vineri, 20 martie 2015

De ce nu (mai) citim?

Cu câteva zile în urmă, în cadrul unei emisiuni televizate consacrate unei noi taxe (“timbrul cultural”) – care în loc să rezolve ceva, ridică mai multe probleme – D-l Gabriel Liiceanu atrăgea atenţia asupra faptului că 50 % dintre români nu mai citesc deloc. Lucrul cel mai trist constă în faptul că nu e vorba de o fatalitate, ci de o “deprindere” învăţătă. Multe lucruri din realitatea noastră imediată concureză la această dezamăgitoare concluzie.
Da, e adevărat: jumătăte din populaţia ţării nu citeşte. Probabil când facem această afirmaţie ne gândim la cei care, după terminarea şcolii, nu mai deschid nici o carte (ceea ce nu înseamnă neapărat că nu citesc: în ziua de astăzi fiecare e obligat să “proceseze” cantităţi industriale de maculatură legislativă sau “cu circulaţie internă” la locul de muncă). Dacă i-am adăuga acestora pe cei care citesc abia o carte pe an sau, mai exact, diverse fragmente dintr-o carte; pe cei pe care dintr-o raţiune sau alta îi trecem între cititori (elevi, studenţi, profesori, preoţi, oameni ai legii), dar care nici ei nu citesc nimic altceva decât textele standard necesare meseriei, cifra ar fi mult mai mare. Probabil 75 – 80 % din populaţia ţării nu citeşte nimic altceva decât lucrurile pe care “trebuie să” le citească, plus ceva ziare locale şi reviste glosy (la care, evident, se adaugă textele de pe wall-ulFacebook-ului, mesajele de la cunoscuţi şi subtitrările filmelor). Procentul din populaţie care citeşte constant – din pasiune sau din raţiuni profesionale – e unul foarte mic. 20 % ar însemna 2 oameni din 10, însă şi aceasta e o cifră mult supraevaluată. Ar fi bine să ne uităm la vânzările de carte, la frecventarea (regulată) a bibliotecilor, la tirajul revistelor oneste, la audienţa emisiunilor culturale, la urmărirea site-urilor profilate (în cel mai larg sens al termenului) pe cultură şi la alte asemenea date. Cred că rezultatul ar fi sub orice medie europeană. O atare situaţie, cu adevărat îngrijorătoare, se cere explicată. Lucruri de o asemenea anvergură care, în plus, antrenează şi o parte a istoriei noastre recente, nu pot fi lămurite prin trei liniuţe pe un power-point. Nu e intenţia mea de a mă substitui “comisiilor” şi “proiectelor” (neapărat interdisciplinare) care ar trebui să se focalizeze pe acest analfabetism soft; tot ceea ce eu face este evidenţiez acele disfuncţionalităţi care – din locul în care mă aflu – îmi sunt accesibile mie.
1) Mai înainte de toate oamenii nu citesc pentru că, la noi, ura faţă de carte se învaţă (şi încă temeinic!) în şcoală. De pe clasa a II-a şi până la finele clasei a VIII-a copiii studiază – la disciplina “Limba si Literatura Română” – aproape exclusiv limba, în speţă gramatica. O listă nesfârşită de “părţi de vorbire” şi de “părţi de propoziţie”, dublate de o listă la fel de generoasă de “figuri de stil”, asta este ceea ce-i e dat copilului să cunoască din plasticitatea limbii. El nu trebuie să citească (decât textele din manual), ci să “identifice” şi să “analizeze”. Cu ce rămâne la capătul celor mai formativi ani de şcoală? Cu nimic. De câte ori d-voastră, cei care citiţi acest text, v-aţi pus problema “figurii de stil” prin care vă vorbeşte o poezie? Şi apoi de câte ori aţi mai descompus figura de stil în părţile ei componente pentru a o “analiza”? Nu sunt un duşman al gramaticii, însă cred că aceasta trebuie făcută cu măsură; altminteri ea nu e decât o colecţie de reguli ininteligibile, învăţate obligatoriu şi pe care nimeni nu-şi pune problema de-a le respecta. Legile limbii devin metonimia legii în lumea românească: ceva imens, fără cap şi fără coadă, inutil în existenţa cotidiană şi, ca atare, ceva (de) încălcat fără nici un sentiment al culpabilităţii. În schimb literatura e cvasi-ocultată: câteva texte “canonice” (de trei generaţii – adică de 90 de ani): “Sobieski şi românii”, o poveste de excursie montană a lui Calistrat Hogaş si inevitabilele drame ale lui Brătescu-Voineşti. A, şi pentru că suntem în secolul XXI, un mic fragment din Mircea Cărtărescu. Toate aceste bucăţi (de maximum o pagină) sunt, în fapt, pretextul următoarelor 5 – 6 lecţii de gramatică. Există un lucru pe care şcoala noastră nu şi-a pus niciodată problema de a-l învăţa: plăcerea de a citi. Plăcerea genuină de a te pierde într-un text, de a-i trăi povestea, de visa cu ochii deschişi citindu-l şi, mai apoi, bucuria de a-l împărtăşi celorlalţi. Aşa ceva nu există în şcoală. Abia se termină gramatica si, la începutul liceului, vin cronicarii şi paşoptiştii, apoi “marii clasici”, cel mai adesea recitaţi într-un limbaj plat şi hagiografic. De pe-a XI-a începe “pregătirea pentru Bacalaureat”: multe comentarii anoste şi două – trei cărţi citite (tot pentru că “trebuie”). Literatură Universală nu fac decât câţiva fericiţi de prin clase speciale şi, chiar şi pentru aceia, această materie e a cincea roată la căruţă (iar pe clasele finale e preferabil să fie substituită cu “pregătirea pentru Bacalaureat”.) Matematica, fizica, chimia se fac aproape exclusiv pe probleme; biologia, geografia şi chiar istoria se fac pe “teste grilă”, la care trebuie să încercuieşti răspunsul corect. Şi, în general, totul se “evaluează” non-stop, cu o frenezie demnă de o cauză mai bună. Nimeni nu citeşte pentru el; copiii citesc doar pentru “evaluări” (ascultat la clasă, teste, examene, olimpiade, concursuri – gama acestor instrumente de tortură a minţilor tinere e de un rafinament incredibil). În urma lor rămâne o ură tenace faţă de textul scris. Am văzut la majoritatea studenţilor mei această spaimă a faptului că “trebuie” să citească, dublată de frica care anticipă “ascultarea”. Cei mai mulţi (aşa cum am spus-o într-un alt text) nu ştiu să citească şi, dacă se chinuie s-o facă, nu înţeleg ce-au citit. Acesta e rezultatul direct al şcolii; aceasta e aberaţia construită metodic de funcţionarii ministeriali (pe mâna cărora sunt programele), autorii de manuale, inspectorii şcolari, metodişti şi ce-or mai fi şi, din păcate, de mulţi profesori în căutare de “punctaje”. Asta e şcoala românească de azi: “cumplit meşteşug de tâmpenie”!
2) Din fericire, după şcoală vine facultatea. Aici e democraţie, citeşte doar cine vrea (şi, în general, nu vreau prea mulţi). O spun în cunoştinţă de cauză şi îmi asum ceea ce spun: da, în ziua de azi un student poate absolvi orice facultate din România fără a citi de la cap la coadă o singură carte! Nişte examene date după “suporturi de curs” (a căror principală virtute e aceea că nu sunt citite decât de studenţi), nişte lucrări (făcute pe bază de copy-paste) şi o licenţă aşa cum e ea (coordonatorul fiind exonerat de orice prin declaraţia studentului că nu a copiat) – la asta se reduce facultatea. Majoritatea facultăţilor – fiind în provincie – nu beneficiază de biblioteci demne de acest nume; învăţământul universitar fiind de masă, profesorul nu are cum (şi nu are nici interesul de a) verifica felul în care studentul lucrează, la seminarii nu se mai face de multă vreme prezenţa, faimoasele “referate” rămân cel mai adesea necitite, notele se dau – nu o dată – absolut aleatoriu şi, în concluzie, totul e o tristă parodie. Studenţii înţeleg foarte repede aceste lucruri şi, la fel de repede, se dezinteresează de facultate. Dată fiind necesitatea de a-i păstra în scripte, promovarea se face mai mult sau mai puţin mecanic şi sub nivelul oricărui minim acceptabil. Evident, există şi oameni care înţeleg să citească, dar ei sunt departe de-a forma o masă critică în universităţi. Adevăratul test vine în preajma licenţei, când oamenii nu ştiu ce să aleagă, dacă aleg nu-şi ştiu concepe un plan şi o bibliografie şi, dacă trec şi de acest pas, cu greu reuşesc să producă o ciudată înşiruire de citate şi de rezumate. Practic (mă bazez aici pe experienţa mea), la finele anilor de studii, abia unul din 10 studenţi e capabil să scrie o lucrare cu început şi sfârşit şi cu o desfăşurare (cât de cât) articulată în interval. Cine e de vină? Nu am auzit să se facă, mai ales în primii ani, cursuri aplicate de lectură a textelor domeniale. Majoritatea studenţilor sunt incapabili să le citească. Nu am auzit să li se explice – şi să se aplice – regulile de scriere a diverse texte (rezumat, recenzie, referat, etc.). În schimb sunt hrăniţi cu “suporturi de curs” şi cu pagini selectate din carţi. Aşa suna acum câţiva ani o directivă a Ministerului (cel puţin nouă aşa ne-a fost prezentată): nu se mai dau în bibliografii cărţi, ci doar pagini din cărţi – de la… până la…. (M-am întrebat, pe vremea respectivă, ce frustrat de Liceu Industrial va fi ajuns “la butoane”. Mă întreb şi azi.) Cu asemenea sfaturi înţelepte se ocupă Ministerul Educaţiei şi Cercetării din România! Dacă în şcoală examinarea e continuă (şi – ca atare – nu se poate face nimic altceva decât o continuă pregătire pentru examinări), în universitate ea e stereotipă şi mecanică (şi – prin urmare –  nu are nici o miză).
3) Şcoala românească – de la grădiniţă la studiile postdoctorale – e lipsită de orice viziune corelativă şi cumulativă. Nimeni nu-şi pune problema că lucrurile învăţate (la o materie sau într-un an de studiu) se leagă şi trimit, adesea ca fundament, la cele de la o altă materie sau de la un alt nivel al studiilor. La noi ideea e să faci acum mult. Nu contează dacă are sau nu rost, mult să fie, să se vadă şi, mai ales, să se raporteze. Această obsesie a cantitativului a sfârşit, mai întâi, prin a formaliza (şi a formoliza) întreaga cunoaştere – care e debitată în scheme aride – şi, mai apoi, a suprimat înţelegerea (cu ritmul ei natural), înlocuind-o cu un activism frenetic (al rezolvării de probleme, al analizei de texte, etc.). Prin natura ei, lectura e o activitate ce se desfăşoară în timp şi care cere o anumită “zăbavă” în ceea ce-i priveşte desfăşurarea. Nimeni, în primul rând instituţiile educaţiei, nu mai are nici timp, nici disponibilitate. Ideea momentului, simplă şi clară e aceea de-a o lua pe scurtătură, tratând lucrurile industrial. De aici, probabil, apocalipsa de cursuri de “metode şi tehnici” cu care sunt suprasaturate facultăţile (în mod particular cele de profil umanist). Nu mai trebuie să citeşti; ajunge o metodă fără greş şi o tehnică de mare clasă şi textele “se confecţionează” de la sine. Important e să iasă, unul după altul, şi să fie la număr, căci (aşa cum ştie mai înainte de toţi cel care le fabrică) nimeni nu le mai citeşte. Dovada cea mai bună a faptului că în special în mediul universitar nu se mai citeşte e proliferarea, scăpată de sub orice control, a “Analelor” tuturor secţiilor, tuturor facultăţilor şi tuturor universităţilor. Or dacă profesorii scriu doar “ca să le iasă punctajul”, de ce ar scrie studenţii altfel? Aşa cum e ea structurată la ora actuală, şcoala românească – de când începe până se termină – nu doar că nu încurajează lectura, ci o inhibă cu tenacitate, cultivând în schimb impostura unei “producţii” fără nici o relevaţă culturală şi cu scop pur administrativ. Sunt dispus să pariez cu oricine pe faptul că din zece tineri (cu vârste între 12 şi 24 de ani), aleşi la întâmplare, probabilitatea ca unul să ştie o poezie pe de rost sau să fi citit integral o carte de la începutul anului e sub 10 %. Dar cea ca printre ei să se afle persoane cu media peste 9 e de peste 50 %. Şi atunci: de ce să citească?
4) Poate, totuşi, printre ei se nimeresc şi câţiva care pot avea norocul unui cerc de prieteni în care se citeşte, a unui profesor care (în răspăr cu instituţia pe care-o slujeşte) le orientează lecturile şi, eventual, a unei familii care-i încurajează în această direcţie. (Despre ceilalţi, care nu citesc, nu mai are rost să vorbim; ei pot să fie cetăţeni foarte oneşti, dar vor fi absenţi într-o discuţie privitoare la lectură.) Dacă cei care citesc vor să citească, primul lucru care le e necesar este să aibă ce să citească. Nu e un lucru de la sine înţeles, dat fiind că jumătate din populaţia ţării trăieşte în locuri din care librăria a fost abolită. Ar fi foarte interesant dacă s-ar face o hartă a localităţilor în care mai există librării în România – partea cu adevărat interesantă fiind, evident, imensul teritoriu din care acestea au dispărut. Dar, să zicem, nu avem librării, avem biblioteci. Câte mai sunt şi acestea? Multe au fost risipite şi încă mai multe funcţionează pur inerţial, primind fonduri ridicole de achiziţie şi fiind la mila donaţiilor. Din păcate, cu rare excepţii, în aceste biblioteci abia ajung lucrările recent apărute, astfel că un tânăr care s-ar încredinţa unei biblioteci rurale ar avea acces doar la clasici şi la o bibliografie de până la jumătatea anilor ’80. Problema este aceea că o atare bibliografie nu e rea, dar e puţin atractivă pentru liceeni sau pentru studenţi. În fine, chiar în municipiile reşedinţă de judeţ cartea e o problemă. Mai întîi datorită hazardului distribuţiei: practic singurele librării care mai există sunt cele care aparţin unor reţele naţionale. Probabil toate practică o taxă de depozitare a cărţilor care le face inaccesibile editurilor mici. Astfel că oferta de carte se reduce la cea acelor 4 – 5 mari edituri şi e aceeaşi peste tot. Ni s-a repetat vreme de un deceniu faptul că, funcţionând normal, capitalismul produce diversitate. Din păcate capitalismul nostru (cât o fi el de normal?) produce stereotipie. Sigur, mi se poate obiectiva că, în zilele noastre, nu mai e necesar să dai de carte în librărie, la fel de bine poţi ajunge la şi pe internet. Poate, dar nu e acelaşi lucru.
5) Căci tocmai ce ce ne îndeamnă la apelul la internet ne prezintă cu mândrie “cărţile – obiect” publicate de editurile lor. Numai că dacă mizăm pe carte ca obiect – cu o materialitate inconturnantunabilă – atunci s-ar cuveni să şi venim în contact cu acest obiect. Uitându-ne la preţul cărţilor – obiect, acestea sunt accesibile unei plaje destul de restrânse de potenţiali cumpărători. În condiţiile în care preţul de vânzare al unei asemenea cărţi (un tratat, o traducere semnificativă, o lucrare fundamentală într-un domeniu sau altul) e în jurul a 100 RON, cine sunt cei care îşi pot permite să cumpere – şi încă în mod regulat – asemenea lucrări? Adesea se oferă acest argument: comparativ cu preţurile occidentale, în România cartea nu e scumpă. Mi se pare că aici se face o confuzie (uzuală în lumea noastră): cei care cumpără cărţi în România nu sunt cetăţeni occidentali şi nu au salarii occidentale. Salariul mediu pe economie e în jurul a 1600 RON (din care cel puţin jumătate se duce pe cheluielile de bază). Nu ştiu cum stau lucrurile în Germania sau în Anglia, dar mă îndoiesc că în acele ţări costul unei cărţi de bază e o optime sau o şesime din ceea ce rămâne dintr-un salariu mediu după plata cheltuielilor. Dimpotrivă, înţeleg că pe acolo costul lucrărilor de specialitate se deduce din impozitul anual (ca să nu mai vorbim de bibliotecile de pe acele meleaguri). Întrebarea este: cui i se adresează aceste cărţi în lumea românească? Publicul cititor (atâta cât e el) e alcătuit, în principal, din studenţi, profesori şi pensionari, în speţă exact acele categorii considerate în România ca fiind “defavorizate” şi care nu-şi pot permite cheltuieli de lux. Bursa unui student este în prezent de 200 – 400 RON, iar cei care primesc burse sunt foarte puţini. Câţi dintre studenţi îşi pot alcătui – încă din perioada studiilor – o bibliotecă domenială? Celor tentaţi să spună că studenţii aceştia cheltuie suficient prin cluburi, le-aş răspunde cu vorba pe care Alexandr Soljeniţîn i-a scris-o Patriarhului Pimen: sacrificiul îl practici tu însuţi, nu îi îndemni pe alţii la el. Mai înainte de a-i acuza pe tineri de toate relele s-ar cuveni să le punem la dispoziţie biblioteci oneste şi cărţi la preţuri decente. Şi în Occident există cărţi-obiect, dar – în egală măsură – există şi ediţii accesibile, “de buzunar” ale lucrărilor fundamentale. Cum se face că în România o colecţie de carte ieftină – în genul vechii “Biblioteci pentru toţi” – cu difuzare naţională (şi, eventual, intereditorială) nu e posibilă? Cum se face că, în România, editurile sunt incapabile să suţină pe termen lung un proiect formativ care să pună la dispoziţia tinerilor, cu costuri accesibile, lucrările de bază ale unor întregi domenii? Pentru literatură au încercat câteva ziare şi, fără a le mitiza acţiunea, cred că nu au ieşit în pagubă. Uitându-mă la ce vând unele ziare din Franţa sau Italia, mă gândesc automat la lucrările noastre de peste 100 RON. Mi se poate obiecta că o atare întreprindere poate funcţiona într-o ţară culturală (precum cele menţionate), dar că la noi ar fi un eşec. Fie-mi îngăduit să răspund cu reciproca: atâta timp cât acest lucru nu se va face, nu vom fi cu adevărat o ţară culturală şi, ca atare, nici afacerile editurilor nu se vor dezvolta semnificativ. Fapt e că mare parte din cărţile aflate în librării sunt din acelea la care editorul mizează pe “lovitură”: lucruri pe care le citeşti în câteva ore şi la care nu mai revii niciodată (“cărţi de citit în tren”, cum se spunea pe vremuri). Nu cred că editarea acestora în condiţii de lux şi vinderea lor la un preţ exorbitant e în măsură să creeze o piaţă a cărţii şi un public cititor în România. Iar editurile care mizează pe asemenea cărţi mi se par mai curând a încerca nişte speculaţii pe piaţă culturală, decât a construi – pas cu pas, cu tenacitate – o clasă de cititori fideli.
6) În ceea ce îi priveşte, statul şi administraţiile locale se implică prea puţin în susţinerea unor proiecte de durată menite a crea un public cultivat şi, implicit, nişte cetăţeni activi şi responsabili. Totuşi, sunt câteva cazuri – întru totul lăudabile – însă, paradoxal, tocmai publicaţiile susţinute de istituţiile centrale (sau locale) aproape că nu au nici o circulaţie. Particularii se implică cel mai puţin. Eventual Ambasadele sau Serviciile Culturale ale unor ţări străine susţin – într-o formă sau alta – traducerea şi publicarea unor lucrări provenind din culturile lor. Ceea ce e cu adevărat îngrijorător e faptul că “noua elită” a României nu acordă nici o atenţie culturii, şi în primul rând celei aparţinând patrimoniului naţional. Dimpotrivă, aşa cum se vede cu recentul “timbru cultural”, caută să o supraimpoziteze fără nici un discernământ.
7) Un ultim lucru care s-ar cuveni menţionat: inundarea “pieţei” cu o maculatură (începând cu faimoasele “auxiliare” şi “suporturi de curs” şi mergând până la industriile cărţilor religioase de duzină, la “dieteticile” de tot soiul şi la inevitabilele “teorii ale conspiraţiei”) mult mai accesibilă – atât ca difuzare, cât şi ca preţ – care se adaugă tuturor obstacolelor către cărţile care contează. Profitând de emisiuni şi de rubrici ce mizează pe spectaculos sau, dimpotrivă, pe accentuarea unui limbaj familiar, aceste “producţii” infestează piaţa editorială, deturnând interesul potenţialilor cititori de la lucrările cu adevărat importante.
Probabil aici se vede cel mai bine, dar el există la fiecare nivel enunţat, raportul biunivoc dintre o formaţie intelectuală precară şi îndepărtarea de cărţile importante (şi, în consecinţă, falimentul anunţat al editurilor care le publică). Absenţa acestor cărţi fundamentale din programa şcolară şi lipsa de formare a unei gândiri critice pornind de la marile texte (literare, ştiinţifice, etice) ale umanităţii are ca efect producerea a zeci de mii de absolvenţi incapabili să citească, să înţeleagă şi să transmită un text consistent. Toţi aceştia fie nu vor mai citi de loc, fie se vor refugia într-un escapism personalizat. Editurile, pentru a supravieţui, se vor adresa acestui public, oferindu-i ceea ce el cere: un subprodus cultural, prezentat ca “ultima modă”. Cei cu adevărat interesaţi de lucrurile importante nu vor avea acces (din multe motive, dintre care am enunţat câteva mai sus) la lucrările de care ar avea nevoie şi fie vor renunţa să le mai caute, fie se vor duce acolo unde nimic nu le blochează accesul la ele. Şi, astfel, avem un perfect cerc vicios. Nu putem ieşi din el decât înţelegând un lucru elementar: problema lecturii este, în fapt, problema şcolii. Aici se formează viitoarea generaţie de cititori. Abandonând şcoala sieşi (“eficientizând-o” din punct de vedere material) şi urgisind-o cu programe şi cerinţe aberante, nu facem decât să restrângem tot mai mult numărul celor care mâine vor citi. Deja aceştia sunt destul de puţini şi ponderea lor în viaţa publică a ţării e infimă. Mai are rost atunci să ne plângem de degradarea vieţii publice, de impostura devenită o veritabilă natură a oamenilor, de frauda generalizată, de lipsa de gândire a problemelor cotidianului şi de incapacitatea de formulare dublată de sporirea unei violenţe latente? Toate acestea n-au apărut din nimic şi peste noapte. Ele sunt expresia a ceea ce a ajuns cultura şi şcoala în România de azi. În ele ne putem citi – ca într-un coşmar – viitorul.
Nu mai citim pentru că nu mai ştim să citim, pentru că nu mai ajungem la lucrurile care merită a fi citite şi pentru că vieţile noastre au luat-o razna, nemaiîngăduindu-ne disponibilitatea de a citi. Numai că tocmai cititul creează acea disponibilitate care ridică făptuirea noastră cotidiană la nivelul înţelegerii. În absenţa ei, activismul nostru patetic se pierde în negura zădărniciei

10 motive pentru care este necesar să se înveţe religia în şcoli

  1. Pentru ca tinerii să poată alege informat. Orice părinte doreşte să îşi înzestreze copilul cu tot ce are nevoie ca să fie fericit. Ştie că trebuie să îl pregătească pentru momentele în care va trebui să se descurce singur şi încearcă să îl întărească suficient de mult ca să facă faţă greutăţilor. Nici un părinte nu se gândeşte să lase biberonul lângă pătuţul copilului pentru a-i lăsa libertatea de a alege sau refuza să se hrănească, sau să îl lase să se îmbrace cum vrea la o vârstă la care nu ştie cum se poate apăra de ger sau de caniculă. În plus, îmbrăcămintea și hrana vor fi cele obișnuite în locul în care trăiește copilul, și aceasta nu va împiedica diversificarea ulterioară a alimentației și stilului vestimentar. Când un părinte ia aceste decizii, nu înseamnă că îi interzice copilului să facă alegeri, ci că îl educă până când are destule elemente ca să aleagă spre binele lui. Dacă părinţii înţeleg că au o responsabilitate în alegerile pe care le fac copiii în domenii relativ lipsite de importanţă, e foarte greu de înţeles cum de o minoritate (sonoră, ce-i drept) nu doar că îşi închipuie că îşi ajută copiii dacă îi lasă dezarmaţi tocmai în ce priveşte cultura religioasă, dar mai şi vrea să impună aceiaşi atitudine şi majorităţii.
  1. Pentru ca să îşi cunoască identitatea culturală. Chiar dacă familia şi nu şcoala este prima răspunzătoare de formarea tinerilor, şcoala trebuie să ofere destule elemente ca viitorii membri ai societăţii să fie inseraţi în realitatea culturii în care s-au născut şi în care vor trăi. Limba, costumele naţionale, cântecele, toponimia, proverbele, arta sunt impregnate de simboluri şi aluzii religioase. Un tânăr care nu le cunoaşte originea şi semnificaţia nu îşi cunoaşte pe deplin identitatea. El nu trăieşte într-un instantaneu fotografic, invenat astăzi „de la zero”, ci într-o realitate complexă care provine dintr-un context religios, cultural şi istoric, şi pe acest fundament se va dezvolta în viitor. Educaţia lui Mowgli, bazată doar prin obsevarea animalelor şi a naturii, fără legături şi fără rădăcini, nu e un model concret de succes, ci poate fi cel mult subiect de parabolă (centrată, de fapt, pe importanţa legii naturale).
  1. Orele de religie sunt o ocazie, de multe ori singura, de dezbatere a marilor întrebări legate de bine şi rău, sensul sau absurditatea lucrurilor, libertatea şi responsabilitatea oamenilor. Educaţia cetăţenească nu poate decât să enunţe nişte reglementări şi să stimuleze discuţii despre comportamentul în societate. Nu este menită şi nu poate opera cu noţiuni care să explice ce anume leagă membrii unei societăţi unii de alţii, sau ce poate să îi determine ca la nevoie să facă sacrificii unii pentru alţii. Nu poate explica ce este respectul, onoarea, abnegaţia şi de ce, deşi nu sunt legiferate, fără ele societatea este demoralizată sau chiar atomizată. În plus, unele studii indică faptul că activităţile religioase reduc riscurile de depresie şi sinucidere la tineri. 
  1. Pentru ca şcoala să formeze cetăţeni cu discernământ moral.Oamenii nu sunt în primul rând entităţi definite juridic, de aceea, când fac alegeri care privesc viaţa publică, trebuie să înţeleagă impactul acestora dincolo de definiţiile date de reglementări. Pentru cetăţenii care pot să se gândească şi dezbată în termeni de bine şi rău, nu doar de permis şi interzis, binele comun este un bine moral, nu doar bunăstarea majorităţii pentru o anumită perioadă. Fără educaţie morală, este inutil să ne aşteptăm că se va reduce numărul celor care fraudează sau abuzează de legi sau să credem că solidaritatea dintre noi va fi destul de puternică încât să respingă o agresiune străină (de care se vorbeşte din ce în ce mai mult, nu doar ca ipoteză teoretică).
  1. Pentru apărarea libertăţii şi respingerea idolilor. Deosebirea dintre idolatrie şi adevăr nu este proprie decât civilizaţiei bazate pe Biblie. Rodney Stark crede că refuzul idolilor şi adoptarea monoteismului a contribuit la unificarea societăţii europene. Tinerii trebuie să ştie că nu sunt liberi atunci când se tatuează sau se îmbracă şocant, ci atunci când resping idolii, adică mirajele pe care le promit ideologiile, ingineriile sociale, promisiunile false de paradis pământesc. Cei care nu fac deosebirea dintre vorbele înşelătoare – formulele magice – şi viaţa reală sunt manipulabili. Idolatrii nu sunt doar cei care se prosternă fizic la un chip cioplit în lemn sau piatră, ci şi cei care îşi trăiesc viaţa absorbiţi de minciuni ambalate în promisiuni generoase şi atrăgătoare care nu pot răspunde aşteptărilor profunde ale oamenilor şi nu pot fi respectate.
  1. Pentru a avea încredere în adevăr şi în raţiune. Mentalitatea europeană este formată în universităţi care şi-au avut începutul în mănăstiri. Cine studiază puţin religia află că tocmai aici au început primele dezbateri aprinse şi că metodele de argumentare folosite astăzi au fost perfecţionate în astfel de dezbateri. Acestea presupun un anumit mod de gândire şi o anumită atitudine faţă de raţiune şi adevăr care au permis deschiderea faţă de ştiinţă şi au creat şi posibilitatea aplicării pe scară largă a descoperirilor. Tinerii trebuie să fie informaţi că ideea că lumea este creată cu rost şi că este creată bine vine din Biblie, şi să nu le fie indiferent atunci când aud că cineva, invocând ortodoxia, vrea ca sensul – Logosul – să fie înlocuit de haos.
  1. Pentru a înţelege istoria recentă. Regimul comunist din România este definit ca regimul ateu. Rezistenţa anticomunistă a fost într-o imensă măsură şi o rezistenţă împotriva ateismului. Nu e doar cazul celor condamnaţi formal din motive religioase, ci şi al sutelor de mii de arestaţi care au mărturisit că au rezistat presiunilor pentru că au crezut în Dumnezeu, ca și a milioanelor de părinţi şi bunici care i-au îndemnat pe copii să caute şi să spere altceva decât organizaţia de pionieri şi programul de la televizor. Poate fi relatată Revoluţia din 89 şi Piaţa Universităţii fără să se amintească de mulţimile care se rugau Tatăl Nostru şi cântau Cristos a Înviat? Se poate înţelege ceva din rezistenţa de la Sighet, de la Râmnicu Sărat şi din multe alte locuri de detenţie fără credinţa în Dumnezeu? Nu. Ce rost are procesul lui Vişinescu dacă nu există conştiinţă şi lege naturală, dacă nu există ceva care are precedenţă față legile strâmbe, indicaţiile de la Moscova şi ordinele secrete ale ministerului de interne? Întrebări similare sunt valabile şi pentru trecutul recent al ţărilor apropiate, care şi-au intersectat deseori destinul cu România. Ce ar fi făcut nemţii şi ruşii din Polonia, Ucraina sau Lituania dacă nu era credinţa?
  1. Pentru a înţelege sistemele politice şi economice ale Vestului.Vestul nu e locul unde au început să umble câinii cu covrigi în coadă din momentul în care au fost create instituţiile UE, ci a fost totdeauna un spaţiu geografic relativ restrâns, care a avut un rol important în toate domeniile, nu pentru că era bogat sau bine plasat, ci pentru că a produs un sistem economic şi administrativ funcţional şi predictibil. E locul unde colaborarea dintre oameni a avut loc timp de secole doar pe baza cuvântului dat şi a semnăturii. Cei care au inovat au putut să se bucure de inovaţiile lor, cei care au prosperat în afaceri au putut să reinvestească profitul, cei care au dorit să studieze au putut să o facă într-un cadru care a permis ca impactul activităţilor lor să fie vizibil şi să se răsfrângă asupra întregii societăţi. Hârtia şi praful de puşcă au fost inventate în China, însă tipărirea pe scară largă a cărţilor şi perfecţionarea tehnicii militare sunt europene. Legi bune şi administratori eficienţi au existat şi în Asia, însă societatea liberă a apărut acolo unde oamenii au fost învăţaţi că sunt egali în faţa lui Dumnezeu. (Abolirea sclaviei, şi după Antichitate, şi în secolul XIX, a fost inspirată de mişcări creştine şi susţinută de politicieni creştini.)
  1. Pentru a putea înţelege arta europeană. Arta europeană nu poate fi înţeleasă dacă se ignoră complet simbolurile biblice, creştine şi iudaice. Forma lăcaşelor de cult, temele abordate, muzica sunt foarte mult inspirate de religie. Una este să vezi o Madonă cu Pruncul şi să înţelegi ce înseamnă Maica Domnului pentru pictor şi societatea pentru în care el a pictat. Alta e să crezi că mama şi copilul sunt o temă care arată viaţa de toate zilele în frumuseţe şi nu semnifică mai mult decât ceea ce se vede, întocmai cum ar putea semnifica si un călăreţ pe un cal superb uniţi într-un peisaj de vis – care şi ei, pot avea o explicaţie istorică sau folclorică.
  1. Pentru a împiedica manipularea religiei. Ni se spune că toleranţa religioasă, ca acceptare neutră şi mută a religiei celorlaţi, e singura opţiune pentru a evita conflictele religioase. De câteva zeci de ani, dezbaterile pe această temă au fost considerate nesemnificative sau dăunătoare şi atenţionările asupra pericolelor unei astfel de abordări au fost ignorate cu dispreţ. Cei care, manipulaţi politic direct sau indirect, au recurs la crime şi violenţe invocând motive religioase, sunt încă trataţi din oficiu ca simpli infractori sau victime ale nedreptăţilor sociale. Situaţia e deja explozivă şi e clar că s-a ratat şi diagnosticul, şi prognosticul, şi tratamentul, din prostie, adică din refuzul de a folosi raţiunea, în cazul de faţă în sfera religiei (şi a moralei în viaţa publică). Pentru că educaţia religioasă încurajează şi antrenează la cunoaşterea raţională a acestui domeniu, poate să contribuie la clarificarea punctelor comune şi a deosebirilor de mentalităţi în situaţii de tensiuni reale, şi să arate diferenţele dintre astfel de situaţii şi manipulările politice ale religiei.

Sursa:inliniedreapta.net