sâmbătă, 31 decembrie 2016

Un artist român la Vatican

Nu toată lumea ştie că la Vatican, chiar lângă Santa Marta, locuinţa actuală a Papei Francisc, există un laborator de creaţie şi restaurare creat în secolul XVI cu scopul de a împodobi măreaţa Catedrală a Sfântului Petru.
Aici lucrează cu talent, inimă şi pricepere unii dintre cei mai buni artişti ai lumii, aleşi pe sprânceană, iar unul dintre ei este român.
Credeţi-mă, a lucra în această echipă e ca şi cum ai lucra la NASA, doar cei mai talentaţi o pot face.
Claudiu Ungureanu s-a născut în Bacău şi a început să deseneze pe la cinci ani.
Cum se-ntâmplă-n România, a luat vreo două după cap şi i s-a interzis să-şi mai piardă timpul cu “prostii” de genul ăsta. Atitudinea e specifică multor părinţi români care-şi îndeamnă copiii spre matematică, spre lucruri practice, lectura, arta nu par a fi demne de atenţie.
Dar Claudiu nu a renunţat şi, în paralel cu şcoala, a început cursurile la Şcoala Populară de artă, a urmat cursuri universitare, s-a străduit în fel şi chip pentru a reuşi să înveţe cât mai mult din arta picturii.
Nu, nu-i uşor atunci când mai trebuie să şi munceşti pentru a te întreţine.
Discuţia cu el nu a fost un interviu, ci o dezvăluire pe care ne-a făcut-o despre ce înseamnă să fii artist al timpurilor noastre.
Chiar când te aştepţi mai puţin în viaţă, se întâmplă şi binele
Cum de nu ai renunţat în ciuda piedicilor, ce anume te-a împins să mergi înainte?
claudiu-ungureanu-pictor-vatican
-Trebuia să aflu care este esenţa frumuseţii! Vedeam că anumite tablouri atrag privirile tuturor şi altele nu, încercam să înţeleg de ce, care e secretul unei opere de artă care reprezintă nişte flori faţă de alta care are aceeaşi temă.
Şi care e?
-Secretul e în lumină, în modul cum sunt puse în evidenţă anumite părţi ale unui tablou, secretul e în a atrage privirile spre ceea ce vrei să exprimi, să fii într-o continuă căutare a formei perfecte. Când eram mai tânăr pictam, din economie, şi câte 16 variante ale unei imagini pe aceeaşi pânză. După ce se usca o variantă făceam alta, am căutat mereu să înţeleg cum o nouă tuşă de culoare poate schimba totul.
Cum ai ajuns în Italia?
-Trebuia să aflu mai mult, să învăţ, să muncesc, să creez, în România nu există prea mare interes pentru artă, lumea supravieţuieşte, nu are bani pentru tablouri şi nici pentru susţinerea artiştilor. Am prieteni extraordinari, ne-am cunoscut la cursurile de pictură, ei m-au sfătuit şi ajutat la început. Am fost găzduit de o mănăstire din Roma, am început să pictez icoane, să lucrez mozaic, o lume întreagă mi se părea că se deschide în faţa mea. Învăţam şi lucram. Dar nu era simplu, nu aveam documente aşa că a trebuit să plec cu soţia – între timp mă însurasem – spre altă zonă, am îngrijit o familie de bătrânei care ne-au făcut acte-n regulă.
Renunţaseşi la artă, erai decepţionat?
-Nu renunţasem, dar trebuia să trăiesc, să muncesc, arta nu ţine de foame decât dacă ai comenzi. Am început să lucrez într-o fabrică, lucram în schimburi, eram mai mereu obosit şi nu mai puneam mâna pe nimic altceva. Când, într-o zi, tocmai când eram în vechea mea maşină care bârâia şi se oprea într-o intersecţie, în faţa unei poliţiste care mă fluiera, sună telefonul victorios: eram chemat la Vatican, aveau nevoie de mine acolo. Anterior prezentasem mapa cu lucrările mele, dar nu sosise de ceva timp nici un răspuns. Chiar într-un moment neprielnic, chiar când te aştepţi mai puţin în viaţă, se întâmplă şi binele.
Credinţa e lumină, în special lumină!
Claudiu ne-a mai povestit despre materialele folosite, despre frumuseţea detaliilor, despre culori şi despre sufletul pe care-l pune un artist în ceea ce face.
După părerea ta, care e diferenţa dintre artişti ca Michelangelo, Rembrandt, Caravaggio etc şi cei de azi?
-Diferenţa esenţială este că odată se punea preţ pe calitate, un artist nu lăsa lucrul din mână şi nu se considera satisfăcut decât după mult timp, materialele se tratau înainte, se aştepta momentul prielnic, culorile se amestecau până se obţinea nuanţa dorită, ideile se transmiteau altfel. Acum, arta se supune deseori societăţii moderne, trebuie să produci bani, repede şi eficient, chiar dacă nu se dă atenţie detaliilor.
A fi artist care lucrează la Vatican are legătură cu credinţa în Dumnezeu?
-Da, sigur, altfel nu se poate, credinţa face parte din noi şi e dragoste, respect pentru umanitate, lumină, în special lumină!
Prefer să închei astfel dezvăluirea lui Claudiu, lumina asta blândă e în inima lui alături de strădania permanentă de a-şi exprima arta.


Sursa:http://aquiahora.ro

joi, 29 decembrie 2016

Biserica și dizabilitatea: o carte de rugăciuni în limbajul semnelor

"Rugăciunile mele în Lis", carte publicată de Fundația Pio Institutul pentru Surzi din Milano, este un volum atractiv și colorat care, prin ilustrații, transmite prospețimea rugăciunii recitate acasă în fiecare zi înainte de masă sau înainte de a merge la culcare. Publicația, realizată în colaborare cu Dieceza de Milano, dorește să asigure persoanelor cu dizabilități de auz un parcurs educațional și spiritual, recuperând un o lipsă care a durat prea mult timp.


Mărire Tatălui, Bucură-te Maria, Tatăl nostru, Veșnica odihnă, Îngerul Domnului, sunt doar câteva din rugăciunile care apar în cartea "Rugăciunile mele în Lis". Pe lângă textul în limba italiană, editorul propune traducerea rugăciunile în limbajul semnelor: "Până în secolul trecut - scrie Marisa Bonomi, cea care s-a îngrijit de prezenta ediție - educatori au considerat că persoanele cu probleme de auz ar putea cunoaște conceptele abstracte ale religiei prin transmiterea orală. Noi credem că și limbajul semnelor, atunci când adulții au grijă de copii, poate fi un ajutor important în formarea conștiinței și a educației religioase".


Accesibilitatea și incluziunea socială

Ideea acestei cărți a venit din dorința unor membri ai comunității persoanelor cu probleme de auz prezentată diocezei din Milano, explică Stefano Cattaneo, directorul general al Institutului pentru Surzi din Milano: "Am simțit lipsa unor astfel de instrumente pentru rugăciune și activitatea pastorală. În ultimele luni, am făcut un pliant cu rugăciunea Îngerul Domnului, oferit și papei cu ocazia Jubileului persoanelor bolnave și cu handicap. Aprecierile primite din partea multor oameni surzi ne-a determinat să facem mult mai mult". Cartea nu se adresează numai lor, ci și celor care trăiesc cu alte dizabilități și fac uz de limbajul semnelor ca un canal de comunicare. Fundația colaborează cu dieceza de Milano și pentru alte proiecte, cum ar fi posibilitatea de a face accesibil copiilor cu dizabilități auditive și senzoriale noul catechismul.


Volumul este însoțit de un DVD care, în plus față de afișarea subtitrării, prevede ca rugăciunile să fie rostite, astfel încât acestea să poată fi folosite confortabil și de copiii orbi. De mai bine de 160 de ani activitățile Institutului Surzilor Pio se adreseaza persoanelor cu dizabilități auditive, în vederea formării, educației, sănătății, bunăstării sociale și culturale. Astăzi, Fundația este de asemenea activă în sprijinirea cercetării în surditate.

Biserica nu a uitat persoanele cu handicap. "Este o carte mult-așteptată", spune sora Veronica Donatello, responsabil de sectorul pentru Cateheză a persoanelor cu handicap din cadrul Oficiului catehetic național al CEI: "Să-ți dorești incluziune, dar să nu ai instrumentele potrivite; să ceri să fie acceptată viața, dar să nu ai cum să-ți  înveți copilul să vorbească sau să se roage, sunt probleme de de bază."
Punctul de plecare este oferit de Papa Francis în Amoris Laetitia: "Părinții (sinodali) au acordat o atenție deosebită familiilor persoanelor cu handicap, deoarece handicapul generează o provocare profundă, neașteptată și tulbură echilibrul, dorințele și așteptările. [...] Merită mare admirație familiile care acceptă cu dragoste dificila provocare a unui copil cu handicap. Ele dau Bisericii și a societății o mărturie valoroasă de fidelitate față de darul vieții. Familia va fi în măsură să descopere, împreună cu comunitatea creștină, noi gesturi și limbaje, noi forme de înțelegere și idei."

Cu câteva zile în urmă, cu ocazia Craciunului, Papa Francisc a transmis salutări în limbajul semnelor comunității persoanelor cu probleme auditive cerându-le să se roage pentru el, după care le-a acordat binecuvântarea sa.

Traducere: ACC


Sursa:http://agensir.it

sâmbătă, 24 decembrie 2016

Sfânta Fecioară a Rozariului: o rugăciune ce trebuie reînsufleţită în Biserică

De Osvaldo Rinaldi
Biserica celebrează astăzi preamărirea recitării sfântului Rozariu, o rugăciune simplă dar atât de eficientă ce riscă să fie uitată de noile generaţii, care tind să subevalueze frumuseţea acestei rugăciuni.
Firul care leagă toate bobiţele Rozariului reprezintă acel cordon ombilical care ne face să ne simţim în sânul matern ocrotiţi şi hrăniţi de bunătatea Mamei. A trăi condiţia de a fi în faza de gestaţie a vieţii creştine nu este o chestiune care îi priveşte numai pe catecumenii care se pregătesc pentru Botez. Sânul matern este imaginea Bisericii care primeşte viaţa ce se naşte pentru a o introduce în maturitatea relaţiilor vieţii creştine adulte. Faptul de a fi născut de acelaşi sân devine sinonim al fraternităţii, este confirmarea acelui adevăr uitat că avem aceeaşi origine şi exprimă dorinţa de a vedea lumina vieţii veşnice în plinătatea credinţei.
A ţine în mână coroniţa Rozariului este un gest simplu, care conţine cererea de a fi însoţiţi pe drumul vieţii, pentru a rămâne mereu uniţi cu căldura maternă a Mariei, care îl poartă mereu în braţe pe Fiul său. Neliniştile, preocupările şi necazurile vieţii provoacă deprimare, creează nelinişte, generează angoase, duc la înălţarea unui strigăt de ajutor.
A ne adresa Mamei este acel port sigur care nu dezamăgeşte niciodată. În rugăciunea Rozariului Mama noastră Maria este aproape de noi, pentru că meditează cu noi aceleaşi mistere ale vieţii Fiului său, cunoaşte suferinţele fiecărei inimi umane şi mai ales mijloceşte la Isus pentru mântuirea noastră. Coroniţa Rozariului este acel lanţ uşor care uneşte pe Maria, pe Isus şi pe cel care se roagă, care este cuprins de circularitatea iubirii dintre Mamă şi Fiu.
Acest spaţiu circular de iubire supraabundentă cere să fie revărsată asupra altora. Pentru aceasta, rugăciunea Rozariului nu este un fapt egoist, nu este o cerere numai a propriei bunăstări personale. Rozariul repetă de mai multe ori rugăciunea Tatăl Nostru, unde se face încontinuu referinţă la un "noi" şi nu la un "eu".
Rugăciunea Rozariului constă în depănarea celor cinci decade de bobiţe, adresându-ne ocrotirii Mamei şi duioşiei Tatălui. Această rugăciune insistentă devine acea dulce repetarea a celui care se adresează spre cel care poate într-adevăr să-l mângâie şi să-l întărească. Mulţi renunţă să recite Rozariul deoarece o consideră o rugăciune mecanică şi obişnuită. În schimb, ar fi urgent să se înţeleagă valoarea acestei rugăciuni, frumuseţea şi bogăţia legăturii de iubire şi de încredere care se poate crea între Maria şi copiii săi, între Isus şi fiecare om.
Un îndrăgostit repetă încontinuu o serie de litanii de stimă, de afect şi de bucurie faţă de îndrăgostita sa. Această repetare nu este considerată ca un lucru plictisitor, ci reprezintă reiterarea gesturilor, cuvintelor şi atenţiilor care doresc să confirme încontinuu frumuseţea acelei legături de iubire, reprezintă o dorinţă ca relaţia să fie întărită.
Aşadar recitarea Rozariului este spaţiul pentru a trăi această iubire cu Mama noastră din cer. Ea cunoaşte inimile noastre, pentru că o mamă ştie ce simte un copil chiar dacă el nu spune nimic, o mamă îşi dă seama de starea sufletească a copilului chiar dacă el spune că totul este bine, o mamă cunoaşte ceea ce îl îngrijorează pe copilul său.
A ne ruga Rozariul este şi un timp de discernământ. De atâtea ori este util a vorbi cu soţul, cu soţia, cu copiii, cu fraţii, cu prietenii, cu colegii de muncă. Dar de atâtea alte ori, chiar dacă se expune ceea ce se trăieşte în inimă, ne simţim neînţeleşi sau judecaţi. Cel care recită Rozariul a experimentat măcar o dată în viaţa sa duioşia şi milostivirea Mariei, care mereu ascultă, mereu primeşte, mângâie, încurajează.
De aceea, a recita Rozariul înseamnă a trăi ca fii şi nu ca stăpâni ai propriei vieţi. A trăi ca fiu nu este o chestiune de înregistrare într-o condică, ci este experienţa zilnică a creştinului, care prin umilinţa inimii şi a minţii recunoaşte providenţa şi ocrotirea care intervin dincolo de eforturile, meritele şi dorinţele personale.
Rugăciunea Rozariului este acea armă spirituală care trebuie ţinută mereu la îndemână, pentru a duce lupta împotriva acelor curse invizibile care pot fi recunoscute numai prin ochiul credinţei. Orgoliul, ipocrizia, aviditatea, mondenitatea sunt duşmani reali care se maschează în spatele cumsecădeniei, aparenţei şi duplicităţii. Mama din cer cunoaşte inimile copiilor săi şi pentru această aduce la lumină viruşii spirituali care riscă să anestezieze inima omului. Cu Rozariul, sufletul omului se menţine mereu vigilent, pentru că Maria nu doarme niciodată, veghează mereu asupra vieţii fiilor săi, chiar şi atunci când ei sunt distraşi sau aţipiţi de diferitele patimi din această lume.
(După Zenit, 7 octombrie 2016)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

joi, 22 decembrie 2016

PS Claudiu: O nouă carte de meditații e-communio Știri PS Claudiu: O nouă carte de meditații

La Editura Surorilor Lauretane din Baia-Mare, a apărut cartea Preasfinţiei Sale Claudiu Lucian Pop, Episcopul Curiei Arhiepiscopiei Majore a Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, intitulată: Viața ca o profeție. Alungând umbra clipelor ce nu sunt.

Reunind meditaţii la Evangheliile duminicilor de peste an, publicate pe paginae-communio.ro, actualul volum, apărut ca o continuare la carteaReîntoarcerea la vestea cea bună. Mici răsfrângeri ale unei mari lumini, valorizează prezentul ca și loc privilegiat al întâlnirii cu Dumnezeu: “Evanghelia ne aduce aminte că Dumnezeu acţionează în prezent. În acest  moment. Este singurul timp pe care îl avem cu adevărat la dispoziţie.Trecutul nu mai există, viitorul nu există încă. Dacă trăim în aceste spaţii temporale e ca şi cum am fi morţi. Singura soluţie este aceea de a încredinţa umbrele clipelor ce nu mai sunt şi ale celor gata să se nască, luminii Spiritului Sfânt”.

Titlul cărţii este dat de o reflecție ce pleacă de la întrebări existențiale pentru a ajunge la o profesiune de credință: “Oare poate ieşi ceva bun din banalele noastre vieţi? Din atât de obişnuite  existenţe ca şi cele ale noastre? Depinde doar de noi! Fiindcă îngerul păzitor e  tot timpul de-a dreapta  noastră. Ne sfătuieşte încontinuu, pentru ca planul şi  profeţia pe care Dumnezeu  le are cu fiecare dintre noi să se contureze tot mai mult.  Ne înştiinţează de pericolele şi de Irozii ce încearcă să sufoce suflul divin din vieţile noastre.  Putem rămâne doar simpli tâmplari, ce să ne construim singuri, din beţigaşe de lemn, viaţa şi destinul; sau putem decide să ascultăm vocea lui Dumnezeu prin glasul îngerului, şi să-l lăsăm pe El să ne arate planurile şi profeţiile  pentru care am fost creaţi. Făcând spaţiu în visele  noastre îngerilor Domnului,  Isus va creşte în inimile şi în familiile noastre, iar  viaţa noastră va deveni  o profeţie!”
ACC

Un nou material publicat pentru o inimă de bucurat!

Mai multe detalii: cipriandeblaj@yahoo.com

luni, 19 decembrie 2016

Mărturia unui tânăr deținut: „M-aș fi sinucis, dacă nu aș fi primit scrisoarea Papei

Înainte de a-și pierde întru totul voința de a trăi, Carlos Adrián Vázquez a primit o scrisoare din partea Papei Francisc. Tânărul, de origine sud-americană, în vârstă de 16 ani, se află într-o închisoare de minori din Los Angeles, unde execută o pedeapsă pentru omor.
Carlos a declarat pentru CNN că i-a scris Papei o scrisoare pentru a cere iertare, iar după ce a primit un răspuns cu sigiliu pontifical și cu cuvinte de speranță, a renunțat la ideea de a se sinucide.
Papa care a scris scrisoarea este același care a spălat și picioarele deținuților din închisoare Rebibbia (Italia) și care, în cadrul vizitelor pastorale din lumea întreagă vizitează întotdeauna o închisoare. În luna februarie, anul trecut, Papa a spus: „De fiecare dată când intru într-o închisoare mă întreb: De ce ei și nu eu?”.
„Dragă Carlos, pacea lui Isus Cristos să fie cu tine! Mi-a făcut plăcere să primesc scrisoarea din partea ta...” a scris Papa. Scrisoarea se încadrează în contextul Jubileului Milostivirii care se desfășoară și în închisorile din întreaga lume.
„Mă rog pentru ca tu împreună cu colegii tăi care celebrați deschiderea Porții Sfinte, să vă umpleți de pace și speranță. În acest fel, îndurarea lui Dumnezeu și iubirea Sa se va înrădăcina profund în voi”, a explicat Sfântul Părinte.
„Să știi că Papa se gândește la tine și se roagă pentru tine. Și, te rog, amintește-ți să te rogi și tu pentru mine, pentru ca am mare nevoie de rugăciunile tale”, a concluzionat.
Vazquez și-a exprimat regretul și a cerut iertare persoanelor pe care le-a rănit. Chiar dacă nu a fost el cel care a ucis direct, totul desfășurându-se într-o luptă de stradă, este conștient că acțiunile sale au distrus o viață. „Sper că într-o zi mă vor ierta. Vreau să trăiesc acea viață pe care victima nu a putut să o trăiască și vreau să fiu bun. Știu că Dumnezeu îmi iartă păcatele”, a declarat pentru CNN.
Băiatul a comentat astfel scrisoarea Papei: „Este un mesaj de la Dumnezeu care ne arată că toți suntem egali. Cu toții greșim, dar ne putem ridica și merge mai departe”.

Traducere: Liviu Ursu
Sursa:it.aleteia.org

joi, 1 decembrie 2016

Despre dragostea de ţară. De Ziua Naţională a României

În aceste momente în care serbăm Ziua Naţională a României considerăm că este potrivit să reflectăm asupra câtorva consideraţii despre o temă specifică: despre dragostea de ţară.

Există mai multe feluri de iubire: ne gândim la iubirea dintre bărbat şi femeie, dintre soţ şi soţie; mai există virtutea dragostei creştineşti, iubirea faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele, dragostea unei mame pentru copilul ei etc.; grecii au chiar cuvinte diferite pentru diferitele feluri de iubire: eros, filia, agape. Între aceste forme ale iubirii regăsim şi iubirea faţă de ţară (amor patriae), pe care o mai numim dragostea faţă de glia străbună, de patrie, sentiment sau simţ patriotic, iubirea de neam etc.

După decenii de declin sau prea devalorizată prin folosirea ideologică în perioada regimului communist, expresia “patrie” revine în limbajul nostru. Este un cuvânt nobil, care ne îndeamnă la reflecţie. Iubirea de ţară nu trebuie să fie considerată un sentiment învechit, depăşit. Presupunem că mai demult oamenii trăiau sentimente naţionale mai profunde şi că exista o mai mare ataşare de glia străbună. Însă astăzi există fenomenul numit globalizare, al cărui scop este acela de a uni toţi locuitorii de pe glob într-o mare familie unică.

Oricum, chiar şi astăzi sentimentul patriotic se manifestă în diferite forme. E suficient să ne gândim la salutul în faţa drapelului naţional, care este practicat în instituţiile oficiale centrale ale Statului, sau la intonarea Imnului Naţional în anumite circumstanţe, precum ar fi Ziua Naţională sau la începutul unor evenimente sportive, ţinând mâna pe inimă ca simbol al iubirii de ţară. A sărbători Ziua Naţională a României, a onora simbolurile Naţiunii, nu înseamnă formalism şi retorică goală, ci înseamnă să consolidăm bazele şi motivaţiile activităţii noastre individuale şi colective. Este nevoie şi aici de echilibru. O dragoste excesivă, adică greşit înţeleasă, poate duce la consecinţe neplăcute. Toată lumea ştie - şi istoria confirmă - că patriotismul rău înţeles se poate transforma în naţionalism fanatic, atitudine care duce la războaie. Este un lucru bun să ne iubim ţara, să fim mândri că suntem români, desigur respectând celelalte naţiuni.

Patria este pământul părinţilor noştri. Termenul “patriae” derivă din latinescul “pater” (părinte) şi indică în general pământul natal, părmântul părinţilor (moşilor şi strămoşilor), adică ţara, naţiunea, locul în care oamenii se simt legaţi afectiv prin origine, sânge, limbă, istorie, cultură şi memorie. Ce înseamnă patria? Patria este pământul pe care au trăit şi au murit strămoşii noştri, este casa în care locuim, oraşul în care părinţii mei şi prietenii mei îşi petrec viaţa. Patria înseamnă dacii şi romanii, înseamnă Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, înseamnă Mioriţa şi Meşterul Manole, înseamnă Marea Adunare Naţională de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj din 1848, înseamnă 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, înseamnă trecutul, prezentul şi viitorul nostru.

Se poate obiecta că situaţia din ţara noastră ne înăbuşe sentimentul patriotic. O fi adevărat, dar haideţi să ne iubim totuşi ţara, acolo unde fiecare suntem, să ne păstrăm curăţenia sufletească dar şi cea civică, să ne îndeplinim conştiincios responsabilităţile de serviciu sau de şcoală, şi ţara va merge mai bine. Aşadar, dragostea de ţară nu este un sentimentalism emotiv, nici o morală civică arbitrară în beneficiul celor care ne guvernează, ci înseamnă că ne-am născut şi am crescut pe un pământ anume, pe pământul acesta.

Pentru noi, creştinii, patria înseamnă locul unde Dumnezeu ne-a aşezat, locul, pământul pe care Dumnezeu l-a creat pentru noi la începutul lumii, când a creat cerul şi pământul şi lumea întreagă.

De multe ori doar atunci când pierzi un lucru descoperi importanţa aceluia. Ştiţi cine simte cu adevărat dorul de ţară? Cei plecaţi în străinătate. Şi mai ştiţi cine şi-a iubit cu adevărat ţara? Cei care au murit pentru ea; soldaţii care au murit în luptă apărându-şi pământul. Mulţi scriitori şi poeţi şi-au dedicat activitatea literară în slujba idealurilor patriotice.

Spuneam că patria, ţara, e locul unde au trăit şi au trudit strămoşii noştri. Faptul că noi avem astăzi o ţară - România - se datorează strămoşilor noştri, care i-au lucrat pământul, au construit case şi care ne-au predat-o nouă. Aici se observă şi învăţătura creştinismului conform căreia omul nu este stăpânul absolut a nimic pe pământ, ci doar administratorul temporar al bunurilor. Toţi strămoşii noştri sunt îngropaţi în glia străbună, dar ne-au transmis, ne-au lăsat moştenire patria aceasta pe care şi noi, la rândul nostru, va trebui să o transmitem fiiilor fiiilor noştri. Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ţara noastră şi pentru toţi românii.

Pr. Dr. Anton RUS
Facultatea de Teologie Greco-Catolică, Blaj

SURSA