joi, 30 aprilie 2015

Care este rolul obiectelor religioase pe care mulți creștini le poartă?

Interviu cu Don Stefano Stimamiglio:

Imaginile cu Isus, Maria, cu sfinţii sau arhanghelii și obiectele binecuvântate - cum ar fi crucifixele, scapularele, medaliile - sunt de mare ajutor și protejază împotriva răului. Dar pentru aceasta, ele trebuie să fie folosite cu credință și devotament, și, prin urmare, asociate cu o rugăciune profundă și o apropiere sinceră față de Dumnezeu. Toate aceste elemente nu ar trebui să fie purtate ca nişte talismane sau amulete. În caz contrar, se cade într-o formă de magie, care este contrară credinței.

Este bine ca aceste obiecte să fie mai întâi binecuvântate?

Desigur. Dar prin binecuvântare nu trebuie să se înţeleagă că i se conferă obiectului un fel de protecție magică, un fel de "superputere". Binecuvântarea, așa cum spune rugăciunea pronunțată de preot în momentul binecuvântării, este pentru a cere lui Dumnezeu harul de a crește în virtuți în viața noastră de zi cu zi și de a obţine protecția și mijlocirea persoanei reprezentată sau menționată pe obiect. Sunt mereu surprins când, în mașini, în public sau în case particulare, văd o imagine sfântă și, în continuare, un corn sau o potcoavă. Nu au de a face nimic unele cu altele.

Traducere: ACC
Sursa:www.aleteia.org

miercuri, 29 aprilie 2015

Simplitatea în creşterea copiilor: a venit momentul să ne dezamăgim copiii

(Partea întâi – articol în două părţi)
Un consilier spune că părinţii cad deseori în capcana dorinţei de a asigura prea multe copiilor.
V-aţi gândit vreodată că s-ar putea ca toate eforturile dumneavoastră de a-i asigura copilului o bază solidă de plecare în viaţă să îi submineze şansele de succes? V-aţi gândit vreodată că prea multe lucruri bune – lecţii, jucării, posibilităţi de alegere – ar putea avea efect invers, creându-i un dezavantaj?
Kim John Payne, un consilier familial, autor de succes şi doctor în educaţie, declară că acest lucru se întâmplă azi în creşterea copiilor. Există copii care, ca rezultat, alunecă în anxietate, ADHD sau către comportamente abuzive.
Într-un interviu acordat IMFC, Payne prezintă problema: părinţii, animaţi de o dorinţă fierbinte să le asigure copiilor totul, cad în capcana lui „prea mult”. Până nu demult, problema părinţilor era să poată asigura destule copiilor lor.
Orice părinte speră să poată elibera întregul potenţial al copilului. Părinţii cumpără jucării şi cărţi cu nemiluita, îşi înscriu copiii la cursuri suplimentare pentru a le asigura cât se poate de multă învăţare, îmbogăţire şi experienţă. Toate acestea sfârşesc rapid prin a pune piedici dezvoltării, distrag atenţia copilului, îi blochează creativitatea, îi solicită prea mult rezistenţa şi chiar ajung să îi submineze sentimentul de siguranţă.
Prea mult, prea de mic
Payne descrie cei patru stâlpi ai „religiei Prea Mult” din viaţa copiilor: prea multe lucruri, prea multe alegeri, prea multă informaţie, viteză prea mare.
Credinţa actuală e că dacă un lucru educă sau îmbogăţeşte sufleteşte, mai multe lucruri de acelaşi fel trebuie să fie şi mai bine, nu? Dar Payne avertizează: cantitatea este la fel de importantă ca şi calitatea, iar „mai mult” nu înseamă întotdeauna „mai bine”.
El compară tentaţia îmbogăţirii peste măsură a mediului cu alimentaţia excesivă: „La fel cum începem să fim atenţi la alimentaţie, ar trebui să fim la fel de atenţi la ceea ce se întâmplă într-o zi din viaţa copiilor noştri”.
Prea multe lucruri, informaţii şi ocupaţii pot copleşi copilul. Rezultatul va fi neplăcut în multe feluri, depinzând de personalitatea încă în formare. Payne subliniază ideea că fiecare copil are ceea ce el numeşte „capricii”, care însă sunt în acelaşi timp şi daruri. El avertizează asupra faptului că presiunea tăcută dar continuă a lui „prea mult” poate transforma aceste capricii în tulburări. De exemplu, un copil activ poate deveni hiperactiv, un copil visător îşi poate pierde atenţia sau un copil ordonat poate deveni rigid, compulsiv.
Războiul nostru cu copilăria
Problema, după Payne, este războiul nedeclarat împotriva copilăriei. Şi dacă expresia vi se pare uşor prea dramatică, luaţi-i în considerare experienţa proprie.
Kim John Payne a călătorit prin lume, tratând copiii din taberele de refugiaţi. A observat, şocat, o mulţime de similarităţi între copiii de acolo şi copiii care îi veneau la cabinetul său din Anglia. De-a lungul multor ani i-a devenit clar că unii copii, provenind din familii înstărite, care aveau vieţi perfect sigure şi îndestulate, se comportau de manieră similară celor din partea opusă a globului pământesc, din zonele de război.
Copiii din taberele de refugiaţi aveau simptomele sindromului de stres post-traumatic, declară Payne.
„Aceşti copii erau iritabili, nervoşi şi super-atenţi, temându-se de orice era nou şi necunoscut. Mulţi îşi creaseră mici ritualuri foarte elaborate pentru sarcinile zilnice, precum moduri complexe, foarte specifice de a străbate drumurile din tabără şi despre care îşi închipuiau cumva că măresc gradul de siguranţă. Nu aveau încredere în relaţiile noi, cu adulţi sau alţi copii deopotrivă, şi destui „aveau fitilul foarte scurt” încă de aceste vârste fragede”.
Payne spune că principala deosebire între cele două grupuri era doar faptul că, în Anglia, copiii erau în siguranţă. Dar din punct de vedere mintal şi ei trăiau într-un teatru de război, unde aveau nevoie de strategii de rezistenţă pentru a se simţi în siguranţă.
Cum se explică faptul că un copil din vest, bine îngrijit, pare a trăi ca într-un teatru de război?
Payne explică: „Din cauza temerilor, ambiţiei, hotărârii părinţilor şi a ritmului de viaţă foarte rapid, aceşti copii s-au străduit să îşi definească propriile limite, propria zonă de securitate în moduri şi prin comportamente care, în cele din urmă, nu s-au dovedit viabile.”
Aceşti copii suferă de ceea ce Payne numeşte „reacţie la stres cumulativ”. Deşi nu au suferit vreo traumă ca atare, ei sunt victime ale stresurilor mici, precum picătura chinezească, pe care nu le-au putut prelucra sau opri.
În Anglia, Canada şi în tot restul lumii noi, oamenii, ne protejăm fizic copiii mai mult ca oricând. Avem legi cu privire la scaunele auto pentru copii şi am interzis toboganele. Mintal, însă, îi aruncăm în roluri de adult cu agende de adult. Incapabili să controleze torentele de informaţii şi de aşteptări care se revarsă peste ei, copiii caută alte aspecte ale vieţii lor pe care să le poată totuşi controla.
În interviu, Payne explică legătura dintre ritmul frenetic de astăzi şi răspândirea violenţei între copii:
Când vezi un copil reacţionând la „noua normalitate” în moduri care amintesc de PTSD, ceea ce eu descriu drept reacţie la stres cumulativ, ce vezi de fapt este un copil supra-preocupat de control, un copil care încearcă cu disperare să îşi controleze mediul pentru că el simte că viaţa lui are un ritm pe care nu-l poate controla. Astfel încât încearcă să supra-controleze pe alţii. Supra-controlul este doar un alt cuvânt pentru violenţa între copii (bullying).
El recomandă acelaşi proces de simplificare atât pentru victimele cât şi pentru agresorii implicaţi în violenţe de tip bullying. Simplificarea vieţii ajută agresorii să simtă că exercită mai mult control, iar pe victime le ajută să devină mai rezistente emoţional.
Respingerea „noului normal”
Efectele obiceiului de a da prea multe copiilor sunt din ce în ce mai des întâlnite. Ne temem că copiii noşti pot rămâne în urmă. Nu vrem să ratăm oportunităţi sau talente, aşa că îi înscriem la tot felul de activităţi – sport, muzică, arte marţiale, arte vizuale. Le umplem camerele de cărţi, jucării, aparatură şi le umplem timpul cu lecţii, informaţii, experienţe. Îi transportăm de la o activitate la alta, în tot acest timp întrebându-ne cum de a ajuns viaţa aşa nebună.
Când, într-un final, ne oprim epuizaţi şi privim în jur vedem acelaşi lucru la toţi prietenii şi ajungem la concluzia că e normal.
Există o cale mai bună. Când un copil este prea ocupat, când primeşte prea multe lucruri şi prea multe informaţii, el este lipsit de un timp de care are nevoie pentru a-şi explora lumea exterioară şi pe cea interioară încă în formare. Dacă un copil are o mulţime de jucării sau cărţi nu mai examinează pe niciuna în profunzime. Jocul şi învăţarea rămân superficiale. Le lipseşte spaţiul şi plictiseala necesare pentru reflecţie şi creativitate. În acelaşi timp, nici una dintre jucării nu pare a satisface copilul, care caută mereu altceva – altceva ce nu are acum.
Creşterea cu simplitate a copiilor presupune ca părinţii să cumpere mai puţine jucării, pentru a facilita un angajament mai profund al copilului cu ele. Copiii au nevoie de timp şi spaţiu fizic pentru a se juca şi a-şi dezvolta imaginaţia.
O altă recomandare este ca părinţii să permită copilului să aibă timpi neocupaţi de-a lungul zilei, timpi de care e nevoie pentru reîncărcare şi creştere. Acest tip de timp, ca şi somnul, are un rol vital pentru dezvoltarea copilului, dându-i spaţiul necesar pentru a prelucra emoţiile şi pentru a-şi dezvolta propria persoană.
Cea mai bună pregătire pentru o lume în schimbare
Unii pot crede – greşit – că Payne ar spera să întoarcă roata timpului înapoi la epoci trecute, în încercarea de a opri ritmul actual al vieţii. În realitate, el nu propune încetinire, ci doar o filtrare a ocupaţiilor nenecesare. În interviu, Payne a spus că acest mod de creştere a copiilor este de fapt cel mai bun mod de a pregăti copiii pentru o viaţă în care vor trebui să fie creativi, inovativi şi adaptabili. Şi trecerea prin mai multe locuri de muncă înseamnă că vor trebui să aibă propriile motivaţii interioare.
Părinţii cred că printr-un număr mare de activităţi oferă copilului un start lansat. Eu spun că acest start  – şi pregătirea lor pentru viitor – le este asigurat de timpii neocupaţi, astfel încât să devină auto-motivaţi, fără a se lăsa în baza programului sau a activităţilor programate. Părinţii pot oferi copiilor darul plictiselii, prin plictiseală aceştia devenind auto-motivaţi. Educaţia cu simplitate este un proces orientat spre viitor, spre deosebire de stilul actual rapid şi supra-aglomerat prin care, fără să vrea, părinţii îşi cresc copiii pentru o lume deja trecută.
Ceea ce spune Payne este susţinut de un studiu recent în privinţa sportului la copii. Acesta a relevat că există o corelaţie strânsă între timpul petrecut în activităţi sportive organizate şi o creativitate scăzută la vârsta adultă. Contrar, timpul petrecut în activităţi sportive ne-organizate este corelat cu creativitate crescută la vârstă adultă. Nu sportul în sine scade creativitatea, ci lipsa de timp neocupat. Numai două ore pe săptămână de timp neocupat au ca rezultat o creativitate peste medie la copii.
Co-autor la studiului, Matthew Bowers oferă o posibilă explicaţie: „Sportul ne-organizat, desfăşurat în medii ne-structurate, nesupravegheate, asigură multe dintre elementele legate strâns de dezvoltarea benefică a copiilor. Acest tip de medii le oferă libertatea de a decide, de a face regulile, de a soluţiona probleme şi de a rezolva conflictele sociale pe căile proprii”.
Cea mai importantă lecţie este importanţa echilibrului – parte esenţială a educaţiei prin simplitate. Copiii au mult de câştigat dacă părinţii echilibrează activităţile programate şi timpul liber şi elimină inundaţia lui „prea mult”.
Acest echilibru este absolut necesar dacă vrem să protejăm copilăria, astfel încât procesul complex de dezvoltare să se poată desfăşura complet.
În partea a doua a acestui articol vom vedea care sunt cele patru zone în care Payne susţine simplificarea şi cum anume pot face părinţii acest lucru.


Sursa:stiripentruviata.ro

marți, 28 aprilie 2015

Preotul român care a clădit diaspora din America

Preotul greco-catolic Epaminonda Lucaciu este cel care a înfiinţat primul ziar românesc de pe continentul nord-american şi, totodată, cel care a creat prima parohie românească din Statele Unite ale Americii.FOTO- libertatea.ro
 
Preotul greco-catolic Epaminonda Lucaciu, fiul lui Vasile Lucaciu, cunoscut drept „Leul din Şişeşti“, artizan al Marii Uniri din 1918, a ajuns în America la începutul secolului al XX-lea. A pus bazele comunităţii religioase greco-catolice române de peste Ocean, dar şi ale primului ziar românesc, „Românul din America“.
Preotul greco-catolic Epaminonda Lucaciu este socotit unul dintre cele mai mari nume ale diasporei româneşti, cel care şi-a pus amprenta pe dezvoltarea culturii şi spiritualităţii româneşti de dincolo de Ocean. Fiul lui Vasile Lucaciu, una dintre cele mai importante personalităţi politice, culturale şi istorice ale românilor ardeleni din perioada dualismului Austro-Ungar, Epaminonda s-a născut la 25 februarie 1877 în localitatea Sâncrai, judeţul Satu Mare. În Sâncrai, tatăl său, preot fiind, şi-a început pastoraţia.
La Satu Mare Epaminonda şi-a început studiile primare, pe care le-a întregit la Năsăud, la o şcoală frecventată de mai mulţi fii ai familiilor maramureşene, chiorene, sălăjene etc.
La studii în Italia
Nici nu terminase de copilărit când Epaminonda a fost trimis de părinţi Institutul „De Propaganda Fide“ din Roma, ajutat de cardinalul Ledochowschi, în ciuda administraţiei maghiare, care nu vedea cu ochi buni emanciparea unui vlăstar provenit din familia celui mai aprig luptător pentru drepturile românilor din Transilvania.
La institut şi-a luat Bacalaureatul şi „Prolitae“ în teologie şi filosofie, în 1892, iar în 1898, a devenit „doctor“ în teologie şi filosofie, după cum se arată în cartea „Şişeştii“ a lui Valentin Băinţan. Aceeaşi sursă scrie că, întors acasă, a activat ca preot ajutător, alături de tatăl său, în Şişeşti. În 1901, episcopul dr. Demetriu Radu l-a numit preot în Cenadul Sârbesc.
Prima parohie din SUA
După ce a primit binecuvântarea ierarhilor săi, părintele Epaminonda Lucaciu a emigrat în anul 1905 în Statele Unite ale Americii. Aici a fost nominalizat ca misionar al organizării vieţii spirituale a românilor greco-catolici din Statele Unite ale Americii, datorită exarhului dr. Vasile Hossu, episcop, cât şi la cererea celor peste 150.000 de români de peste Ocean, de la vremea aceea.
S-a stabilit în oraşul Cleveland, în luna octombrie a anului 1905, găzduit de viitorii lui enoriaşi: Bârzu, Coman şi Lupescu. La scurt timp de la sosirea lui în Cleveland, a oficiat, într-un spaţiu restrâns, prima Sfântă Liturghie, iar la 19 octombrie, a înfiinţat prima parohie greco-catolică română din SUA.
Deşi situaţia materială a credincioşilor nu era înfloritoare, la 14 decembrie 1905, a cumpărat un lot de pământ pentru biserică şi pentru casa parohială, iar la 27 mai 1906, planurile construcţiei erau aprobate. La 16 septembrie 1906, s-a celebrat prima Sfântă Liturghie în lăcaşul parţial terminat.
„Românul din America“
Tot în Cleveland, în 1906, Epaminonda Lucaciu a întemeiat şi prima gazetă românească din SUA, sub titlul „Românul din America“, fiindu-i redactor responsabil şi editor. Alături de el, au mai colaborat fraţii Nicolae şi Gavril Barbu, precum şi Vasile Moldovan, un gazetar care a emigrat ca să scape de anii grei de temniţă ce i-au fost atribuiţi de tribunalul unguresc transilvan, prin înscenarea unui proces.
Apoi, la conducerea gazetei a venit dr. Dionisie Moldovan, iar sediul publicaţiei a fost mutat la Youngstown. Marele merit al publicaţiei a fost realizarea uniunii spirituale a românilor din Statele Unite ale Americii.
Parohia din Cleveland a constituit punctul de plecare în instituirea celorlalte parohii greco-catolice, iar la întemeierea acesteia, de un mare sprijin i-a fost episcopul catolic irlandez Ignat Horstmann.
În 1907, Epaminonda Lucaciu revine la Blaj, pentru a aduce în parohiile pregătite tineri preoţi români. Primii doi au fost Alexandru Nicolescu, viitorul mitropolit de Alba Iulia şi Făgăraş, pe care l-a instalat în Cleveland, şi Alexandru Pop, instalat la Scalp Level. Tot atunci, el va deveni paroh în Aurora.
Membru de seamă al comunităţii
Epaminonda Lucaciu este considerat părintele spiritual al construcţiilor bisericeşti pentru confesiunea greco-catolică de peste Ocean. Sub îndrumarea lui s-au ridicat bisericile din Cleveland, construită în 1906, cu hramul Sfânta Helena, din Scalp Level, zidită în 1908 şi închinată Sfintei Maria, din Aurora, construită tot în 1908 sub patronajul Sfântului Michael, din Trenton, edificată în 1909, avându-l ca patron pe Sfântul Basil, şi din Roebling, întemeiată în 1915 şi dedicată Sfintei Maria. În toate parohiile pe care le-a condus a organizat coruri, echipe de teatru şi de dansuri, ocupându-se de şcolarizarea copiilor în limba română.
Bucurându-se de aprecierea şi de încrederea comunităţii româneşti, Epaminonda Lucaciu a fost ales preşedintele „Comitetului Naţional Român din SUA“ şi preşedinte al „Uniunii preoţilor români greco-catolici din SUA“. Sediul acestora era în Trenton, unde a pus în scenă piesa de teatru „Eliberarea neamului românesc de sub jugul unguresc“, scrisă de Ioan P. Matei, emigrant din Cean. Premiera a vut loc la 19 februarie şi a constituit un moment de mare însemnătate în viaţa culturală a românilor americani.
Într-un articol al lui Ioan Filip, apărut în ziarul „America“ în numărul din 1 martie 1974, se scrie despre Epaminonda Lucaciu: „Însă cel care a contribuit cel mai mult cu inteligenţa, zelul şi puterea sa la înfiinţarea şi consolidarea parohiilor greco-catolice române din SUA este fiul dr. preot Vasile Lucaciu, care a mers din loc în loc pentru a-i înjgheba pe conaţionalii săi de aceeaşi religie şi a-i forma în comunităţi parohiale...“. ;
Cu Unirea în audienţă la Casa Albă
În timpul şederii sale în Statele Unite ale Americii, Epaminonda Lucaciu a militat pentru dreptul românilor ardeleni de a-şi hotărî singuri soarta, iar după intrarea SUA în Primul Război Mondial, în anul 1917, preotul ardelean a încercat să organizeze o Legiune Română, cu recruţi din rândul emigranţilor din America de Nord, care să lupte de partea Antantei.
Unităţi militare asemănătoare fuseseră deja formate în Rusia, cu recruţi adunaţi din rândul foştilor prizonieri ardeleni şi bucovineni, care au decis să se înroleze în Armata Regală Română. Legiunea Română nu s-a mai concretizat, pentru că s-a sfârşit războiul.
Epaminonda Lucaciu a fost de un real sprijin delegaţiei române, din care făcea parte şi eminentul său părinte, într-o misiune istorică pentru atingerea şi îndeplinirea Marii Uniri. A participat la toate acţiunile şi manifestările organizate de această misiune, inclusiv la audienţa de la Casa Albă din 1918.
Vasile Lucaciu, tatăl său, a sosit în SUA în perioada 1918-1920, ca să facă lobby pentru recunoaşterea Marii Uniri. Activitatea celor doi preoţi ardeleni, tată şi fiu, împreună cu alţi lideri ai românilor, a fost încununată de succes, iar delegaţii românilor au fost primiţi de preşedintele american Woodrow Wilson, pe care l-au convins de justeţea cauzei lor.
De asemenea, au convins publicaţii de prestigiu, precum „Washington Post“ sau „The New York Times“, să pledeze pentru recunoaşterea Marii Uniri, lucru care a dus la conturarea unui puternic curent favorabil României în opinia publică americană, curent de opinie stimulat şi de vizita Reginei Maria a României peste Ocean.
Revine în ţară ca preot
În 1921, Epaminonda Lucaciu revine în ţară, stabilindu-se la Satu Mare, unde este preot militar la garnizoana din localitate. A devenit vicepreşedinte al Societăţii „Orfanii de război“ şi a fost decorat cu „Meritul sanitar“ clasa I, conferit prin Decretul Departamentului Sănătăţii, la 29 octombrie 1923.
După ce Transilvania a fost sfârtecată prin Dictatul de la Viena, din 1940, Epaminonda Lucaciu a devenit preşedintele „Asociaţiei refugiaţilor şi expulzaţilor din nordul Ardealului“. Încă dinaintea Dictatului de Viena, Epaminonda Lucaciu a fost cooptat în comisia italo-germană de apreciere a situaţiilor etniilor de pe frontiera de apus a ţării. După 23 august 1944, Epaminonda Lucaciu s-a retras la proprietatea sa din comuna sătmăreană Viile Apei, unde a fost etichetat „chiabur“ şi a suferit consecinţele nefaste ale regimului comunist. A murit într-un spital din Cluj-Napoca, la 29 iulie 1960, la vârsta de 83 de ani. Epaminonda Lucaciu a fost înmormântat în cavoul bisericii din Şişeşti, alături de părinţii lui.
Sursa:adevarul.ro
Am vrea să ni se împlinească ruga judecând după iluziile noastre, pe când Dumnezeu ne-o împlineşte după realităţile noastre.
Monseniorul Vladimir Ghika

luni, 27 aprilie 2015

În Franța localitățile nu vor mai purta nume de sfinți

de Luigi Santambrogio

Franța seculară a lui Je suis Charlie, a toleranței și a „trăirii împreună” multiculturale vrea să interzică sfinții și fericiții, din frumosul paradis al toponimiei. Obiectivul este acela de a elimina toate trimiterile la creștinism din comunele franceze, aproape 5000 la număr, care în numele lor conțin termenii: „saint”, „santo” sau „sainte”. Trebuie să fie redenumite deoarece prin numele lor insultă „o întreagă categorie de persoane”. Nu este clar dacă ghilotina cenzurii anti-creștine se va extinde și la numele străzilor, a cartierelor, a podurilor, a aeroporturilor sau a stațiilor de cale ferată. Această „redenumire” a fost cerută de către grupul „Laïcité et République moderne”, condus de către deputatul socialist Yann Galut și de către senatorul ecologist Esther Benbassa. Împreună au semnat acest raport și l-au trimis premierului socialist Valls.

Această veste uimitoare a fost dată de către săptămânalul francez „Minute” (www.minute-hebdo.fr), ziar de referință a dreptei religioase, condus de către Patrick Buisson, consilierul din umbră al lui Sarkozy în 2012. Raportul este intitulat într-o manieră deliberat ambiguă „Revizuirea toponimiei Franței în lumina trăirii-împreună”. Editorii vorbesc inițial despre o nespecificată „categorie de persoane”, care s-ar putea simți incomodată de creștinătatea numelor unor localități. Care este aceasta? Enigma este revelată puțin mai departe: „O parte tot mai însemnată a populației de origine musulmană este zguduită de numele unor localități din Franța, care reprezintă o epocă arhaică, în care identitatea Franței, se definea exclusiv sub semnul unui creștinismului triumfător și totalitar”. De aici imperativul politic și civil „re-laicizarea profundă a Republicii”, prin suprimarea acestor „denumiri discriminatorii”. O frazeologie, a comentat ironic săptămânalul, sugerându-ne că redactorii raportului „ar fi învățat mai mult de la anti-clericali decât de la preoți”.
    
Pentru a nu lovi comunitatea muslumană din Franța, și în numele sacrului „vivre-ensemble”, cei care propun această tendință din guvern vizează ca miciile localități din Franța să fie diferite de ceea ce ei consideră o boală mortală: creștinismul și cultura sa milenară. „Re-laicizarea” rimează cu reeducarea minții și a conștiințelor, a amintirilor și a semnelor materiale milenare, schimbând numele localităților și ale locurilor, așa cum s-a întâmplat cu Leningrad, Stalingrad, Hô-Chi-Minh-Ville, și alte exemple ale dictaturilor celor mai feroce. Care este costul acestei operațiuni de „redenumire”? Săptămânalul Minute vorbește despre suma de 3,4 miliarde de euro, reprezentând cheltuieli directe și indirecte. Sunt aproape 5000 de localități care și-ar pierde rădăcinile lor creștine: 3.927 încep cu „Saint” (10,7% din localitățile franceze). Cel mai popular sfânt este „Saint-Martin” (222 de localități), apoi „Saint-Jean” (170 de localități), și „Saint-Pierre” (155 de localități). Alte 471 de localități conțin termenul „Saint” în interiorul numelui, 334 încep cu „Sainte” (0,9%) și „Saintes”. Sfânta cea mai populară este „Sainte-Marie” (40 de localități), urmată de „Sainte-Colombe” (27) și „Sainte-Croix” (25).
    
Atunci când la Vendée au fost intersiză Ieslea de Crăciun, catolicii s-au mobilizat. Poate o vor face și acum. Din raportul anului 2014 al „Osservatoire de la christianophobie”, structură care face o recenzie în fiecare an despre atacurile anti-creștine, rezultă că pe teritoriul Franței au fost înregistrate 186 de acte de vandalism împotriva locurilor creștine de cult, profanări, incendii și atacuri informatice, astfel încât creștinii reprezintă comunitatea cea mai persecutată din țară. Dar de acest lucru, Republicii laicizate nu-i pasă. Ghilontina cade mereu pe aceleași capete.

Traducere: Liviu Ursu

Sursa:www.lanuovabq.it
Nu există ceva mai trist şi mai surprinzător decât faptul de a fi aflat şi de a constata încă o dată, în prezent, că Porunca Iui Christos: „Iubiţi-vă unii pe alţii”, este şi acum tot o Poruncă nouă.
Monseniorul Vladimir Ghika

duminică, 26 aprilie 2015

Evangheliile și Giulgiul, o coincidență extraordinară

Marco Fasol, profesor de istorie și filozofie într-un institut de prestigiu din Verona, studiază de mulți ani chestiunea Evangheliilor canonice, în lumina celor mai moderne cunoștiințe filologice și documentare. Un argument de nișă, care a explodat în vremea „Codului lui Da Vinci” de Dan Brown, când milioane de oameni au auzit despre existența așa numitelor evanghelii apocrife, și, cu gustul clasic al lucrurilor interzise, au fost ghidați de un narator american într-un parcurs imaginativ, care însă nu are nici o legătură cu realitatea.
Ideea că adevăratele Evanghelii sunt cele apocrife, nu este o idee nouă: Dan Brown, cunoscut ca fiind aproape de ambienturile exoterice, ar fi putut găsi urme în alte pasaje ale istoriei. Diverși ierarhi naziști, de exemplu, erau convinși de existența unei a cincea Evanghelii, ascunsă de Biserică, și care conținea adevărurile coerente cu ideologia național-socialistă și în conflict cu doctrina catolică. Pentru a da multora cunoștiințe științifice despre Evangheliile canonice și apocrife, Fasol a scris o carte pe această temă. Astăzi se întoarce asupra argumentului într-un context cu totul diferit: lucrarea sa despre autenticitatea Evangheliilor „Codul descoperit” a ieșit împreună cu un eseu al omului de știință Emanuela Marinelli despre Giulgiu, cu titlul „Lumină din mormânt. Anchetă privind autenticitatea Giulgiului și a Evangheliilor”. Cei doi oferă cititorilor o imagine de ansamblu a studiilor privind Evangheliile și ale cercetătorilor științifice efectuate de-a lungul deceniilor pe Giulgiu. L-am intervievat pe Marco Fasol pentru a înțelege mai bine ceea ce se află în spatele studiului Evangheliilor.
În ceea ce privește limba Evangheliilor, acesta a spus că studiile cele mai recente au arătat că limba greacă, limbă în care a fost scris întreg Noul Testament, relevă indicii foarte clare la o predicare originară în limba aramaică, limba maternă a lui Isus din Nazaret. Cel puțin 26 de cuvinte în limba aramaică au rămas în Evanghelii, deoarece evangheliștii nu au vrut să le traducă în greacă. Doreau ca ele să răsune în cititori în marea fidelitate a vocii Învățătorului. Printre aceste cuvinte, putem aminti importantul cuvânt aramaic „Abbà", un vocativ prin care Învățătorul se adresa Tatălui, numindu-l „Tată”, cu încredere și familiaritate filială maximă. Apoi, să nu uităm faptul că Evangheliile repetă de 50 de ori termenul ebraic „amen” care înseamnă „cu adevărat”, prin care Învățătorul își introducea discursul, spunând de două ori „cu adevărat”. Alte exemple celebre sunt cuvintele lui Isus de pe cruce: „Eloì, Eloì, lama sabactani?”, „Talita qum”, „rabbì”, „effatà”, semne ale unei maxime fidelități istorice.
Când a început să se aplice principiile de filologie pe textul sacru?
„Secolul al XX-lea a fost acela în care s-a aprofundat cercetarea pe „forme lingvistice”, „genuri literare” și „contextul istoric” care stau la baza textelor evanghelice. Pentru a face o referință precisă, putem aminti documentul Comisiei Pontificale Biblice „De historica Evangheliorum veritate” din anul 1964. În acest text se poate recunoaște legitimitatea metodei istorico-critice în studiul Evangheliilor. Și Conciliul Vatican II, în Dei Verbum (1965), nr. 19, afirmă fără ezitare istoricitatea celor patru Evanghelii, demonstrând faptul că studiile filologice au confirmat fidelitatea istorică a textelor”.
La ce rezultate s-a ajuns?
„Filologia a aprofundat studiul formelor lingvistice antice, individualizând unele structuri tipice ale limbii aramaice (limbajul oral, dialectul Galileii), și ale limbii ebraice (limba scrisă, utilizată de scribii Iudeii), limbi originare vorbite de Isus. Aceste structuri lingvistice sunt străine literaturii grecești, deci reprezintă un semn evident al originii semitice ale Evangheliilor. Putem spune că Evangheliile au fost gândite în aramaică și apoi traduse în greacă. Corpul este grec, dar sufletul este semitic. În textul lucrării „Lumină din mormânt”, sunt citate de exemplu, paralelismele care sunt o dublare a frazei, deoarece se imprimă mai bine în memorie. Această tehnică era utilizată de rabini în școlile lor din vechiul Israel. Cele patru Evanghelii ne prezintă mai mult de 100 de paralelisme. Distingem paralelisme antitetice, unde dublarea frazei conține o formă negativă și una pozitivă (ex: „Nu am venit pentru a fi slujit, ci pentru a sluji”, „Cerul și pământul vor trece, dar numele meu nu va trece”). Apoi, există paralelisme sintetice în care dublarea frazei se prezintă în aceeași formă: (ex: „Nu dați mărgăritarele la porci, nu dați lucrurile sfinte câinilor”). Altă stilistică semitică este reprezentată de repetarea unor termeni similari, pentru a facilita memorarea: „iartă...păcatele noastre...precum și noi iertăm greșiților noștri”. O altă noutate lingvistică, o reprezintă folosirea parabolelor, povestiri concrete, luate din viața de zi cu zi, unice în toate literaturile antice și foarte eficiente pentru a comunica un mesaj moral: iubirea îndurătoare, iertarea, grija pentru cei slabi și bolnavi, ajutorarea săracilor. Deci, datorită filologiei, se dovedește că Evangheliile nu sunt elaborări ale comunitățiilor elenistice de-a lungul a două secole, așa cum susținea Bultman în prima jumătate a secolului XX, ci sunt credincioase transmisiuni orale ale predicării originare a Învățătorului”.
Ce sunt Evangheliile apocrife?
„Apocrif” în limba greacă înseamnă „ascuns” și, de fapt, sunt cel puțin douăzeci de astfel de evanghelii, rămase ascunse până în secolul al XIX-lea. Biserica și Vaticanul nu au nimic de-a face cu așa-zisa operațiune de „mușamalizare” sau „cenzură” a acestor texte. Pur și simplu rarele manuscrise apocrife au rămas îngropate în satele izolate în special din Egiptul antic, unde începând cu secolul al II-lea, se răspândea o doctrină filozofică neo-platonică, cu infiltrații creștine, copte și persane. De notat este faptul că aceste evanghelii apocrife nu se abat de la prezentarea evenimentelor principale din viața lui Isus. De exemplu, Evanghelia apocrifă a lui Petru descrie în termeni spectaculoși momentul Învierii Domnului. Alte evanghelii apocrife prezintă adesea câteva miracole”.
Cum distingem Evangheliile autentice de cele apocrife?
„Primele comunități creștine au adoptat anumite criterii de autenticitate, care sunt acceptate chiar și de către istoricii laici. În primul rând, criteriul de antichitate. Suntem siguri că cele patru Evanghelii au fost scrise în primul secol. Descoperirile recente papirologice (Papirul Rylands și Bodmer) ne asigură de acest lucru. În schimb, evangheliile apocrife sunt de compoziție târzie. Un alt criteriu este „catolicitatea”, și anume faptul că Evangheliile canonice erau răspândite în întreaga lume antică, în comunitățile din Roma, Atena, Damasc, Antiohia, Ierusalim, Efes, etc. În schimb, apocrifele aveau o utilizare locală, limitată la cercul câtorva filozofi gnostici. Un alt criteriu era apostolicitatea, adică învățătura conformă cu predicarea originară a apostolilor. În punerea în aplicare a acestui criteriu analiza lingvistică este cea care devine decisivă. În timp ce Evangheliile autentice sau canonice (în conformitate cu canonul sau cu regula apostolică) au referințe continue și evidente la aramaică și ebraică, cele apocrife sunt lipsite de aceste referințe. Ba chiar mai mult, ele prezintă un vocabular tipic filozofiei neo-platonice și gnosticii elenistice, care nu are nimic de-a face cu ebraica. De exemplu, Evanghelia după Iuda, vorbește de „Barbelo, Saklas, arconti, sizigie”, terminologie gnostică absolut străină culturii ebraice.
În timp ce Evangheliile apostolice fac frecvent referiri la Scripturile Vechiului Testament, care pentru orice evreu aveau o valoare fundamentală, în cele apocrife nu sunt prezente astfel de referiri. Pentru a da cifre concrete: în Evangheliile autentice, Patriarhul Avraam este menționat de 33 de ori, Moise de 37 de ori, David de 38 de ori. În evangheliile apocrife nu găsim nici o mențiune a acestor patriarhi, extrem de importanți pentru orice israelit. Mai mult decât atât, mesajul evangheliilor apocrife gnostice, reflectă filozofia platonică dualistă, care devalorizează și consideră ca fiind rea materia și deci corporalitatea. De asemenea, este devalorizată și feminitatea, iar mântuirea este rezervată puținilor privilegiați în baza unui criteriu discriminatoriu între înțelepți și ignoranți. Apocrifele sunt utile pentru a cunoaște filozofia gnostică din secolele II și III, dar cu siguranță nu sunt utile pentru a cunoaște mesajul originar al lui Isus din Nazaret, acel mesaj care a schimbat lumea. Acest mesaj a adus cea mai mare revoluție etică din istorie, a dat demnitate fiecărei ființe umane, într-o lume în care erau milioane de sclavi, în care femeile și copiii erau discriminați, în care bolnavii nu erau îngrijiți cu iubire frățească.
De ce un studiu filologic pe Evanghelii, împreună cu un studiu pe Giulgiu?
„Împreună cu Emanuela Marinelli, ne-am gândit să valorizăm expoziția Giulgiului de la Torino, care va avea loc în perioada 19-24 aprilie 2015, oferind fiecărui studios sincer al adevărului istoric, într-o singură carte, cunoștiințele istorice cele mai importante despre Isus din Nazaret. Este clar că Giulgiul, fără relatările Evangheliilor, rămâne o enigmă indescifrabilă. Doar povestirile evanghelice constituie cheia de lectură capabilă să poată decoda și interpreta Giulgiul. În acest punct, devine indispensabilă o cercetare științifică și documentată nu doar pe materialul Giulgiului, ci și pe autenticitatea Evangheliilor. Cu alte cuvinte, cu acest text am dorit să răspundem exigențelor omului modern, în special exigențelor tinerilor care cresc cu o cultură științifică și iluministă. Un profesor de istorie de la Universitatea Sapienza din Roma, Lucetta Scaraffia, a declarat că două treimi dintre studenții săi cred că între Isus și Jupiter nu există nici o diferență în ceea ce privește documentarea istorică. Devine indispensabil pentru lumea contemporană să se ofere cititorului un studiu actualizat despre Evanghelii, care reprezintă textul istoric cel mai documentat al lumii antice, ca număr de manuscrise și ca antichitate. Există mai mult de 15.000 de manuscrise ale Noului Testament, în timp ce manuscrisele celor mai celebri autori clasici, cum ar fi Cezar, Platon, Tacitus, sunt doar câteva zeci. Dacă lipsește această competență istorică, tinerele generații riscă să rămână analfabete pe temele cele mai importante care dau un sens vieții noastre.

Traducere: Liviu Ursu
Sursa:www.lanuovabq.it
Teama de Dumnezeu ar trebui să fie, înainte de toate, teama de a-L înlocui pe Dumnezeu cu altceva”.

Monseniorul Vladimir Ghika

sâmbătă, 25 aprilie 2015

Cum să-mi examinez conştiinţa?

”Ocrotește inima” este titlul cărţii pe care Papa Francisc a dăruit-o mulţimii adunate în Piața San Pietro duminică, 22 februarie, pentru rugăciunea Angelus. Cartea este un scurt rezumat al mesajului și a învățăturilor lui Isus, conţine elemente esențiale ale credinței și ale practicilor spirituale tradiționale: citirea Cuvântului lui Dumnezeu, examinarea conștiinței care se face seara.
 
"Postul Mare este un drum de convertire care are inima ca centru. Inima noastră trebuie să se convertească la Domnul", aspus papa Francisc duminică, iar apoi a continuat: "păziţi-vă inima, ca să nu devină o piață de unde vin și pleacă toţi, cu excepția Domnului."

Mai jos, vă prezentăm indicaţiile pentru examinarea conștiinței publicate în carte, constând în întrebări referitoare la răul făcut și binele omis faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele nostru și faţă de noi înșine.

Faţă de Dumnezeu
Mă adresez lui Dumnezeu doar în nevoie?
Particip la Liturghie duminica și în zilele de sărbătoare?
Încep și închei ziua prin rugăciune?
Am folosit în zadar numele lui Dumnezeu, a Fecioarei şi ale sfinților?
Mi-a fost rușine să mă manifest ca şi creștin?
Ce am făcut pentru a crește spiritual? Cum? Când?
M-am revoltat în faţa voinţei lui Dumnezeu?
Pretind ca El să-mi împlinească propria-mi voință?

Faţă de alții
Ştiu ierta, să fiu compătimitor şi să-i ajut pe alții?
Am mințit, am furat, am disprețuit pe cei mici și neajutoraţi?
Sunt invidios, supărăcios, părtinitor?
Îmi pasă de cei săraci și bolnavi?
Mi-e rușine cu fraţii şi surorile mele?
Sunt cinstit și corect cu toți sau alimentez "cultura de deșeurilor"?
Am instigat pe alții să facă rău?
Am observat morala conjugală și de familie învățată de Evanghelie?
Cum practic responsabilitățile educaționale faţă de copii?
Îi cinstesc şi respect pe părinții mei?
Am refuzat viața abia concepută?
Am oprit darul vieții?
Am ajutat pe alţii să o facă?
Respect mediul?

Faţă de sine
Sunt un pic al lumii și un pic credincios?
Exagerez în a mânca, a bea, a fuma, a mă distra?
Îmi pasă prea mult de aspectul fizic şi de bunurile mele?
Cum îmi folosesc timpul?
Sunt leneș?
Vreau să fiu servit?
Îmi place să-mi cultiv puritatea inimii, a gândurilor și a acțiunilor?
Mă gândesc la răzbunare, sunt ranchiunos?
Sunt blând, umil, împăciuitor?

 
Traducere: ACC
Sursa:www.retesicomoro.it
Nu este numai fără de început: este tocmai contrariul unui început”. 
Monseniorul Vladimir Ghika

vineri, 24 aprilie 2015

Povestea acestei fotografii ar merita să fie cunoscută

Aceasta fotografie a fost făcută în unul din episoadele cele mai absurde și mai sângeroase din cel de-al Doilea război mondial.

”Militare est peccatum?”. Această întrebare de-a lungul secolelor a chinuit conștiințele și a interogat mințiile cele mai ascuțite. Tema este strâns legată de cea a războiului, nu mai puțin controversată, și a legitimității sale. Alături de ”să nu ucizi” al poruncii a V-a, Catehismul admite că în cazuri extreme războiul poate să fie justificat.

Considerăm totuși că nu orice pace este și dreaptă: nu este pace atunci când se încalcă demnitatea umană și se neagă drepturile persoanei. Doar într-o societate utopică orice pace – înțeleasă ca și tăcere a armelor – este apriori corectă. În același timp, este fructul unei simplificări inacceptabile a se considera că există o contradicție de nedepășit între a fi soldați și a fi creștini. Din contră, creștinul este chemat să întrupeze credința sa  mai ales în împrejurările cele mai tragice și mai obscure a aventurii umane.

De altfel, această fotografie – grăitoare și frumoasă – o explică bine. A fost făcută în 1945, în unul din locurile cele mai absurde și mai sângeroase din al Doilea război mondial: cel din Pacific. Suntem pe insula japoneză Iwo Jima, în 3 martie 1945. Numai este mult timp până la capitularea țării Soarelui Răsare și totuși armata niponă luptă ca niciodată, secerând cât mai multe victime.

Din Iwo Jima e foarte cunoscută și o altă fotografie, cea care imortalizează un pluton al marinei care intenționeză să înalțe steagul Statelor Unite pe teritoriul abia eliberat de inamici. O adevărată icoană, chiar un monument care este admirat la Washington. Până și această fotografie a soldaților americani care primesc Sfânta Împărtășanie în timpul Sfintei Liturghii este semnificativă, așadar ar merita să fie mult mai cunoscută. O Sfântă Liturghie, să ne imaginăm, cântată printre bombe și zgomotul armelor, celebrată pe plaja pătată de sânge și pe fundal debarcarea întregii forțe navale de asalt a americanilor. Pare ireal, și totuși e dovada unei realități profunde și impresionante.

Oamenii, dacă vor, dacă se încredințează Cerului lăsându-se ajutați de El, sunt capabili de lucruri foarte mari chiar și în mijlocul celor mai de neînțeles ticăloșii umane.
Un întreg dosar  Il Timone ne dezvăluie pe larg și cu inteligență, reușind să explice chiar și ceea ce aparent e de neînțeles.
Traducere: ARM
 
Sursa:aleteia.org
Doamne! Fă în aşa fel încât să-i pot apropia de Tine pe toţi cei care se apropie de mine.”. Monseniorul Vladimir Ghika

joi, 23 aprilie 2015

Web TV: Ecumenism în două minute

«120 de scunde de ecumenism», aşa se numeşte spaţiul virtual al unui post de televiziune pe internet, inaugurat în aceste zile de Centrul ecumenic Pro Unione, ai fraţilor Franciscani ai Ispăşirii. Inițiativa îşi propune să fie un moment scurt de reflecție dedicat mișcării ecumenice și dialogului între confesiunile creștine, angajate după Conciliul Vatican al II-lea în restabilirea unităţii vizibile depline a Bisericii.

Potrivit acestora, iniţiativa reprezintă o provocare a zilelor noastre pentru a revigora tema reconcilierii între cei botezați, dincolo de cercul restrâns al persoanelor implicate în  acest proiect.

În primul clip de două minute realizat pentru inaugurare, părintele James Puglisi, director al centrului Pro Unione din Roma, a subliniat faptul că ecumenismul nu este important doar pentru creștini:

„Mulți oameni, spune el, cred că astăzi ecumenismul este inutil şi totuşi, în zilele noastre, construirea păcii în lume se bazează pe reconciliere, care pune de o parte datoria celuilalt. Aşadar, ecumenismul este foarte util pentru a crea o lume a păcii”.

Sub forma unor interviuri-fulger, cercetători și reprezentanți ai diferitelor tradiții creștine vor fi invitaţi în lunile următoare să revizuiască probleme, documente și perspective ecumenice, făcând aprofundări în acest domeniu.

Teresa Francesca Rossi, director asociat al Centrului Pro Unione Centro, a explicat că inițiativa ia în considerare dinamica actuală de difuzare a informației, adică într-o formă foarte scurtă şi rapidă.

„Cele 120 de secunde, continuă ea, sunt în Italia timpul de a savura o cafea bună, o cafea ecumenică. Cu toate acestea, cele 120 de secunde nu scutesc un conținut de înaltă valoare, datorat în mod special contribuției oferite de către reprezentanții de frunte ai mișcării ecumenice”.

Centrul Pro Unione – a mai spus colaboratoarea – are de fapt bucuria de a avea printre prietenii săi savanți, experți, lideri ai Bisericii angajaţi în dialogul ecumenic, fiind de foarte multe ori implicaţi direct în obiective importante ale drumului de unitatea a Bisericilor.

Formatul rubricii este disponibil în limba italiană sau engleză şi va oferi o varietate de contribuţii şi puncte de vedere. Printre experții ale căror prezență a fost anunțată, se numără mons. John A. Radano, responsabil al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor, mons. Peter Hocken, istoric al mișcării penticostale, Kenneth Howcroft, președinte al Conferinței metodiste, rabinii Burton Visotzky și Jack Bemporad.

Prin «120 de secunde de ecumenism», citim pe pagina de prezentare a canalului web, se doreşte împletirea slujirii specifice a călugărilor Franciscani ai Ispăşirii, cu educația formativă a spiritului ecumenic autentic:

„Aceştia au dorinţa de a realiza o educație care utilizează tehnologia digitală și mass-media, capabile să depășească distanța de timp și spaţiu, pentru a ajunge simultan la toţi cei care din motive de studiu, minister, interes pastoral, educativ sau personal sunt atenţi la mişcarea ecumenică sau doresc să fie parte din aceasta”.

„Ecumenismul – a încheiat părintele Puglisi – este important din două motive în principal. În primul rând la nivel uman, creștinii au obligația de a restabili în Creaţie sensul unui sentiment de bucurie pentru vestea bună adusă de Mântuitorul. Apoi, la nivel de credinţă, noi creştinii, trebuie să mărturisim generozitatea lui Dumnezeu, a realităţii sale trinitare şi a unităţii”.

Mai multe informaţii se pot găsi pe pagina de Internet a canalului web TV.


Sursa:ro.radiovaticana.va

În timpul vieţii, adu-ţi aminte că trebuie să mori; şi în ceasul morţii, că trebuie să trăieşti.
Monseniorul Vladimir Ghika

miercuri, 22 aprilie 2015

Ai carte, intri gratuit la Gradina Botanica Cluj-Natpoca – 23 aprilie 2015

Joi, 23 aprilie 2015, de Ziua Internationala a Cartii puteti intra gratuit in Gradina Botanica din Cluj-Napoca, daca veti prezenta o carte la intrare, aceasta tinand loc de bilet.
O campanie bine-venita pentru cei pasionati de citit.

Biserica Catolică are mai mulţi credincioși, mai mulți preoți și episcopi

Ediţia 2015 a Anuarului Pontifical a fost publicată, la fel și noul Anuar statistic al Bisericii, acoperind perioada februarie 2014/februarie 2015.

Câteva cifre-cheie: numărul catolicilor a crescut de la 1.115.000.000, în 2005, la 1.254.000.000 în 2013. În lume sunt cu 139 milioane catolici mai mulţi. Creştere procentuală a catolicilor botezați în lume a ajuns de la 17,3% la 17,7%.

Numărul catolicilor a crescut cu 34% în Africa, în timp ce populația n-a crescut decât cu 1,9%. În Asia, de asemenea, creșterea numărului catolicilor este mai mare decât cea a populației: 3,2% față de 2,9%. În America creșterea este egală cu cea a creşterii globale a populaţiei (reprezentând 63%). Dacă numărul catolicilor este stabil în Oceania, în Europa se înregistrează o stagnare.

Numărul preoților, a crescut de la 414.313 în 2012 la 415.348 în 2013. Din 2012 în 2013 au fost consacraţi cu 40 de episcopi mai mulţi, totalul lor ajungând de la 5133 la 5173: cu 5 mai puțini în Oceania, cu 6 mai puțini în America de Nord, cu 23 mai mulţi pentru toată America, mai mulţi cu 5 în Africa, cu 14 mai mulţi în Asia și mai mulţi cu 9 în Europa.

Traducere: ACC
Sursa

Doamne! nu mi-i răpi pe cei pe care-i iubesc! – Răspuns: „Nu ţi-i răpesc: ţi-i păstrez”.
Monseniorul Vladimir Ghika

marți, 21 aprilie 2015

„Cerul e singurul loc unde mereu este loc”.
Monseniorul Vladimir Ghika

luni, 20 aprilie 2015

Demonul seamănă mult cu Dumnezeu prin pretenţii, dar în nici un fel, prin intenţii”.
Monseniorul Vladimir Ghika

duminică, 19 aprilie 2015

Singurul lucru de care niciodată nu ne vom căi este acela de a ne fi căit”.
Monseniorul Vladimir Ghika

sâmbătă, 18 aprilie 2015

„Există oameni care nu fac bine decât răul”.
Monseniorul Vladimir Ghika

Pentru sufletul tău tânăr...


Dragă cititorule/cititoare…

Deoarece încă nu am o recenzie pentru noul meu roman: Gânduri din jurnalul Sofiei, îți propun, dacă dorești, să o ceri și o vei primi gratuit pentru lectură și recenzare.
Deoarece îmi pare că o astfel de muncă merită să fie și răsplătită, cea mai bună recenzie, va primi drept premiu, în luna august (când acest concurs va lua sfârșit), proxima carte publicată de mine!
Deci, ce spui, citești?!?…

Comandă la adresa:
cipriandeblaj@yahoo.com

vineri, 17 aprilie 2015

În locul urării: „Dumnezeu să fie cu voi!” ar fi mai potrivit şi mai folositor să spunem: „Fiţi cu Dumnezeu!” deoarece Dumnezeu este mereu cu noi, în schimb noi nu suntem totdeauna cu Dumnezeu.
Monseniorul Vladimir Ghika

joi, 16 aprilie 2015

„Sunteţi făcuţi unii pentru alţii, iar voi nu conteniţi să vă ridicaţi unii împotriva altora”.
Monseniorul Vladimir Ghika

miercuri, 15 aprilie 2015

Dilema veche : colectia de filme “Fellini”. Din 16 aprilie 2015

De joi, 16 aprilie 2015, revista Dilema Veche va lansa colectia de filme “Fellini“, ce va contine patru dintre cele mai bune filme ale regizorului Federico Fellini, castigator al Premiului Oscar pentru intreaga cariera in 1973.
Pret revista + dvd : 14.99 lei.
Filemele vor avea aparitie saptamanala, dupa cum urmeaza :
  • La dolce vita (1960) – 16 aprilie 2015
  • Giulietta si spiritele (1965) – 23 aprilie  2015 – primul film color al lui Fellini.
  • I Vitelloni (1953) – 30 aprilie 2015
  • 8 si 1/2 (1963) – 7 mai 2015

vineri, 3 aprilie 2015

Un brand are nevoie de un brand...

Dacă vrei să fii cunoscut, atunci ai nevoie de o imagine, de o reclamă și de cineva care să te promoveze. Din momentul în care devii un brand, promovarea vine de la sine, devine un fel de perpetuum mobile.
Și acum, cred că fiecare dintre noi s-ar bucura să se alăture unui brand și să devină el însuși brand. Este cea mai ușoară cale înspre succes...
Și, pentru a condimenta viața de blogger, Vegeta ne invită să devenim promotorii lor.
Suntem așadar întrebați: „cu ce crezi tu că te ajută să fii blogger oficial Vegeta”:
- păi în primul rând că alăturea numelui meu cu al lor este frumoasă: Vegeta - Vestemean :)
- fiindcă mă ajută să ies din anonimat
- un loc mic, cum este localitatea mea, să fie promovată cu ajutorul unui brand
- îmi dă oportunitatea de a scoate ce este mai bun din mine pentru a promova produse de calitate
- mă invită la a-mi folosi imaginația și metaforele
- voi realiza campanii interesante și inteligente de promovare
- îmi va readuce aminte de gândurile hazlii care-mi vor folosi
- da, voi scrie și poezii
- și multe altele de la mine veți auzi!!!

Pentru mai multe info, intră și pe