Sfânta Liturghie pentru odihna sufletului său a fost celebrată în capela cimitirului teutonic, după care Willy a fost înmormântat în vechiul Cimitir German din Statul Cetății Vaticanului.
Sursa:ro.radiovaticana.va

Întâlnirea Naţională a Tineretului Catolic, Cluj-Napoca 2015 are un imn!

Asociaţia Tineretului Român Unit – ASTRU Cluj împreună cu Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, de Cluj-Gherla, au bucuria de a anunţa câştigătorul concursului pentru selecţia imnului Întâlnirii Naţionale a Tineretului Catolic care va avea loc anul acesta între 22-26 iulie 2015 la Cluj-Napoca, în cadrul Capitalei Europene a Tineretului.
Juriul a fost compus din Sr. Lucia Bumb OSBM – profesor de educaţie muzicală la Liceul Greco-Catolic Inochentie Micu Cluj-Napoca; Sr. Dominica Hîrb CMD – profesor de muzică la Seminarul Teologic Eparhial „Sf. Ioan Evanghelistul” Cluj-Napoca; Pr. Lect. Univ. Dr. Florin Casian Bozântan – cenzor al Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolice, de Cluj-Gherla; Prof. Rodica Bucurescu – profesor pensionar de limba şi literatura română care au selectat finaliştii, iar PS Dr. Florentin Crihălmeanu – episcop eparhial de Cluj-Gherla a ales imnul câştigător.
Conform regulamentului concursului, propunerea de imn care a fost selectată transpune tema întâlnirii, vocaţia personală, formulată: „Căutători de fericire”, bazându-se pe motto-ul întâlnirii: „Fericiţi cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu” (Evanghelia după Matei 5,8), iar selecţia a urmărit următoarele criterii: să fie o creaţie proprie şi originală în totalitate, fără a fi permisă preluarea oricăror elemente ale altor creaţii făcute publice; să nu fi fost făcută cunoscută publică, în întregime sau ca părţi ale acesteia; să reflecte identitatea creştină a evenimentului şi să se inspire din tema evenimentului.
Titlul imnului câştigător este „Fericiţi cei curaţi cu inima” şi a fost compus de Corul „Angeli” din Cluj-Napoca, în limba română. Redăm în continuare versurile imnului, urmând să anunţăm cât de curând evenimentul de lansare care va avea loc la Cluj-Napoca şi unde va fi interpretat pentru prima dată public acest imn în cele trei limbi oficiale.
După cum am anunţat săptămâna trecută, am pregătit o surpriză pentru toţi participanţii la concurs. Ne dorim, cu acceptul fiecărui concurent, ca în următoarele luni să reuşim publicarea unui album cu toate piesele înscrise în concurs pe care să îl punem la dispoziţie celor interesaţi. Detalii vor fi oferite participanţilor în săptămânile care urmează, urmând ca în funcţie de acordul lor acest proiect să fie realizat.
Fericiţi cei cu curaţi cu inimaMuzica şi versurile: Corul „Angeli” Cluj-Napoca
Refren: Fericiţi cei curaţi cu inima
Pe Domnul viu cu ochii noştri-L vom vedea!
În preajma Lui, asemenea copiilor
Trăim acum sfinţenia
I. În casa Lui Tatăl ne invită
Cristos e Poarta, ne va primi!
Cu inima curată ne îndeamnă
în prietenia Lui să trăim.
II. Pe drumul vieţii ne însoţeşte
Cristos e bun Învăţător
Vorbe de taină ne şopteşte
în umilinţă, Îl ascultăm.
III. Cu braţ puternic ne va ocroti
Singurul Domn al vieţii noastre
În frumuseţe-L vom recunoaşte
Cristos e Prieten, zi de zi.
Corul „Angeli” s-a înfiinţat în anul 1995, din iniţiativa unui grup de tineri entuziaşti, în cadrul parohiei greco-catolice de la biserica Bob, la acea dată unicul lăcaş de cult din Cluj-Napoca retrocedat Bisericii Române Unite, Greco-Catolice.
Întâlnirea Naţională a Tineretului Catolic (INTC) din România s-a născut în urma dorinţei tinerilor din diferite dieceze şi eparhii de a se întâlni, de a se cunoaşte mai bine, de a împărtăşi trăirea valorilor şi de a manifesta credinţa creştină împreună. INTC are loc o dată la trei ani şi este organizată alternativ de o dieceză romano-catolică şi de o eparhie greco-catolică.
Prima ediţie a avut loc în anul 1992 iar cea din 2015 va fi a XIII-a. La această întâlnire participă tineri din cele 12 dieceze şi eparhii din România, tineri de alte confesiuni (în special ortodocşi) şi grupuri de tineri invitaţi din alte ţări.

miercuri, 25 februarie 2015

Sora Candida, 108 ani: „Locul potrivit pentru mine este acela în care Dumnezeu

Pe 20 februarie, sora Candida a împlinit 108 ani. Această venerabilă vârstă la care a ajuns sora Candida Belotti, o face să fie cea mai în vârstă religioasă din lume. S-a născut pe 20 februarie 1907, în Quinzano (Verona), și și-a petrecut întreaga viață printre bolnavi, fiind asistentă medicală, până la vârsta de 93 de ani.
    
„El face totul”. Anul trecut, la împlinirea vârstei de 107 ani, sora Candida s-a întâlnit cu Papa Francisc, și a participat la Sfânta Liturghie celebrată de acesta la casa Sfânta Marta. Cu acea ocazie sora Candida a spus: „în mai mult de 80 de ani de viață religioasă nu am regretat niciodată alegerea făcută, nici măcar pentru o clipă. Toată viața mea m-am gândit la aceasta: locul potrivit pentru mine este acela în care Dumnezeu mă pune. Doar aceia care experimentează fericirea apropierii de Dumnezeu, pot înțelege cât este de abundentă iubirea Sa pentru noi, și câtă seninătate ne lasă în suflet. Rugăciunea mea preferată? Sfântul Rozariu. Dar există și o altă rugăciune pe care o repet mereu în timpul zilei: <>”. Și acelora care au întrebat-o despre secretul longevității sale, aceasta a arătat cu degetul spre cer, răspunzându-le: „El face totul, eu pur și simplu îi mulțumesc, și rămân acolo unde ascultarea m-a trimis”.
    
„Viața sa”. Fiică a unui cismar și a unei casnice, a intrat în Institutul pentru ajutorul bolnavilor (institut religios feminin) din Lucca, pe 5 ianuarie 1931, și a profesat voturile pe 16 iulie 1932. A lucrat în diferite locuri din Italia: Fonte dei Marmi, Roma, Torino, Camaiore și Viareggio. Din anul 2000, de la împlinirea vârstei de 93 de ani, se află la Lucca. Chiar și astăzi este extrem de lucidă și menține un caracter vesel și dinamic: în fiecare dimineață de trezește în zori, își aranjează camera și participă la Sfânta Liturghie la ora 05.00.

Traducere: Liviu Ursu

 

marți, 24 februarie 2015

Înmormântarea Părintelui Țendea Simion

Înmormântarea Părintelui Țendea Simion (1967-2015) – Teiuș, 23.02.2015
Fericită este calea pe care mergi astăzi, că s-a gătit ție loc de odihna.
Întoarce-te suflete al meu, întru odihna ta,
că Domnul bine plăcut ție.
(prohimen, slujba înmormântării preoților)
După o lungă suferință fizică, a trecut la casa Tatălui preotul Țendea Simion.
Alături de părinții vârstnici, de soție, de cei doi copii și de familia îndoliată, Pr. Simion a fost prohodit azi de un număr impresionant de preoți, care l-au condus pe ultimul drum, pe cel care a slujit la altarul Domnului mai bine de 20 de ani.
Celebrarea înmormântării a început la orele la orele 13.00 la Biserica parohială din Teiuș, localitatea de naștere a părintelui. Celebrarea, la care au participat și un număr mare de credincioși, veniți îndeosebi din Parohiile Teiuș și Micăsasa, dar și de cunoscuți și prieteni, a fost un moment privilegiat de rugăciune și reculegere, dar și de speranță și solidaritate.
În mesajul de condoleanță și cuvântul de învățătură ocazionat de eveniment, dat citire de către Vicarul Mitropolitan Pr. Ioan Fărcaș, Arhiepiscopul Major Cardinalul Lucian spunea printre altele: „Însoţim cu rugăciunea noastră, în drumul spre îmbrăţişarea cu Cerescul Tată, pe fratele nostru părintele Simion Ţendea. Părintele Simion! Preotul Simion! Aceasta e marea minune pe care dorim să o descoperim astăzi, atât cât putem. Cu preotul, lui Cristos, mai marele preoţilor, îi place să se identifice, în aşa măsură încât cel cu care se identifică să devină un alter Christus, adică un alt Cristos. Nu e aceasta marea minune? Din 5 decembrie 1993, deci de mai bine de 20 de ani, Cristos s-a unit intim, prin sacramentul hirotoniei, cu slujitorul Său, părintele Simion. Şi de atunci, viaţa părintelui a devenit viaţa în Cristos. […] Părintele a fost un desăvârşit bărbat al familiei. Pentru el familia a fost locul unde, după truda zilei, dimpreună cu soţia lui, Monica, cu copilaşii lui, îşi celebra liturghia de mulţumire pentru toate binefacerile primite de la Dumnezeu. A trăit, cu întreaga familie, modest. Dar, „Cel care nu a avut nici măcar un loc unde să-şi plece capul”, Isus Domnul, să-i ofere acum strălucirea şi frumuseţea paradisului, de unde să vegheze asupra familiei sale, asupra părinţilor, asupra comunităţii lui parohiale”.
Pr. Prof dr. Călin Pațulea a vorbit mai apoi despre sensul suferinței și al câștigării vieții veșnice, iar Parohul locului, Pr. Vicar Mitropolitan Turcu Paul a luat iertăciunile.
Preotul Simion Țendea s-a născut la data de 28 ianuarie 1967 la Teiuș. A studiat teologia la Institutul Teologic Universitar din Blaj (1990-1994), făcând parte din prima promoție de seminariști de după perioada de persecuție a Bisericii Greco-Catolice, și a obținut ulterior diploma de licență și master la facultatea de teologie Greco-Catolică, departamentul Blaj din cadrul Universității „Babeș-Boliay” din Cluj Napoca. A fost hirotonit la 5 decembrie 1993 de către Arhiepiscopul Major Lucian Cardinal Mureșan. A activat ca preot misionar în mai multe parohii iar ca paroh al comunității din Micăsasa (Protopopiatul Blaj) s-a implicat cu dăruire misiunii preoțești și alături de zidirea de consțiințe a contribuit sunstanțial la construirea unei noi biserici. Trece la Domnul în seara zilei de vineri, 20 februarie 2015, precedându-și părinții vârstnici, soția și cei doi copii.
Domnul vieții, care a distrus moartea prin moartea Sa, să-i dea vrednicului său slujitor, Preotul Simion, odihna veșnică și strălucirea chipului Său. Să se odihnească în pace!
IMG_0429
IMG_0439
IMG_0453
IMG_0455
IMG_0458
IMG_0461
IMG_0477
Sursa: bru.ro

luni, 23 februarie 2015

Vreţi să aveţi o căsătorie solidă? Atunci trebuie să începeţi cu „Principiul

de Brendam Malone

Legenda spune că atunci când Hernán Cortés, un conchistador spaniol, a debarcat în Mexic, le-a ordonat oamenilor săi să „ardă corăbiile” – un gest care le arăta clar că nu exista cale de întoarcere, nu mai puteau da înapoi de la aventura căreia i se dedicaseră încă din momentul îmbarcării.

Cât rău social ar fi prevenit în cultura noastră, dacă cuplurile ar adopta o astfel de atitudine şi în privinţa căsătoriei?

Poate acum, citind asta, vă spuneţi: „Ia stai un pic, păi eu unul sunt dedicat partenerului meu şi nu mă gândesc nicio clipă să reneg jurămintele şi să intentez divorţ”.

Sigur; dar v-aţi gândit vreodată că poate Principiul Cortés înseamnă mai mult decât a nu divorţa?

V-aţi gândit vreodată că poate e vorba să plecaţi de pe plajă împreună, pentru că nu mai are rost să pierdeţi vremea în nisip, odată ce corăbiile au fost distruse?

Vedeţi, Cortes ar fi putut pur şi simplu să sabordeze corăbiile, sau să le eşueze pe uscat, dar alegerea sa a fost una drastică, să le ardă.

Dacă navele ar fi fost doar scufundate în golf, sau eşuate pe nisip, ar fi continuat să existe, ceea ce ar fi dat naştere tentaţiei de a privi înapoi sau de a le considera o cale de scăpare, oricât de improbabilă – dar a le distruge complet nu lasă altă cale decât spre înainte.

Chiar dacă nu luaţi în considerare cu seriozitate posibilitatea divorţului, încă poate fi mult prea simplu să vă întoarceţi cu gândul spre zilele dinaintea căsătoriei, ori să nu investiţi atât de mult efort şi dăruire în călătoria în care aţi plecat împreună cu jumătatea dumneavoastră.

În astfel de cazuri poate că nu vă îndepărtaţi de partener, dar încă apelaţi la echivalentul metaforic al revenirii la bordul navei „Independenţa – Viaţa dinaintea căsătoriei” pentru a visa romantic cu ochii deschişi (indiferent dacă aşa zisa navă poate pluti sau nu, indiferent dacă merge undeva sau stă pe loc), iar acest lucru poartă semnificaţia unei căsătorii căreia îi puneţi o frână bruscă – chiar dacă doar pe moment.

Succesul în căsătorie nu înseamnă să legi două bărci una de alta pe drumul către înainte, ci înseamnă să le distrugi temeinic pe amândouă pentru a construi ceva cu totul diferit – noua navă “Unirea – Uniţi în dăruirea pentru celălalt”, dacă acceptaţi metafora – pe care veţi să călătoriţi împreună fără a privi înapoi, cu orice preţ, pentru că acolo în spate nu mai există nimic nici măcar pentru o privire nostalgică.


Sursa:stiripentruviata.ro

duminică, 22 februarie 2015

„Oh, nu, predica!” Decalogul preoților...

„Oh, nu, predica!” Recunoașteți, de câte ori, cu spirit mai puțin creștin, v-au fugit prin minte aceste cuvinte, atunci când preotul a început predica în timpul Sfintei Liturghii? Acesta nu este doar un gând al multor credincioși, ci și al Sfântului Scaun, care a dorit să reitereze importanța predicii din timpul celebrărilor. Congregația pentru Cultul Divin și Disciplina Sacramentelor a publicat un „Directoriu omiletic”, un text care dorește să îi ajute pe preoți să recupereze sensul acestei părți atât de importante a funcțiunii liturgice. „Nu este un moment de oratorie, nici un spectacol, cu atât mai puțin un val de acuzații”, a scris L'Osservatore Romano, amintind cuvintele Prefectului Congregației, Cardinalul Robert Sarah: Acesta este un text „care nu se naște fără un motiv, fără un de ce”. Și Benedict al XVI-lea a vorbit despre necesitatea unei predicări care trebuie să fie „artă”, iar Papa Francisc în „Evangelii Gaudium” a subliniat necesitatea acestui „minister important”.

Lungimea. Atât Cardinalul Sarah, cât și secretarul Congregației, Arhiepiscopul Arthur Roche, au insistat pe exigența ca predica să nu fie improvizată, ci pregătită, și că - la fel cum au învățat marii oratori ca Sfântul Ambrozie și Sfântul Leon cel Mare - ea trebuie să fie de ajutor credincioșilor în înțelegerea contextului liturgic în care este înscrisă. Cât ar trebui să fie de lungă? Nu există un cronometru, pentru că, a observat Sarah, „depinde de circumstanțe: în Europa poate 20 de minute ar părea prea mult, iar în Africa nu sunt suficiente. Acolo, oamenii vin de departe pentru a asculta Cuvântul lui Dumnezeu. Este important, a notat Roche, ca predica să nu fie plictisitoare”.

Decalogul. Iată sugestiile date preoților (între paranteze, sursa):

1. Predica este pregătită cu grijă și ancorată la o cunoaștere profundă a Sfintei Scripturi, mai ales a Evangheliei (Prop. 19, Sinodul Episcopilor 2005).

2. Nu este un discurs oarecare, ci un discurs inspirat de Cuvântul lui Dumnezeu. Se poate apela la imagini sau la legende pentru a nu-i plictisi pe credincioși. (Card. Sarah, Prefectul Congregației pentru Cultul Divin și Disciplina Sacramentelor).

3. Predica nu este un spectacol de divertisment, ci trebuie să dea sens și fervoare celebrării (Evangelii Gaudium, n. 138).

4. Predica nu poate fi improvizată: dimpotrivă, merită „o perioadă îndelungată de studiu, rugăciune, reflecție și creativitate pastorală” (Evangelii Gaudium, n. 145).

5. Predicarea trebuie să fie pozitivă, deoarece oferă „speranță mereu” și nu ne lasă „prizonieri ai negativismului” (Evangelii Gaudium).

6. Un bun predicator conduce „la înțelegerea a ceea ce iasă din gura lui Dumnezeu, la deschiderea inimilor în fața măririi lui Dumnezeu, la alimentarea credinței, la pregătirea unei comuniuni sacramentale fructuoase cu Cristos”. Este un predicator rău acela care „deși este un mare orator, nu este capabil să provoace aceste efecte” (Mons. Arthur Roche, Secretarul Congregației pentru Cultul Divin și Disciplina Sacramentelor).

7. Predicatorul trebuie să-și organizeze predica, urmând această cale: alegerea a ceea ce trebuie să spună, de ce să spună, în ce mod să spună în fața acestei adunări specifice. Predicile diferă în funcție de celebrare: în timpul Liturghiilor de peste săptămână se recomandă o predică scurtă (Pr. Corrado Maggioni, subsecretarul Congregației).

8. O predică eficientă insuflă în ascultător dorința de cunoaștere sau de re-cunoaștere a lui Dumnezeu, prezentându-L într-un mod direct și clar, nu mototolit sau parțial (Filippo Riva, Oficial al Consiliului Pontifical pentru Comunicații Sociale).

9. O predică eficientă pune în pericol ceea ce „știe deja” ascultătorul (Filippo Riva).

10. Discursul unui preot trebuie să se întrupeze, să mărturisească o atitudine în fața vieții, o poziție umană (Filippo Riva).

Traducere: Liviu Ursu

 
Sursa:www.tempi.it

sâmbătă, 21 februarie 2015

Micul prinț

Cel mai faimos roman al cunoscutului Antoine de Saint-Exupéry devine film de animație, lansarea în cinematografe urmând a fi toamna acestui an.
Un pilot prabușit în desertul Sahara. Un băiat, sau poate un copilaș provenit de pe un asteroid îndepărtat. Un trandafir, o vulpe dar și un șarpe sunt doar câteva dintre ingredientele amestecate de Antoine de Saint-Exupéry, în paginile operei „Micul prinţ”.
Opera, a fost tradusă în 240 de limbi și dialecte, iar în cei 71 de ani de la publicarea sa, s-a vândut în 145 de milioane de exemplare din întreagă lume (16 milioane numai în limbă italiană).
Acum, romanul lui Antoine de Saint-Exupéry va deveni un film de animație. Realizat prin tehnologia CGI și stop motion, cu un buget de 80 de milioane de dolari, va fi unul dintre filmele prezentate la următoarea ediție a Festivalului de la Cannes.  În sălile de cinema își va face premiera în luna octombrie anul acesta. Realizator este Mark Osborne, deja cunoscut pentru producțiile SpongeBob și Kung Fu Pândă (realatează The Post Internațional).

Povestea așa cum este narată de către autor,  este o frumoasă lecție  despre semnificația vieții, dragostei și a prieteniei.

Autorul pleacă să-și caute prietenul pentru a-i spune că a reușit să repare motorul avionului, dar tocmai în acel moment prințul îi comunică faptul că trebuie să se întoarcă acasă. Dialogul dintre cei doi devine foarte emoționant, și asta pentru că autorul simte că ceva ireparabil are să se întâmple și nu se va putea face nimic pentru a preveni acest lucru.
Ca răspuns micul Prinț îi repetă că „ceea ce e important nu se vede”, apoi ca un ultim cadou râde spunându-i că atunci când va privi stelele va reuși să audă același râs. Stelele vor avea cu totul altă semnificație pentru pilot din acel moment. Acele stele vor deveni unice și irepetabile în ochii lui, și asta pentru că acolo se ascunde Micul Prinț.  Așa cum vulpea reușește să-l vadă pe Prinț în lanul de porumb, tot așa și autorul resuşeşte să-l  vadă în stele. „Fiecare om are o stea, fiecare diferită în felul ei, una poate să fie mișcătoare, iar altă să fie foarte puțin luminoasă. Pentru unii oameni de știință acesta sunt doar un obiect de studiu, o problemă care trebuie rezolvată, însă tu..tu vei avea stele așa cum nimeni nu are. Atunci când vei privi cerul noaptea, vei vedea că eu voi râde în una dintre acestea și acest moment va fi unul care te va face să crezi că toate râd pentru tine. Vei fi doar tu și stelele care pot râde!”
În final prințul îi explică că șarpele îl va mușca, și aparent va muri, însă va lasă doar trupul său pe pământ, acesta fiind că o coajă veche abandonată și mult prea grea de transportat, iar spiritul său va reveni pe asteroidul B 612.
În noaptea următoare, Prințul pornește spre locul convenit cu șarpele cu o zi înainte. Autorul care nu renunță la ideea de despărțire, îl urmează până când își ia rămas bun. Șarpele apare atunci brusc și îl mușca de gleznă. Acest moment nu reprezintă moartea prințului, ci doar intoarcea sa acasă.
Traducere: Remus Anghel Orian

Sursa:www.aleteia.org

vineri, 20 februarie 2015

Atelier

Pentru tineri cu educația formată din petice nu strică să „aștearnă pe hârtie” gânduri frământate și fragmentare. După o relectură a unor fragmente din Frumusețea infinitului de David Bentley Hart (mi s-au lămurit câteva lucruri, dar altele s-au încețoșat și mai mult), ar trebui să notez rapid ce am înțeles eu dintr-un concept până când nu voi uita complet și puținul pe care l-am reținut. Este vorba de analogia ființei. Ce voi scrie mai jos e un exercițiu de gândire, o schemă băbească, o poezioară învățată papagalicește, tabla înmulțirii pentru debutanții în ale spiritului. Deci, carevasăzică:

Analogia ființei este probabil marele moment al gândirii filosofico-teologice contemporane. Este propus, întâi de toate, de Eric Przywara SJ în lucrarea Analogia entis: Ur-Struktur und All-Rhytmus (1932, cred). În paralel a fost discutat de Edith Stein în Ființă finită și ființă eternă, iar pe urmele lui Przywara au luat-o Karl Rahner și Hans Urs von Balthasar. Spațiul anglo-american este cel care duce astăzi stindardul cu oameni ca Thomas White OP, John Betz, David Bentley Hart, D. C. Schindler, John Milbank. Nou în toată povestea este faptul că acest concept – întâlnit deja la Sf. Toma – e propus ca o cheie a unui întreg eșafodaj intelectual ce recuperează marile teme ale gândirii patristice și medievale. E ca un fel de balama care leagă mai multe structuri și care dă în același timp o flexibilitate inegalabilă.

Nu e ușor să stabilești care e punctul de plecare al acestui demers intelectual. Aceasta pentru că el are capacitatea de a se insera într-un pur discurs metafizic, ca un ghid viclean care pretinde că îți vorbește aceeași limbă și că te va duce într-un loc călduț dar care te păcălește și îți deschide o poartă către necunoscut. El îți vorbește de „contingență” cu aceeași seriozitate și anxietate cu care ți-ar vorbi un heideggerian dar te poartă în teritorii pe care Heidegger și discipolii săi gravi („O, oare frumusețea va salva lumea?” „Mmm, și totuși vechii greci…”) nu au avut curajul și onestitatea de a le străbate. Este vorba de întrebarea ultimă: dar ce face devenirea să fie? Ce face posibil ca un lucru să fie dar și să nu fie? Ce face posibilă atât ființa cât și non-ființa? Cu alte cuvinte, analogia entis scurtcircuitează certitudinile comod-existențialiste ale călătorilor acriți din lumea devenirii și morții, adoptându-le limbajul și ducându-i la marginea abisului. Sau organizând o petrecere-surpriză: Surprise!

Nu e ușor și pentru că nu îți dai seama exact dacă există pași ai demersului metafizic – adică niște operații ale gândirii ce ar urma schema descoperirii lumii de către orice om – sau dacă, dimpotrivă, noi avem intuiția tuturor implicațiilor conceptului prin simplul fapt că orice act al nostru – și, cumva, știm asta -  se plasează deja într-un orizont infinit (Blondel, Rahner). În sfârșit, nu e ușor și pentru că el poate fi folosit în metafizică, filosofia religiei, teologie fundamentală, „philosophical theology” (încă nu știu cum să traduc asta) dar și… hristologie. În funcție de orientarea ta spirituală și intelectuală îl poți folosi atât „de jos” – eu percep existența strict analogică, non-necesară a creației și caut astfel ființa infinită – cât și „de sus”: Dumnezeu se revelează pe sine într-o lume care nu are nimic altceva decât slavă, într-un exprimare ce se odihnește în auto-rostirea infinită a Tatălui prin Cuvântul său în strălucirea Duhului Sfânt.

De aceea, schema de mai jos nu cred că este în mod necesar ceea ce pare, o succesiune de idei, ci poate fi citită și în ordine inversă sau, cumva, simultan.

1. Eu văd că întreaga lume este o scenă a devenirii, nașterii și morții, intrării și ieșirii din ființă. Dar această contingență a lucrurilor nu se poate întemeia pe o altă contingență, adică pe nimic. Trebuie să existe o cauză supremă, nu doar una eficientă (ca la biliard), ci o cauză a tuturor cauzelor, o actualitate infinită care ține în ființă toate cauzalitățile secundare, o „posibilitate transcendentă a oricărei posibilități” (Hart), ipsum esse subzistens, ființa în sine subzistentă care actualizează (n-am subtilități filologice, deci a mi se ierta nefolosirea unor forme năstrușnice ca „actuează”) potențialitățile creaturilor. Suntem conjugare între „esență” și „ființă” și nu le avem în mod deplin pe niciuna dintre acestea. Esența noastră nu constă în a fi, am putea foarte bine să nu fim, deci trebuie să există un act pur în care ele coincid, a cărui esență este chiar actul de a fi. Acesta este Dumnezeu, Eu sunt cel ce sunt/Cel ce eram/Cel ce voi fi – declarația din Exod semnifică o ființă infinită care are în sine orice posibilitate. Devenirea, contingența, trecutul, prezentul, viitorul pot fi doar în cel ce este în sens absolut.

2. Urmează momentul catafatic. Dacă există frumusețe în lume, sau bine, sau adevăr, sau persoane, iar acestea își au ființa într-un Creator, atunci trebuie să existe o asemănare între noi și El. Trebuie ca și El să fie frumos, trebuie ca și El să fie bun, trebuie ca și El să fie o persoană. Naivi și cu inima săltând de bucurie, vom cânta un imn Creatorului frumuseților naturale, gândindu-ne că, dacă acestea sunt așa cum sunt, cu atât mai mult El!

3. Dar imediat pășim către apofatism. Dacă noi suntem conjugare de esență și ființă, dacă nu ne aparține nici faptul de a exista, nici o esență stabilă care să nu aibă nevoie de un izvor esențial infinit pentru a fi, înseamnă că noi existăm doar în mod analogic iar Cel ce sunt, actualitate infinită, fără potențe, este Celălalt, cu totul altul, infinit diferit. Între creatura care există doar în mod analogic, prin participare, și Creatorul care există în mod necesar și esențial, este o diferență calitativă infinită. Ar trebui să fie clar că, prin simpla sa rostire, analogia ființei, în momentul în care postulează asemănarea creației cu Dumnezeu, se deschide către o infinită lipsă de asemănare.

4. Momentul „final”, pe urmele lui Dionisie Areopagitul, Toma etc. este sinteza, și poate fi citit simultan cu toate cele trei momente de mai sus: Dumnezeu este infinit diferit, cu totul Celălalt pentru că este actul pur al tuturor lucrurilor, „ocean nesfârșit de substanță” (Ioan Damaschinul), pentru că, de fapt, el este dincolo de catafatism și apofatism. El este Hiper-Bun, Hiper-Frumos, Hiper-Persoană. Nu e nici urmă de dialectică fancy aici, niciun „Dumnezeu dincolo de ființă”, nici vreo teologie „post-metafizică”. El este atât de diferit nu pentru că este negare a formei, materialității, poate chiar și a persoanelor și a ființei, ci pentru că le are pe toate acestea în sine ca posibilități, pentru că, vorba lui Hart, este plinătate, kabod, greutate, densitate. Diversitatea extraordinară a creației, toată muzica ei, toată creativitatea copleșitoare pe care o poți observa își au rădăcina în Cel care este deja diversitate, muzică, creativitate. Infinitul nu este negare a finitului, ci intervalul nesfârșit în care acesta din urmă subzistă printr-un gest grațios („graceful and gracious” ar scrie Hart) de pace. Forma lucrurilor nu este o alienare față de un Dumnezeu enigmatic, lipsit de formă, ci rostire iubitoare a Celui care este plinătate de formă. Iar persoanele există doar în lumina dansului a trei Persoane infinite care se dăruiesc una alteia din veșnicie.

Analogia ființei denumește fundamentul ontologic în care se joacă marea teo-dramă a Revelației, ca act de restaurare a creației bune, de repovestire a acesteia în dialectul intra-trinitar. După cum nu poate exista o teologie creștină fără acest adevăr, în schimb nu se poate vorbi de analogia ființei fără a spune că ea își găsește expresia desăvârșită în Isus Hristos. El unește în sine, fără amestecare, negare sau contopire, natura umană și natura divină, creația cu Creatorul, o îndumnezeiește și o revelează ca acea nouă inflexiune din infinitatea auto-rostirii lui Dumnezeu prin Cuvântul, în bucuria și desfătarea Duhului Sfânt. Hristos vine „la ale sale” pentru că este din veșnicie Alfa și Omega, pentru că din veșnicie este Formă infinită în care Tatăl se bucură și în care formele creației își au izvorul. Pentru că El, în trupul său, îl revelează pe Tatăl, noi înțelegem că lumea însăși este revelație, scrisoare de dragoste. Isus din Nazaret descrie astfel destinul lumii: îndumnezeirea, unirea cu Tatăl, transparența totală față de har, pentru ca „Dumnezeu să fie totul în toate”. „În El ne mișcăm și suntem” reprezintă începutul și sfârșitul, ceea ce omul a uitat, ceea ce analogia entis lasă să se înțeleagă și ceea ce Hristos împlinește în trupul său.

În sfârșit, analogia ființei are o nuanță mistică și eshatologică: dacă Dumnezeu este plinătate și strălucire, „ocean nesfârșit de substanță”, atunci ultimul act desemnează o stare pe care misticii au anticipat-o: sfârșitul e abia începutul unui pelerinaj nesfârșit în Dumnezeu, din slavă în slavă, în care fericirea sufletului crește neîncetat.

Sursa:alinvara.wordpress.com

joi, 19 februarie 2015

Nanomedicina care vindecă versus medicina care controlează

De Andrei Claudiu Hrişman
Nu vom face o evaluare etică a utilizării nanotehnologiilor în general, ci ne vom opri doar asupra nanotehnologiei care „intră” în contact direct cu organismul uman, fără să examinăm toate probleme etice pe care aceste tehnologii le pun în ambientul medical.
O primă problemă a nanomedicinei este dată de potenţialele riscuri corelate dimensiunii nanometrice ale materialelor folosite şi ale efectelor lor, încă necunoscute, asupra organismului uman:
Ar trebui să fie recunoscut faptul că în prezent nu există suficiente date disponibile care să permită identificarea oricărui sistem de reguli care guvernează caracteristicile toxice ale produselor nanotehnologiei. Prin urmare, rezultă că evaluarea riscurilor va trebui să se facă de la caz la caz. Pentru evaluarea riscurilor, pentru aplicarea nanotehnologiei şi pentru identificarea problemelor metodologice, trebuie luate în considerare atât expunerea cât şi hazardul [1].
Atunci când vorbim de senzorii care vor fi introduşi în organismul nostru pentru a ne monitoriza sănătatea, trebuie să ne întrebăm dacă nu va exista o presiune psihologică foarte puternică asupra individului care va şti că în fiecare moment nano-senzorii sau nano-vehiculele au acces la date sensibile care ar putea fi folosite şi de alte persoane în defavoarea sa. Poate se va reuşi dezvoltarea unor nano-chipuri care vor permite controlarea sau condiţionarea sistemului nostru nervos de la distanţă pentru evitarea actelor violente sau a impulsurilor antisociale, dar aceeaşi tehnologie ar putea fi folosită şi în scopuri militare sau de natură abuzivă [2].
Dincolo de potenţialele riscuri ale acestei noi tehnologii în curs de dezvoltare, există şi posibilitatea de a depăşi limita „medicinii necesităţii” pentru a ajunge la „medicina dorinţei” şi, implicit, şi la îmbunătăţirea organismului uman (cu toate implicaţiile etice deja analizate anterior) cu ajutorul nanomedicinei şi astfel continuând calea aleasă de eugenism şi de genetică [3].
Dar nanotehnologiile, nanomedicina în particular, nu aduc în discuţie probleme etice sau sociale nemaiîntâlnite până acum. Bineînţeles, acest lucru nu înseamnă că nu trebuie să ne folosim de propria libertate responsabilă în lumina adevărului ştiinţific pentru a găsi calea cea dreaptă şi astfel să răspundem în mod adecvat provocărilor etice şi sociale:
Pe termen scurt spre mediu, multe dintre preocupările sociale şi etice care au fost prezentate nu aparţin doar nanotehnologiilor. Faptul că nu sunt în mod necesar unice nu face neapărat ca acestea să fie mai puţin valide. Experienţa anterioară cu tehnologii controversate demonstrează că va trebui să depunem efort ori de câte ori apar probleme sociale şi etice, indiferent dacă acestea apar sau nu cu nanotehnologiile [4].
Suntem conştienţi că implicaţiile etice ale nanomedicinii pot fi aprofundate, dar ne vom opri aici deoarece ne-am atins scopul, acela de a sublinia că nanomedicina ar putea fi folosită atât pentru binele întregii omeniri prin descoperirea de noi terapii, dar şi pentru „binele medicinii dorinţei” pentru a ne îmbunătăţi capacităţile sau chiar pentru a construi o societate în care vom putea fi controlaţi datorită dispozitivelor moleculare introduse în organismul nostru:
Nanotehnologia oferă instrumente noi şi captivante pentru procesarea materialelor, dispozitive electronice mai puternice şi integrate şi noi terapii medicale. Nanodispozitivele, totuşi, ar putea de asemenea deveni instrumente vătămătoare şi au nevoie de o reglementare în perspectivă pentru a preveni consecinţele negative previzibile şi imprevizibile. Nanotehnologiile unesc o serie de alte tehnologii în curs de dezvoltare care oferă posibilitatea de a modifica organismul uman. Un studiu prospectiv, o discuţie pe scară largă a implicaţiilor acestor tehnologii asupra speciei umane trebuie să aibă loc cât mai repede posibil în rândul comunităţii medicale şi a comunităţii mondiale [5].
____________
[1] Scientific Committee on Emerging and Newly Identified Health Risks, The appropriateness of existing methodologies to asses the potential risks associated with engineered and adventitious products of nanotechnologies, Brussels 2006, 58, înhttp://ec.europa.eu/health/ph_risk/committees/04_scenihr/docs/scenihr_o_003b.pdf [07-03-2010].
[2] Cf. Comitato Nazionale di Bioetica, Nanoscienze e nanotecnologie, Roma 2006, 12, înhttp://www.governo.it/bioetica/testi/Nanoscienze_Nanotecnologie.pdf [07-03-2010].
[3] Pentru aprofundare: The President’s Council of Bioethics, Beyond Therapy. Biotechnology and the Pursuit of Happines, Washington 2003, înhttp://www.bioethics.gov/reports/beyondtherapy/beyond_therapy_final_webcorrected.pdf [31-03-2010].
[4] The Royal Society & The Royal Academy of Engineering, Nanoscience and nanotechnologies: opportunities and uncertainties, London 2004, 56, în http://www.cst.gov.uk/business/files/nano-report-2004-fin.pdf [31-03-2010].
[5] C.C. Hook, «Nanotechnology» în S.G. Post, Encyclopedia of Bioethics, Macmillan, New York 20043, 1871-1875,1874.


Sursa:www.culturavietii.ro

miercuri, 18 februarie 2015

Cel mai vechi text al Evangheliei a fost descoperit într-o mumie?

O descoperire de mare importanţă! Acest text, care poate fi cea mai veche copie cunoscută a Evangheliei, a fost scris pe o foaie de papirus refolosită pentru a crea masca unei mumii egiptene. Este vorba despre un fragment al Evangheliei după Marcu, iar marea surpriză este că fragmentul a fost datat înainte de anul 90 d.Cr. (originalul fiind scris la câțiva ani după moartea lui Isus Cristos). O descoperire importantă pentru că, până în prezent, cele mai vechi exemplare ale Evangheliei datează din secolul al doilea.

Descoperirea a fost făcută publică de revista LiveScience care s-a interesat despre cercetările efectuate de Dr. Craig Evans, un profesor de Noul Testament al Academiei Divinity University College din Wolfville (Noua Scoţie, Canada), precum și o echipă de 36 de oameni de ştiinţă care studiază sute de texte printr-o tehnică ce le permite să dizolve lipiciul măştilor mumiilor fără a deteriora cerneala. Textul scris putând fi astfel citit.

Surpriza datării. Utilizarea papirusului pentru măștile mumiilor a fost frecventă în Egipt, unde faraonii şi le făceau din aur. Pe un astfel de papirus reutilizat, se pare, că a fost găsit şi pasajul din Evanghelia Sfântului Marcu. Cea mai mare surpriză a fost cauzată de datarea acestui document, printr-o tehnică cu carbon 14 și studierea altor documente găsite lângă pasajul evanghelic.

"Studiem acum documente din primele trei secole. Nu doar texte creștine, nu doar cele biblice, dar și a clasicilor greci, documente comerciale, diferite scrieri simple, scrisori personale...", spune Craig Evans. Printre textele grecești, sunt texte filozofice și copii ale operelor lui Homer.

Potrivit specialistului, acest fragment al Evangheliei, chiar mic fiind, poate oferi informaţii despre scrierile Sfântului Marcu. Și speră ca studierea măștilor să poată furniza informații cu privire la timpul scurs înainte ca papirusurile să fie refolosite și dedicate fabricării de măști sau cu privire la modul în care au fost transmise prin copiere texte biblice.

"Avem motive să credem că scrierile originale și primele lor copii ar fi fost în circulație de o sută de ani, în cele mai multe dintre cazuri, pentru altele chiar şi două sute de ani. Aceasta înseamnă că un scrib care a făcut o copie al unui text în secolul al III-lea, ar fi putut avea copii din al doilea sau primul secol."

Informații noi despre descoperirea acestei versiuni foarte vechi a Evangheliei Sfântului Marcu vor fi date publicităţii probabil în cursul acestui an 2015. Cercetatorii vor publica un volum care va conține diverse texte găsite în măști. Procesul folosit pentru a obține papiruşii - ce presupune distrugerea măștilor de mumii - este în curs de dezbatere, experții discutând despre ceea ce este mai important, masca sau textul din conţinutul ei. Pentru a răspunde acestei controverse cercetatorii vor publica un volum cu descoperirile lor.
Traducere: ACC

Sursa:www.aleteia.org